„Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet”, de Gabriel García Márquez- Recenzie

Editura: Rao

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 162

Traducere din limba spaniolă: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2014

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

 

În Incredibila şi trista poveste a candidei Eréndira şi a bunicii sale fără suflet, la fel ca în Un veac de singurătate, imaginile par a izvorîla fel de firesc ca florile silvestre într-un câmp mănos, după ploaie. Această capacitate uimitoare a lui García Márquez de a crea imagini (pe care, după spusele lui, a deprins-o de la bunica), nu se nutreşte dintr-o fantezie gratuită şi dezordonată, ci din toate manifestările şi caracteristicile care configurează culturile din zona Mării Caraibilor (printre acestea clima, geografia, organizarea socială, economia, miturile, simbolurile, legendele, credinţele şi superstiţiile), precum şi din tradiţia literară occidentală. S-ar putea spune că această povestire este plămădită prin hibridarea stilurilor şi motivelor amerindiene şi occidentale, într-un fel de pastişă intenţionat ireverenţioasă care, cu toate acestea, nu pune în umbră imensa seriozitate a temei sale principale: exploatarea şi nefericirea celor oropsiţi şi abuzul de putere.

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

 

„- Ultima mea dorință, îi spuse soțului, este să fiu îngropată de vie. (...) Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu-mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să-și facă milă și pomană îngropându-mă de vie.”

 

O capodoperă a literaturii, o sinteză a frumuseții hispanice, a lumii în care se desfășoară întregul curs nezbucimat, nepăsător și egal al timpului sub care, încet dar sigur, se subjugă o civilizație și se determină capacitățile acestora de a se conforma atât nevoilor fizice, cât și sufletului bântuit și încercat de anumite trăiri. Romanul poate îmbrăca aspectele mai multor teme: este, deopotrivă, o meditație asupra condiției umane limitate și efemere, în dezacord cu aspirațiile sale, dar și o meditație asupra timpului liniștit, care curge ca un râu de țară și lasă în urmă pietrele degradării. Gabriel García Márquez îmbină realul cu fantasticul, într-un așa mod în care nici nu îți dai seama unde începe, de fapt, magicul, și unde se termină apoi acesta. Este un echilibru perfect, simetric între acestea două, iar meditația filosofică și narațiunea captivantă se întrepătrund într-o combinație unică, vie, tulburătoare și plină de veridicitatea momentului și a spațiului. În maniera cuvintelor criticului de artă german Franz Roh, cel care a inventat, în 1925, termenul de „realism magic”, autorul columbian își constituie stilul într-un condei în care supranaturalul este prezent ca făcând parte din lumea comună, iar lumea comună, deși deseori tragică și limitată, este descrisă ca fiind supranaturală, uneori chiar extraordinară, în toate încercările ei de a căuta fericirea și de a deprinde învățăturile lumești.

 

Iubesc stilul acestui autor, iar dacă până acum citisem cărți bune de la el, pot spune că, citind acest roman, am citit un dintre cele mai frumoase capodopere ale lumii. Imaginile pe care le-a conturat Gabriel García Márquez îmi stăruie și acum în minte, și sunt sigur că n-am să le pot uita niciodată: imaginea sângelui verde, „ca un sirop de mentă”, al bunicii, imaginea uriașului care a căzut în mare, mirosul de trandafiri adus de către apă, Eréndira prinsă în lanțuri. Deși sunt doar câteva povestioare, puține liniuțe de dialog și mai multă narațiune, presărată cu o descriere fantastică, această carte nu m-a plictisit deloc, totul este într-o măsură foarte bine gândită și neprețuit de frumoasă. Vă spun cu mâna pe inimă, acest roman este unul dintre cele mai de preț lucruri din biblioteca mea și una dintre cele mai bune cărți pe care am avut onoarea să le citesc vreodată. O așez alături de Culoarea sentimentelor de Kathryn Stockett (recenzia aici) și Pe aripile vântului de Margaret Mitchell. Nu știu ce să mai spun, dar știu că nu am spus tot ce-ar fi putut fi spus. Pentru că pur și simplu mi-e greu să fac recenzia unei asemenea cărți, știu că nu va ajunge la voi, oricât de mult aș încerca, decât o micuță fărâmă din genealitatea autorului surprinsă în conținutul acestui roman.

