miercuri, 24 iunie 2015

Black Friday la Târgul Cărții


Salutare,

Mi-am făcut puțin timp pentru a vă transmite ceva super, marca Târgul Cărții. Deși suntem obișnuiți cu marile reduceri de pe acest site - drept vă spun, am găsit cărți care sunt într-o stare perfectă și au o reducere de minim 40% față de cărțile de pe alte site-uri - se pare că ne pregătesc o nouă campanie.

Începând de vineri, 26.06.2015, până duminică (inclusiv) 28.06.2015, cei de la Târgul Cărții ne oferă reduceri masive, de nerefuzat, la peste 10.000 produse. De altfel, mai multe detalii despre promoție puteți găsi AICI, unde va fi surprinsă și campania ”Black Friday”.

Ce vă pot spune? Fiți cu ochii pe site-ul celor de la Târgul Cărții și profitați de reduceri. Autori precum Paulo Coelho (AICI), Eric-Emmanuel Schmitt (AICI), Gabriel García Márquez (AICI), Isabel Allende (AICI) și mulți alți autori ne așteaptă să-i citim. 

Mult succes și lecturi plăcute, aștept cu drag să-mi spuneți ce v-ați cumpărat! Salutări!

sâmbătă, 20 iunie 2015

„Povestiri cu final schimbat” de Florin Iaru- Recenzie



Florin Iaru s-a născt pe 24 mai, 1954, București, și este un poet român absolvent al Facultății de Filologie de la București, 1978. Este soțul publicistei și prozatoarei Cecilia Ștefănescu și, de asemenea, fost membru al Cenaclului de Luni.  După absolvirea facultății, a fost profesori la Galați și la Bulbucata, până în 1982, iar în anul 1990 a devenit redactor al editurii Cartea Românească și, în perioada 1991-1992, a fost redactor al publicației Cotidianul. Scriitorul Florin Iaru își face dubutul literar în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista ”Luminița”. Iar în anul 1981, volumul său ”Cântece de trecut strada” se bucură de succes editorial pentru ca, în 1982, autorul să contribuie la scrierea vlumului ”Aer cu diamante”. Un membru extrem de important al Cenaclului de luni, personaj emblematic al generației anilor '80, Florin Iaru rămâne, conform spuselor marelui critic Nicolae Manolescu, sub conducerea căruia Florin Iaru a devenit membru al Cenaclului, „făpătură închipuită de Modigliani, întrupare a ingenuității ce îi maschează puternica inteligență.”
 
Pentru a scrie proză scurtă, evident, de cel mai bun nivel, este nevoie de câteva calități și dexterități, dar, mai ales, o imaginație care să depășească anumite limite dar care, tot timpul, să știe când și unde să fie oprită. În primul rând, autorul trebuie să fie un „meseriaș” al textului, trebuie să știe cum să-și aleagă cuvintele, ce teme să abordeze și, apoi, să elimine din cele alese până când ajunge la ce mai potrivită stării care-l încearcă, să știe valoarea cuvintelor, greutatea lor, jocul frazelor, fiindcă este obligat - ceea ce găsesc cel mai greu în a scrie proză scurtă - să lucreze cu spații mici, claustrate aproape. Nu e problemă, autorul reușește să împlinească fără probleme și fără bătăi de cap, am crede, acest criteriu.
 
De asemenea, autorul trebuie să asocieze o experiență de viață, propriu, cu una imaginară, ficțională; să fie totodată un om care a trăit ceea ce a scris sau, măcar, și-a imaginat că a trăit, dar și unul care a citit ceea ce a scris. Trebuie să se pună în pielea cititorului și să recunoască dacă, într-adevăr, ceea ce scrie va fi primit de către eventualul public critic și cititor. Un alt punct forte pentru Florin Iaru, ale cărui povești parcă sunt desprinse dintr-un București magic, autentic, neaoș, cu prelungiri ale copilăriei post-comuniste, cu prinți, ceasuri care măsoare nepăsătoare timpul, oameni nefericiți, triști. O adevărată simfonie a emoțiilor, presărată cu un umor liric și livresc.

Un autor de proză trebuie să fie capabil ca, în aceeași măsură, să utilizeze sugestivul situațiilor și a lucrurilor, alături de denotativul altora. A numi un simbol înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea lecturii, parcă zicea cineva. Ei bine, și aici. Autorul nu lucrează numai cu explicitul unor situații, ci lucrează și cu ceea ce se află înăuntrul lor, în profunzimea lirică a cuvintelor înșirate în povești.

Recunosc, romanul de față m-a făcut să aud pentru prima dată de acest om, și asta nu-mi poate decât să mă deranjeze. Asemenea oameni, autori, ar trebui promovați mult mai mult, pentru că sunt niște autori care nu ar trebui să rămână în umbră, sunt autori români care ne-au consacrat ca un popor inteligent, în timp ce din toate părțile suntem invadați cu tot felul de romane, serii, chestii dintr-astea traduse de peste mări - nu că aș avea ceva cu ele, și eu le citesc, însă trebuie să luăm niște măsuri. Totuși, de acum înainte, cu siguranță am să-i am în vedere lucrările și volumele, fie e de poezii sau proză. Florin Iaru are câte puțin din fiecare, exact cât îi este necesar unui autor de proză scurtă - se pot vedea toate acestea în romanul de față, „Povestiri cu final schimbat”, apărut la Editura Art, pe care l-am recompensat cu patru steluțe pe Goodreads.

Îmi place proza scurtă, m-am îndrăgostit de acest gen încă de când am început s-o citesc pe Alice Munro. Cei care îmi citesc recenziile știu, de fapt, cât de mult îmi place de autorea de origine canadiană, câștigătoare a Nobelului pentru Literatură în anul 2013. Ideea este că m-am îndrăgsotit de acest gen pentru că, într-un singur volum, nu afli povești a unui singur om (sau poate doi, maxim trei, așa cum se întâmplă într-un roman de mari dimensiuni), ci afli povestea mai multor oameni, cu intrigile și deznodământurile lor. Cred că asta-mi place cel mai mult și, în special, faptul că autorul trebuie să acumuleze, în câteva pagini, emoția copleșitoare a personajelor fără însă a exagera cu cantitatea ei. Mi se pare un lucru inteligent și, la o adică, numai datorită acestui lucru ar trebui să citim proză scurtă. 

Proza scurtă nu se constituie numai într-un literar al beletristicului, ci se și în cercul moralului, al firescului psihologic. Florin Iaru este, după cum am spus, un autor „meseriaș” al textului, care știe să profite de valoarea cuvintelor, fiindcă este obligat să lucreze cu ele în spații mici și relativ restrânse, lipsite de contextul lărgit și orizontal al unui roman, care știe să asocieze scrierea sa cu o experiență de viață, lirică, dramatică, fericită, chiar tragică sau supranaturală, în unele povestiri ale volumului.  Poveștile surprinse în carte depășesc, relativ și nu foarte mult sfera naturalului, pășind în zona fantasticului, realismului magic, și conturează destine omenești, scriind despre oameni, despre aspirații, despre eșecuri și contradicții. De altfel, care mister este mai frumos, mai enigmatic, decât caracterul și sufletul omului, care este surprins într-un punct cheie al vieții sale sau, pur și simplu, în devenirea sa psihologică și fizică spre a-și împlini condiția limitată?

Poveștile lui Florin Iaru m-au făcut să râd (mai ales prima poveste, Doamne, care pur și simplu nu poate să nu-ți rămână în inimă și pe care, cu siguranță, ai să ți-o amintești mult timp dacă ai s-o citești), m-au făcut să meditez asupra unor lucruri din viața mea, m-au făcut să vreau să las cartea deoparte și să n-o mai citesc (de nervi, pentru că atunci când mă atașam de unele personaje - deși nu pentru mult timp - autorul parcă le pedepsea pentru anumite lucruri pe care le-ar fi făcut în trecut și tocmai faptul că nu ai acces la trecutul lor, povesirile fiind foarte scurte, reprezintă un plus de mister al scrierii), m-au făcut să vreau să citesc cât mai multe de la el. Personajele sunt oameni ai Bucureștiului acela necunoscut, peste care s-a lăsat seara veacului domnesc, oameni aparent banali dar care trăiesc în paginile acestei cărți „cu final schimbat”, oameni care regretă, plâng, au satisfacția învingătorilor, trăiesc drame existențiale, se mint, se despart, fac sex, se ceartă - lucruri despre viață, scrise într-o manieră lirică pe care n-ai s-o uiți foarte curând. Crâmpeie de viață care te fac să tresari, iar finalul fiecărei povestiri este ca o trasare a destinului, ca o judecată, o replică ce vine din spate și își lasă amprenta asupra întregii povestiri. Am iubit aceste finaluri, finaluri schimbate.