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

 

Black Beauty, de Anna Sewell - Recenzie

Editura: RAO

Traducere din limba engleză: Lucian Popa

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 258

Anul apariției: 2015

Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile. 

Nu am să spun prea multe despre această carte, Black Beauty, pentru că, de altfel, nici nu sunt prea multe de spus. L-am citit în două-trei zile, fiindcă este un roman ușor, liniștitor, care nu face apel la prea multă atenție necesară sau ceva de genul. Sincer, am auzit mult prea multe desprea cartea Annei Sewell, încât am spus că trebuie neapărat s-o citesc luna aceasta. Nu mă așteptam, sincer să fiu, ca povestea să fie prezentată din perspectiva unui cal, din perspectiva armăsarului negru ca abanosul, diferit de ceilalți, liniștit, această frumusețe numită Black Beauty. A fost surprinzător, să spun așa, să văd totul prin ochii unui căluț; mi-am reamintit de cartea lui Garth Stein, Pilotând în ploaie, când lumea se vede prin ochii unui cățel. 

Povestea este una plină de sensibilitate, firavă, dar și dură, este o lumă în care puterea crudă a omului domină, dar, în cele din urmă, această putere este dominată de căldura umană, de iubirea pentru animale și tot ce este viu. M-am gândit și mi-am spus că, dacă aș fi avut vreo tangență cu căluții, dacă aș fi făcut echitație sau ceva de genul, cu siguranță aș fi fost avizat să citesc romanul Annei Sewell. Într-adevăr, găsim în carte și câteva lecții, să le spun așa, legate de cum se înhamă un cal, cum se dresează, cum se călărește - evident, nu spuse într-o manieră științifică, ci cu talentul prozator al autoarei. Din câte am înțeles, Anna Sewell, la paisprezece ani a avut un accident în urma căruia și-a rupt amândouă gleznele. Din cauza tratamentului greșit aplicat, aceasta rămâne infirmă pe viață, dependentă de cai pentru a se putea deplasa. De aici, mă gândesc, izvorăște fascinația și înțelegerea ei profundă pentru animale, psihologia profundă de a le înțelege.

„- Da, într-adevăr, e un cal minunat, cu o înfățișare nespus de plăcută și blândă. Pe deasupra, mai are niște ochi care sclipesc de inteligență și frumusețe. Ce-ar fi să-i zicem chiar Black Beauty?

- Black Beauty? Da, chiar așa, numele ăsta i se potrivește ca o mănușă. Dacă ție îți place, atunci așa să-i rămână numele.

Ceea ce s-a și întâmplat.”

Black Beauty este o carte sinceră, este o carte care-ți lasă impresia unui jurnal intim, este o carte scrisă cu pasiune și cu zeci de sentimente de recunoștință, de înțelegere; din perspectiva căluțului negru ca abanosul, autoarea, Anna Sewell, spune povestea unei lumi, a unui univers care nu poate vorbi limba oamenilor, iar totul capătă proporții colosale atunci când, pentru ea, animalele sunt sufletele de referință în această lume. Îmi aduc aminte de Clarice Lispector care-și termina unul din romane (sper să nu confund), cu imaginea unui cal negru, pur, vânjos, alergând pe o câmpie, iar ea privindu-l din depărtare și având sentimentul perfecțiunii și al întregirii. „Căci ce creatură a făcut Dumnezeu cea mai frumoasă pe acest pământ, dacă nu calul?” Și nu că ar fi doar ea, dar mai am o prietenă foarte bună care, acum câțiva ani, mi-a spus același lucru. Într-adevăr, și eu iubesc animalele, dar caii nu sunt tocmai preferații mei!

N-aș putea spune mai multe despre această carte, vă rog să mă credeți. Acțiunea nu e complexă, e naturală, curge totul de la sine și nu-ți lasă impresia că ar fi tras de păr. Nu e plictisește, ba dimpotrivă, te prinde și parcă abia aștepți să vezi ce urmează să se mai întâmple cu drăguțul nostru căluț, în ce se mai bagă, cum are să iasă de acolo. E o carte pe care am s-o păstrez cu drag în bibliotecă și am s-o recomand mai departe tuturor celor care, într-adevăr, iubesc animalele. 