De asemenea, în ultima parte a volumului autorul ne oferă o altă parte, denumită ”Amintiri cu final schimbat”. Nici nu știu ce să vă spun, acestea au fost niște delicatese pe care le-am savurat precum niște trufe, una câte una, și, deși știam că mă apropii de finalul romanului - și nu putea decât să îmi pară rău - eram bucuros că, de fapt, am reușit să cunosc un om atât de inteligent și iscusit, care deține arta scrisului și cu un caracter liric atât de pronunțat: Florin Iaru. Abia aștept să citesc și alte scrieri de-ale sale.

Am selectat și niște fragmente, citate, pe care vi le voi prezenta mai jos:

„Ce-i lipsește omului să fie fericit? Înțelepții au căzut de acord: foarte puțin. Mda, puțin ăsta este foarte greu de cuantificat. Poate fi o măslină de pe masa vecinului sau chiar beregata aceluiași vecin, tresăltând ademenitor pe când dumică acea măslină. Important e că fericirea are un chip, deși rareori cel adevărat. Deci fericirea există, e peste tot, doar că e cea mai mare frână în calea progresului.”

„Poți să-ți așterni, dar nu-i sigură c-ai să dormi. Așa-i și cu Norocel, care se lasă într-un colț, obosit și deprimat. Îi trec prin fața ochilor unghiile măicuței, scămoșate de ciupercă, adunate ghem și ciupindu-l de obraz. Cu greu își reprimă o tresărie de scârbă. Ce ți-e și cu bătrânețea asta... ies la iveală nevii, varicele, scofâlcelile, ridurile, toate simțurile betege. Colac peste pupăză, opiniile de neștirbit.”

„(...) Cred că la noi, băieții, se cheamă, deocamndată, cuc sau mosorel. Însă fata avea ceva special în voce, poruncă, ordin, îndemn, rugăminte. Iar eu învățasem că cucul nu-l arăți nimănui, e rușine. Dar aici era la schimb, era altceva. Așa că mi-am dat jos pantalonii scurți, apoi chiloții. Spre marea mea uimire, împletită cu groază adâncă, chestia de făcut pipi se sumețea în sus, indicând-o pe fată. Bulversat, mi-am tras bulendrele cu viteza fulgerului. (...)”

„Viața nu ne aparține în mare măsură. Nici nașterea, nici școala, nici țara și, uneori, nici intimitatea nu ne-o putem alege. Nu snt pentru sinucidere, sau șantajul cu sinuciderea. Dar cred că ai dreptul să stingi lumina, după ce mass-media, politicienii, băncile și moștenitorii ți-au luat totul.”

“Florin Iaru poetul a început o nouă viaţă de când s-a apucat de proză. Asta nu înseamnă că a sacrificat poetul din el, ci l-a pus altfel la treabă. Adică a rămas acelaşi vizionar sclipitor, cu o imaginaţie uluitoare, care n-a coborât, cum se zice, la proză. A ridicat proza la înălţimea poeziei, în acest volum de povestiri în care termenul de capodoperă aproape că se banalizează din cauză că Iaru tot nimereşte acel ochi al taurului, la care mulţi nici nu visează, ca un campion literar la pistol viteză. Cu această extraordinară colecţie de povestiri, Iaru, care a bătut energic la uşa prozei cu primul lui volum de schiţe, nu s-a grăbit să se instaleze în vreun fotoliu de mare prozator. Dar chiar dacă ar vrea să rămână în picioare printre aleşi, Iaru ne obligă să să-l rugăm să se aşeze pe fotoliul care-i va purta numele după această carte.” - Cristina Teodorescu
 
Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Art. Nu pot decât să-i felicit pentru toate cărțile frumoase pe care le au, cât și pentru noile apariții și faptul că traduc cărți din ce în ce mai dorite și cunoscute. Puteți comanda acest roman de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și vacanță plăcută să aveți!

Redactor Iulia Pomagă
166 pagini
 

vineri, 19 iunie 2015

Și a venit... vara?!