„(...) Tot ceea ce vreau să zic este că pentru un cal tânăr, care nu-și mai încape în piele de putere și curaj, care de mic a fost învățat cu nemărginite câmpuri unde putea să-și azvârle în sus capul și coada și să galopeze cu toată viteza de care era în stare, după care să mai facă o tură și să se întoarcă nechezând voios la tovarășii săi, nu-i deloc ușor. Nu-i deloc ușor să nu ai parte nicicând de o fărâmă de libertate, cu care să faci ce-ți povește inima.”

Le mulțumesc enorm celor de la Târgul Cărții pentru șansa de a citi acest roman. Pe site-ul lor găsiți o gamă variată de cărți, la prețuri extrem de convenabile; să fim serioși, cui nu îi plac reducerile? Mie, unul, da!

 

„Trei femei puternice”, de Marie NDiaye- Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Laureat al premiului Goncourt 2009

Anul apariției: 2016

Traducere din limba franceză: Cecilia Ștefănescu 

„Trei femei puternice este creaţia desăvârşită a unei scriitoare care nu se teme să exploreze limitele suferinţei umane.” - The New York Times

Care sunt armele unei femei? Sacrificiul de sine, iubirea și iertarea.Într o lume dominată de bărbați, trei femei se folosesc de aceste arme pentru a și croi propriul drum: Norah, o avocată născută în Franța, chemată de tatăl său acum bătrân și neputincios ca să-l scoată din închisoare pe fiul lui; Fanta, care lasă în urmă o viață modestă, dar împlinită, de profesoară în Dakar pentru a-l urma pe soțul ei în Franța, unde disperarea și eșecurile acestuia otrăvesc totul; și Khady, o văduvă săracă, alungată de familia soțului ei și supusă celor mai mari umilințe, dar care nu vrea să-și piardă demnitatea de ființă umană. De la Marie NDiaye, prima femeie de culoare recompensată cu Premiul Goncourt, un roman splendid și sfâșietor totodată despre greutățile cu care se confruntă imigranții africani în Franța.

Marie NDiaye, născută în 1967, este o romancieră și dramaturgă franceză. Tatăl ei, care era senegalez, s-a întors în Africa, iar Marie NDiaye a fost crescută de mama sa. A început să scrie la 12 ani. Primul său roman, Quant au Riche Avenir, a fost publicat când Marie NDiaye avea 18 ani. Rosie Carpe (2001) a câștigat Premiul Fémina, iar Papa Doit Manger, o piesă de teatru, a fost a doua piesă de teatru scrisă de o femeie care a fost inclusă în repertoriul Comediei Franceze.

Covârșitor, dureros, pur și simplu dureros, nu știu cum să vă spun, nici nu știu cum să vorbesc despre acest roman, fiindcă am impresia că aș strica totul - atât pentru voi, cât și pentru mine. Am terminat de citit Trei femei puternice acum ceva vreme, ce-i drept, dar pur și simplu nu am putut să fac recenzia acestei cărți, nu am putut, am simțit că trebuie s-o las în mine să se însămânțeze, să mai aștept să treacă timpul. Dar, și acum, simt că nu pot vorbi despre el. Nu știu dacă am mai fost vreodată atât de lovit de un roman, dacă o carte a lăsat o amprentă atât de adâncă asupra mea. Nu, nu este romanul meu preferat, dar pur și simplu cred că l-am citit în perioada potrivită, de aceea l-am trăit și simțit atât de puternic. Romanul este de o sensibilitate inegalabilă, aproape exacerbată și epuizantă. Autoarea, Marie NDiaye, știe să speculeze extrem de bine istoria, la fel de bine cum știe și să pătrundă în mintea umană, în mintea personajelor sale pe care le tratează cu o delicatețe incontestabilă, comprehensivă. Totul este ca o pledoarie pentru sensibilitatea feminină; nu am putut să nu mă gândesc, de altfel, și l-a romanul Femeia inventată, de Camille Laurens, pe care l-am citit cam tot în aceeași perioadă, un alt roman care mi-a plăcut enorm de mult. 