Da, chiar așa. A venit vara? Calendaristic, chiar de 19 zile și 21 ore. Practic, pentru elevi, studenți și toate tagmele, vara începe atunci când începe vacanța.

Și, după vacanță, urmează... distracția? Păi eu deja îs panicat, știind cât de mult trebuie să învăț la biologie, să fac teste, să trag la xerox, să-mi notez întrebări, să fac desene, să caut filmulețe pe youtube cu și despre, să caut reviste, atlase, manuale, să întreb pe la telefon. Pfoai, deja mi se acrește, zău!

Dar, să vedem partea bună. Am să am, la o adică, și timp să citesc, plus de dormit mai mult, plus timp pentru seriale, filme.... Doamne, ce tot aberez, deja aș ocupa o zi întreagă numai cu atât. Am să mă împart, trebuie să-mi fac un program (a se citi: orice recomandare e primită cu toată căldura, pe bune).

Într-o altă ordine de idei, mâine plec la mare. Abia aștept. Și e și mai MARE (v-ați prins? hahahah no) plăcerea când totul e gratis. Astfel, nu cred că voi intra prea des până vinerea viitoare, când plecăm înapoi spre casă, dar vreau să știți că sunt alături de voi și îmi voi face timp, când pot, să vă răspund în caz aveți vreo întrebare sau doleanță.

Care sunt planurile voastre pentru această vară? Ce vreți să citiți, de ce vreți să faceți rost? Pe unde vă mai plimbați? Nu vă sfiiți, spuneți-ne și nouă! Share the happiness and make us envy! :)

Un loc pe raftul meu (XV)


Salutare,

Cărți noi, de data asta, însă, achiziționate și primite doar luna aceasta. M-am încărcat bine pentru lunile ce urmează - de parcă aș avea numai de citit, ce dramatic!


Am postat recenzia acestui roman chiar astăzi, un post mai jos. A fost superb!


Mai am o carte de Sebastian Faulks, ”Amprenta omului”. Nu l-am citit pe acest autor, însă am vrut să încep cu aceasta. Cred că o să-mi placă, la cât de multe lucruri bune am auzit despre ea.

Am primit acest roman de la autorul însuși, cu autograf. Yee, ador să am cărți cu autograf și sunt sigur că romanul o să-mi placă.


Am câștigat cartea la un concurs, alături de un alt roman în engleză ”Frankenstein”. Acesta pare un roman istoric, de război - pe gustul Ancăi, de fapt.


Am primit acest roman de la cei de la Librex.ro. Am citit descrierea și sună bine, abia aștept s-o încep. Plus că-mi plac foarte mult formatul micuț și coperta atractivă.


M-a atras această carte de ceva vreme, în special autoarea, și am auzit foarte multe pe blogul Laurei Câlțea. Trebuia să-i dau o șansă, n-are cum!


Se știe, de fapt, că vreau să am toată colecția acestui autor minunat. Îmi mai trebuie trei-patru cărți și e gata. Abia aștept!

Acest titlu m-a atras demult, și, oricum, îmi plac cărțile din colecția ”Premium” de la Editura Litera.


Am primit acest roman de la Librex și, Doamne, am auzit atâtea lucruri bune despre el încât trebuie să-l citeasc, neapărat, cât mai curând. Îl puteți achiziționa de AICI, unde puteți găsi și mai multe detalii despre el.


Fata din tren” este o epidemie literară în perioada asta, numai despre ea se zvonește. O puteți cumpăra de AICI, cu o reducere de 10%. ”100 de căi spre fericire” pare o carte ușoară, pe care o citești ușor și relaxat.


Acest roman l-am primit de la Magazinul de Carte. Ideea este că găsești atât de multe romane pe acel anticariat încât nu știi de unde să alegi. Sunt sigur că romanul acesta, prin tematica abordată, are să-mi rămână pentru mult timp în minte. Am să-l citesc cu mare drag.


”Recviem pentru un vis” am zis că trebuie să-l am: am văzut filmul și mi-a plăcut enorm. De celălalt roman, ”Tumultul valurilor” nu am auzit, dar l-am găsit tot pe Magazinul de Carte.

Sincer, nu știu când am să citesc atât. Zău! Am o vară plină, Doamne! Voi ce v-ați mai cumpărat, ce mai citiți? Mult succes!

Micul prinț, de Antoine de Saint-Exupéry - Recenzie


Antoine de Saint-Exupéry s-a născut la 29 iunie 1900 și a decedat în 31 iulie 1944, fiind poet și prozator francez, născut într-o familie de origine nobilă. Devenit pilot de avion în timpul serviciului său militar, va efectua curse poștale către Africa și America de Sud. Aceste experiențe constituie sursa de inspirație pentru primele sale romane - „Curierul de sud” și „Zbor de noapte”. Călătoriile întreprinse în Vietnam, Rusia și Spania, în calitate de jurnalist și reporter, vor conduce la reflecțiile de factură umanistă dezvoltate în lucrarea „Pământ al oamenilor”. Aflat la New York în timpul războiului, unde reprezenta una dintre vocile pregnante ale Rezistenței, scrie povestea plină de farmec a „Micului Prinț”. În cursul unei misiuni de recunoaștere aeriană, dispare în largul Mării Mediterane, iar avionul său nu va fi regăsit decât în anul 2004.

Nu știu de ce am tot evitat acest roman; cred că din cauza faptului că mereu și mereu tot luam altă carte la rând, iar pe aceasta, oricum, n-o aveam în bibliotecă. Nu e ideea că o citea toată lumea - de fapt, era frumos dacă se întâmpla așa - ci că a trebuit să citesc această carte departe de toate testele, de toate tezele, de tot acest stres școlar. Întrucât săptămâna asta a fost una lejeră, ultima săptămână de școală, am avut timp să citesc și cărți care necesită, în totalitate, concentrarea mea de cititor de elită. Așa că săptămâna asta am citit ”Bătrânul și marea”, a lui Hemingway (recenzia AICI) și, de asemenea, ”Micul prinț”; de Antoine, a cărui recenzie urmează s-o prezint.

Avem cu toții visuri. Cu toții ne dorim ca, atunci când ajungem mari, să fim fericiți, să ne putem îndeplini toate mofturile, oricât de banale ar fi ele. Să avem o mașină frumoasă, o casă frumoasă și o familie fericită. Să facem excursii scumpe în Egipt, în țările africane, să ajutăm lumea, să scriem o carte, să schimbăm lumea, să ajutăm un copil, să ne cumpărăm propriul nostru munte, să numim o insulă după numele primului nostru copil. Dorințe. Visuri. Idealuri. Dar, oameni buni, câți dintre noi, cu adevărat, fac ceva pentru visurile lor? Câți dintre noi, măcar cinci minute în fiecare zi, fac ceva în direcția împlinirii acestor visuri? Da, sunt oameni care fac asta. Dar poate, de fapt, și ei se înșală atunci când își vizualizează proiecția idealului. Ar trebui să încercăm să ne protejăm idealurile, de fapt, nu că ar trebui, ci este necesar să facem acest lucru, pentru că de ele depindem noi, oamenii, ca ființe limitate și efemere.

Povestea micuțului prinț m-a cucerit. Totul a început prin simplitatea ei care nu trece neobservată: fără prea multe personaje, fără prea multe linii narative și spații pictate - un munte, o vale, o oază, un deșert - o planetă Pământ, una fără nume undeva pierdută în spațiu, un copil - impropriu spus - care hoinărește prin acest univers, de pe o planetă de alta, de parcă totul ar fi un simplu joc de biliard și, ups!, de data asta s-a nimerit să ajungă pe planeta X, iar data viitoare va merge pe planeta Y, în căutare de prieteni, răspunsuri și adevăr. Acest prinț micuț, acest suflet pueril, care încă este în căutare de răspunsuri, află că lumea este un loc rău, un loc dominat de arbuști care, dacă vor crește îndeajuns de mult, se vor hrăni din sufletul pământului și îl vor distruge, iar noi, noi oamenii muritori, vom asista neputincioși la acest sfârșit tragic și apoi ne vom plânge că n-am fost capabili, la timp, să facem ceea ce trebuie. Pentru că așa este omul: se plânge de răul care i se face, neștiind că, de fapt, și-l face singur. Evident, imaginea arbuștilor care se hrănesc din măruntaiele pământului este, la o adică, o metaforă. 