Nu știu, cred că această carte este genul de carte pe care trebuie s-o citești în perioada potrivită ca să-ți placă și ca s-o înțelegi și ca s-o apreciezi și ca s-o simți. Vă dau drept exemplul faptul că, fiind atât de impresionat de ea, am împrumutat-o unei prietene. Peste două-trei zile mi-o înapoiază, la care eu o întreb, ai terminat-o deja? Iar ea îmi spune, nu, scuze, n-am putut s-o citesc, nu mă atrage de loc, nu știu, mă plictisea povestea tipei ăleia și cu tatăl ei, era prea pioasă, ba prea superficială, nu știu șamd. Nu i-am spus nimic, bineînțeles, ci doar că mie mi-a plăcut extrem de mult, nu m-am simțit ofensat, știu prea bine că gusturile nu se discută, poate doar se învață puțin. Mie-mi place mult să citesc despre oameni, despre sentimentele lor din profunzimea inimii, despre trăirile, obiceiurile, obișnuințele și percepțiile lor, despre modul în care sunt influențați de lumea în care trăiesc și mediul extern. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. Iar acest roman mi-a oferit o doză enormă de psihologie, de fire umană, de cunoaștere, să spun așa.

Cum am spus, n-aș putea vorbi prea multe despre el. Îmi pare rău, o să fie o recenzie scurtă, dar pur și simplu simt că nu pot. Este un roman ce trebuie citit, nu povestit, pentru vă viața, dragostea, iubirea, prietenia, sentimentele, trăirile - acestea nu se pot teoretiza, ele se trăiesc și atât. Trei femei puternice  este un roman care se simte, și se simte până în profunzimile sufletului și minții, este un roman care te arde prin profunzimea lui, prin efervescența lirică a sentimentelor. Personajele sunt puternic conturate, reiterate prin acțiuni, vorbe, dar mai ales prin modul în care trăiesc în paginile cărților și ard de fragilitate, de sensibilitate. Nu știu, pentru mine Marie NDiaye este un autor cum nu am mai citit până acum, drept care se înscrie printre romancierele mele preferate și abia aștept să citesc și altă carte scrisă de dumneaei! 

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

 

Cartea clanului din Baltimore, de Joël Dicker - Recenzie

Editura: Trei

Număr de pagini: 488

Rating: 4 din 5 steluțe

Traducere din limba franceză: de Doru Mareș și Gabriela Riegler

Anul apariției: 2016

Până în ziua Dramei, au existat două familii Goldman: Goldmanii-din-Baltimore și Goldmanii-din-Montclair. Goldmanii-din-Montclair, al căror descendent este Marcus Goldman, autorul romanului despre profesorul Quebert, aparțin clasei de mijloc și locuiesc într-o casă mică din Montclair, New Jersey. Goldmanii-din-Baltimore sunt o familie înstărită, care locuiește într-o casă de lux dintr-o suburbie bogată din Baltimore, și de care Marcus este fascinat. Ambele familii ascund însă secretele lor, amintiri mai mult sau mai puțin fericite, iar viața îi încearcă pe toți deopotrivă, fără să țină cont de avere, prestigiu, poziție socială.

Dicker îmi demonstrează, încă o dată, ce autor bun este, ce simț al literei, al cuvintelor are, ce jocuri de soartă și destine știe să mânuiască, cât de frumos știe să creeze personaje și să le poarte în cele mai întunecate și abisale cotloane ale sufletelor lor. Vă pot spune, de fapt, că m-am îndrăgostit de tot ce scrie acest autor încă de la romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert, apărut tot la Editura Trei, unul dintre cele mai bune romane citite la acel timp. Nu știu dacă aș putea vorbi despre Cartea clanului din Baltimore într-o recenzie, pentru că cei care au citit și primul său roman, menționat mai sus, își pot da seama faptul că ceea ce Dicker scrie, nu poate fi curprins într-o recenzie. Așadar, cum probabil cititorii mei sunt obișnuiți, am să vă vobesc despre cum am perceput eu această carte, cum am întâmpinat eu personajele și cum, încetul cu încetul cu încetul, Dicker a reușit să mă ucidă cu stilul său de a jongla, evident, fazual spus, cu personajele pe care le creează.

Am început să citesc Cartea clanului din Baltimore cam acum vreo două săptămâni jumătate, aproape trei săptămâni. Ei, bine, am terminat-o abia alaltăieri, dacă nu mă înșel. S-o luăm așa: am citit primul roman, Adevărul despre cazul Harry Quebert cam în două-trei zile. De ce? Pentru că mi-a plăcut enorm, dar enorm de mult. De ce a durat așa mult să citesc această carte? Pentru că, da, mi-a plăcut enorm și nu am vrut să se mai termine. Și încă un motiv, vi-l dau imediat: pentru că acest roman mi s-a părut muuuult, muuult mai complex decât primul, în care am avut de-a face cu un thriller senzațional, de o psihologie uimitoare. Aici, drept să vă spun, registrul nu se schimbă, Dicker este un adevărat filolog, însă „cauza”, să-i spun așa, este faptul că de această dată avem de-a face cu mai multe personaje, cu mai multe tagme sociale, la o adică, avem de-a face cu mai multe minciuni, secrete, dezbinări, cu mai multe dezumanizări și procese de transformare. 

Îmi place mult Dicker pentru că omu' ăsta știe să urmărească omul, știe să se joace cu caracterul său; Dicker și-a dat seama că nu trebuie să scrie despre fantezie, ci despre omul în sine, în genere, în adâncul cărnii sale, pentru că omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, în toate înțelesurile sale antagonice.Cartea este uluitoare prin psihologia personajelor, prin caracterul lor non-conformist. La Dicker, nu poți să urăști un personaj, pentru că mai apoi îl vei iubi cu tot cugetul tău. Nici nu poți să-l compătimești, pentru că mai apoi o să-ți vină să țipi la el. Dicker are o înclinație aparte către psihologia umană, nu știu, eu vă pot spune doar că pur și simplu, citind romanul, am avut impresia că urmăresc un film bun, un film chiar bun, un thriller dintr-ăla care te lasă mască și-ți dă knock-out. De ce? Pentru că nu m-a plictisit, nu m-a făcut să casc în timp ce citeam. Dimpotrivă, pur și simplu citeam fără să mă opresc, însă l-am citit greu pentru că voiam să fiu cât mai atent la ceea ce se întâmplă, la ideea în sine, la Drama despre care se tot vorbește în acest roman (credeți-mă, este total neașteptat ceea ce se întâmplă în această carte); erau momente în care citeam o pagină, apoi o reciteam, au fost momente în care mă întorceam în urmă să recitesc un pasaj anume, când îndoiam colțul paginii doar pentru a mai reveni o dată acolo pentru a analiza mai bine. La Dicker, acțiunea chiar contează, pentru că totul este definitoriu, chiar și un mic gest al mâinii, chiar și o simplă atingere de buze, chiar și o șoaptă spusă în vânt. Autorul prețuiește cuvântul ca și cum ar fi o întreagă carte. Bineînțeles, cum este urmărit și în Adevărul despre cazul Harry Quebert, ideea scrierii unei cărți îl obsedează pe un personaj. Astfel, unul dintre ei ajunge să scrie întocmai istoria acestor două familii, și-ajungi într-un punct în care să crezi că, de fapt, totul este adevărat și nu ai fost decât martorul unui manuscris de istorie, unui jurnal intim și învechit.

Și-acum, pam, încă un lucru pe care l-am observat la Dicker: predilecția spre a băga în centru o femeie, o femeie în jurul căreia chiar și universul se învârte. O femeie care să distrugă tot ce este mai de preț în lume, or să aducă cu sine, de fapt, singura armă împotriva singurătății: iubirea. Sincer, este de urmărit și povestea acestei femei, un personaj cheie al romanului, zic eu, de fapt personajul feminim cel mai puternic individualizat și înzestrat cu atâtea calități și defecte, alcătuit din lumini și umbre - cum, de altfel, sunt toate personajele lui Dicker. Mi s-a părut delicios acest personaj, abia așteptam să apară în peisaj și să văd ce are să mai facă acum, când pare că totul deja s-a consumat. Dar, na, autorul are harul de a surprinde și de a te prinde, exact când te-aștepți deloc sau mai puțin. Pe asta am mizat când am vrut să citesc acest roman, pe faptul că voi fi citit ceva uluitor, iar autorul chiar nu m-a dezamăgit deloc; ba, dimpotrivă, mi-a întrecut cu brio așteptările.