Astfel, Micul Prinț care poartă un aer trist, melancolic, venit de pe o planetă străină, mai degrabă un asteroid, se întâlnește cu un om, cu naratorul ajuns în Sahara după ce avionul i s-a prăbușit, și îl roagă pe acesta să-i deseneze o oiță, spunându-i că doar ele pot mânca arbuștii care pun în pericol viața oamenilor de pe așa-zisa lui planetă. Nu vă pot explica frumusețea paginilor scrisă de către acest autor, pentru că această poveste nu poate fi, cum să-i zis că nu sune ciudat?, predată, povestită, ci pur și simplu trebuie citită. Autorul apelează la un gen artistic fantastic, apelează la trăirea și necunoașterea universului din prisma unui mic copil, reușind să reitereze emoția cu care acesta, în aventura sa, descoperă omul și natura care-l înconjoară. 

Micul Prinț este un personaj profund, care, deși la o vârstă destul de fragedă, se gândește la consecințele alegerilor sale, iubește apusurile de soare pe care, de pe planeta sa, le poate vedea de zeci de ori în aceeași zi, este un observator al vieții sale mărunte, limitate, și își dorește, de fapt, să trăiască mai mult decât niște apusuri, mai mult decât ideea unor abuști care-i invadează lumea: își dorește să aibă visuri pe care să le poată proteja, crește și ocroti, iar atunci ne gândim că noi, oamenii, suntem atât de prinși de această goană nebună cotidiană după cumpărături, înavuțire, mașini, petreceri, muzică, trăirism, primitivism, plăceri și desfătări, încât uităm să mai visăm, să mai avem vise. Ajungem acasă, adormim și da, evident, se mai întâmplă să visăm câteodată: nu la astfel de vise mă refer, ci la visuri. E o diferență, totuși, pe care trebuie s-o realizăm. Pentru că, omule, uneori trebuie să ne trezim din această stare și să mai și visăm. E modalitatea în care ne putem manifesta spiritul, iubirea - cel mai simplu mod prin care putem accede la ceva mai bun, mai sus și mai dorit.

Dacă am înțeles eu bine - e relativ spus, având în vedere că fiecare poate înțelege cartea în propriu său mod - romanul este despre singurătatea noastră pe care ne-o alegem, trăind, fiecare, pe propriul nostru asteroid izolat în spațiu, între propriile noastre stele, pe propria noastră planetă pe care nu reușim să facem decât același continuu lucru, fără alte posibilități de a ne extrage acestei lumi. Ar trebui să alegem simplitatea trăirii, sau să încercăm să trăim mai simplu? De ce, dacă avem atâtea posibilități, de ce să nu visăm că putem mai mult și, de fapt, să facem mai mult? Pentru că, domnilor e simplu: „nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentru ochi.” Atunci, stau și mă întreb, de ce avem niște inimi atât de oarbe, când ochii ne sunt fardați în zeci de culori? Nu știu, mi-e imposibil să-mi răspund, vreau doar ca acest roman ă fie citit de către toată lumea, pentru că e o lectură care-ți dă de gândit.

Am selectat câteva mici pasaje care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbești de un nou prieten, ei nu te întreabă niciodată esențialul. Nu îți spun niciodată: ‹‹Cum e sunetul vocii sale? Care sunt jocurile lui preferate? Face colecție de fluturi?›› Ei te întreabă ‹‹Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme are? Cât câștigă tatăl lui?›› Abia atunci li se pare că-l cunosc. Dacă le spui oamenilor mari ‹‹Am văzut o casă fumoasă, din cărămidă trandafirie, cu mușcate la ferestre, cu porumbei pe acoperiș...›› ei nu izbutesc să-și închipuie casa aceea. Trebuie să le spui ‹‹Am văzut o casă de zece mii de franci!›› Atunci exclamă: ‹‹Ce frumos››”

„Trebuie să suport două-trei omizi dacă vreau să cunosc fluturii.”
 
„Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata d ela negustoi. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă!”

Nu știu cum ar reacționa un copil la lectura acestei cărți, dar ideea este că romanul este profund și e un ”must-read” odată la o anumită vreme. Pentru că vorbește despre viață, despre principii, despre oameni și dragose, despre prietenie, și un roman pe care l-am recompensat cu cinci steluțe pe Goodreads. Vi-l recomand cu drag. Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 30% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase și de o vacanță plină de ce vă doriți!

Traducere din limba franceză și note de Ileana Cantuinari
156 pagini