Un roman despre prietenie, despre dragoste, despre frăție și solidaritate, dar și un roman despre cum încrederea, clădită cu ani întregi, poate dispărea într-o singură secundă infimă. Un roman despre iubire, acel sentiment care întregește omul și-l poartă pe culmile cele mai ascunse ale sufletului, dar și o dovadă a trecerii timpului, a trecerii inevitabile și nepăsătoare și egale a acestuia. Pentru săraci, bogați, oameni, animale, copii, femei, timpul este același, fără a face excepții. Un roman bun, extrem de bun, pe care îl recomand cu drag tuturor celor care vor să aibă de-a face cu o lectură puternică, complexă, diferită și veridică, care te lovește prin psihologie, mister și realism.

Mulțumesc mult Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, îl puteți comanda de AICI, cu un click. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor!

„Femeia inventată”, de Camille Laurens- Recenzie

 

„nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Traducere din limba franceză: Doru Mareș

Anul apariției: 2016

Vă numiți Claire, sunteți profesoară, aveți patruzeci și opt de ani și ați divorțat de curând. Pentru a vă urmări iubitul, pe Jo, vă creați un profil fals de Facebook și deveniți o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Numai că nu sunteți dumneavoastră în fotografia acestei fete frumoase, dublul fictiv de care se îndrăgostește Christophe - KissChris. Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventată povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.

„Pe când bărbații... Lumea le aparține mai mult decât nouă - timpul, spațiul, strada, orașul, munca, gândirea, recunoașterea, viitorul.”

La dorința de a fi iubită, de a fi dorită, de a se simți, în cele din urmă, femeie, centrul lumii, pilonul unui bărbat. Doamne, cât de mult mi-a plăcut acest roman, cât de profund m-a atins și cât de multe am simțit alături de personajul principal. Nu că, pentru mine, ar fi un roman de referință, relatable, dar pur și simplu am simțit acel strigăt din paginile cărții - al autoarei, al personajului, nici nu știu cum să le identific. Am simțit o dorință refulată de a se face auzită, că, da, romanul acesta este despre timp și despre ceea ce, odată cu sine, aduce acesta: uitare, bătrânețe, corpuri lăsate și nedorite de vreo cineva, aduci cu sine urâțenie, dezvăț, greață. La o adică, Camille Laurens își inventează o femeie dincolo de carne și oase - ea nu vrea să transmită doar o poveste extrem de bine scrisă, cu efervescențe stilistice întocmai pe placul meu, care nu plictisește și te prinde, chiar te prinde - ci prin personajul său, Claire, ea reiterează și conturează o întreagă lume, relevă atitudini, relevă pasiuni. În Camille este cumulată o întreagă viață, contemporană nouă, și te gândești că ceea ce s-a întâmplat ei, după cum și Laurens afirmă la un moment dat, s-ar putea întâmpla oricui. Mie, ție, surorii tale, prietenei tale, oricui, nimeni n-ar putea scăpa de neașteptatul vieții.

„(...) fiindcă, e inevitabil, nu poți scăpa de realitate: e o nenorocire să fii femeie. Ori să fi fost. Dintotdeauna. Peste tot. Este o luptă, dacă vreți. Dar, cum este vorba despre o luptă pierdută, e o nenorocire.”

Femeia inventată poate fi privit din mai multe perspective: un roman în ramă, roman al romanului, o poveste autentică de dragoste, frumoasă, viscerală, plină de sentimente, or o refulare a propriei identități care se pierde în spatele unui ecran pixelat, o poveste despre regăsire, de fapt, o încercare a regăsirii sinelui, într-o mare de întrebări și secrete, o reflecție asupra relațiilor pe care le stabilim în lumea de astăzi, prin intermediul unui ecran, și de care ne ținem cu dinții ignorând ceea ce, de fapt, înseamnă realitatea noastră. Eu am spicuit puțin din toate, dar, în cele din urmă, Camille Laurens a reușit să scrie un roman psihologic de mare, mare anvergură, atotcuprinzător. N-am mai auzit, ulterior, de această autoare, dar scrie într-un mod absolut fascinant: nu clișeic, nu simplu, ci are o proză sinceră, caldă, liniștitoare, cu dialoguri vii, complexe și nu absurde; ea nu mizează pe poematizări, pe lirism și metafore, chestii dintr-astea, ci pe sinceritate și adevăr, conturând întocmai firescul unor situații - prin aceste lucruri, verosimilul se face și mai puternic simțit în romanul de față. Și totuși, vă pot spune că de multe ori, în Femeia inventată, am simțit cât de jovial și cât de frumos realul se îmbină cu imaginarul, pentru a da naștere unui lucru atât de frumos.

„Numai că nu era un simplu rol, ci ființa mea, care se modela puțin câte puțin, care se recompunea prin iubire - da, cred că acesta este cuvântul, iubire, nu-nseamnă asta să te alienezi prin celălalt, să cazi în celălalt, să nu-ți mai aparții?”

Credeți-mă, nu exagerez. Mi-a plăcut nespus de mult Femeia inventată, citisem un fragment în avanpremieră acum ceva vreme, drept care am știut încă de atunci că o să-mi placă. Dar nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult și să rămân așa surprins. Poate pentru că, în ultimul timp, nu prea am mai citit o carte într-adevăr bună - în paralel cu romanul lui Camille Laurens am citit și Copila de zăpadă, una dintre cele mai frumoase căăăăăărți citite în ultimii ani (vi-l recomand, apropos, cu mare căldură). Revenind la ale noastre, Laurens m-a fascinat prin romanul ei care se vede că este unul informat, documentat. Mi-am dat seama că ea nu datorează hazardului ceea ce scrie, ba dimpotrivă, în spatele unei proze atât de ușoare, sunt sigur că stă o încercare maximală de a scrie. Sau, nu știu, poate talentul ei, într-adevăr incontestabil, își are rădăcinile puternice precum piatra, și cine-aș fi eu să mă întreb aceste lucruri? De fapt, glumesc, sunt doar gelos că Laurens reușește să scrie atât de bine și atât de frumos, fără vreun prea mare efort.

„Când nimănui nu-i dă prin cap să ți-o dăruiască, frumusețea te face să suferi.”

Real și imaginar și dragoste și ură și adevăr și minciună și lacrimi și zâmbete și viață și moarte. La limita dintre toate acestea, Femeia inventată capătă conotații tragice, zbuciumate. Ajungi să citești și să nu știi ce să mai crezi, totul, la un moment dat, depășește gradul adecvării logice, devenind ilogic, absurd, într-un joc permanent al destinelor bătute de taifunul cu nume de femeie. În roman, cititorul devine o păpușă, iar scriitorul, personajele - ei, bine, ei devin maeștrii păpușari. Pașii îți sunt purtați de cum îți cântă (fazual spus) literele. Și e frumos, da, chiar e frumos să te lași prins de jocul acesta nebunesc. În lumea lui Camille Laurens, tiparele nu sunt sparte, ba chiar protejate cu prețul vieții, dar simți că intri într-o lume în care adevărul îți este servit cu tot dragul, oricât de nedrept și urât ar fi. Și înainte să începi s-o citești pe Camille, trebuie să-ți golești mintea, să-ți deparazitezi creierul, să te-arunci în gol, departe de toți și toate, și să fii, înainte de toate, un cititor sincer, un cititor deschis și pregătit să dea piept realității

.„A fi nebună? Ce înseamnă a fi nebună? Dumneavoastră mă întrebați pe mine? Adică fix dumneavoastră mă întrebați pe mine? Înseamnă să vezi lumea așa cum este. Să fumezi viața fără filtru. Să-ți iei otrava chiar de la sursă.”

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Claire încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Claire, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Camille Laurens reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

„Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. Peste adevăr aștern scrisul. Îl fac să dispară prin forța ficțiunii, a poveștilor. Din asta trăiesc, din ceea ce povestesc. Viața lor e un palimpsest. Nu are niciun rost să încerci să vezi ce e dedesubt. Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitatul de psihatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!