luni, 16 septembrie 2019

Fata de la Savoy, de Hazel Gaynor - Recenzie


Editura: ACT și Politon
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2019
Traducere: Anca-Claudia Bunea 

„La sfârșitul războiului, inima mi-era sfâșiată, visurile spulberate și speranțele năruite. Fără să fi călcat vreodată pe un câmp de bătălie, eram și eu rănită.”

Autoarea cărții, Hazel Gaynor este o scriitoare independentă originară din Yorkshire, Anglia, stabilită în prezent în Irlanda împreună cu soțul și cei doi copii ai săi. Autoarea mai multor romane de ficțiune istorică devenite bestselleruri New York Times, USA Today și a altor publicații prestigioase, Hazel Gaynor a debutat în 2014 cu romanul The Girl Who Came Home - A Novel of the Titanic, care spune povestea unei supraviețuitoare de pe Titanic și care a câștigat în 2015 premiul Romanul Istoric al Anului din partea Asociației Scriitorilor Romantici din Marea Britanie. Cel de-al doilea ei roman A Memory of Violets a fost de asemenea un bestseller New York Times, iar al treilea, The Girl from The Savoy a fost bestseller Irish Times și Globe & Mail, și unul din finalistele ediției din 2016 a Irish Book Awards. Și următoarele ei două romane, The Cottingley Secret și Last Christmas in Paris au devenit bestselleruri, fanii scriitoarei așteptând anul acesta cu nerăbdare, lansarea din luna iulie a noului ei roman Meet me in Monaco scris în colaborare cu Heather Webb. Sciitoarea poate fi contactată pe Twitter @HazelGaynor sau accesând Hazelgaynor.com.
„Războiul ne-a creat tuturor un trecut pe care dorim să îl putem îngropa. Și eu am iubit pe cineva din copilărie și am iubit și un băiețel care îi poartă numele. I-am iubit pe amândoi și i-am pierdut pe amândoi pentru că și eu am fost lașă. Exact ca evantaiul negru din pene din mâinile mele, mă deschid și îi povestesc totul. Despre Teddy, despre nepotul din Scoția, despre rușinea pe care am trăit-o la maternitate. Îi spun despre copilul pe care l-am abandonat și despre faptul că îl caut. Îi mărturisesc despre rușinea și vina mea, ca o sticlă de vin prea plină, care se varsă până când nu mai rămâne nimic.”
Fata de la Savoy de Hazel Gaynor este povestea unui vis, povestea unei vieți și totodată povestea unei femei pe nume Dorothy Mary Lane (Dolly). O poveste melodramatică, contemporană cu Marele Gatsby de F. Scott Fitzgerald, care se petrece în Londra anilor ’20 marcată de dramele războiului și din care încă mai răzbate parcă scârțâitul plăcilor de patefon pe ritmuri de jazz. Tunsorile bob, moda garçonne și rujul strident completează și ele atmosfera acestei epoci în care spectacolele de cabaret și piesele montate la Covent Garden, alături de dansul Charleston, reprezintă noul suflu al vieții care își reia încet cursul după un război necruțător.
„Tânjim după viața fascinantă a dansatoarelor din trupă și a protagonistelor; după o viață care oferă ceva mai mult decât jupoane de cusut, șireturi de călcat și scări de lustruit. Însă nu îmi doresc doar să scap de o viață de trudă. Vreau să îmi iau zborul. Așa că mă îngrijesc de această fluturare neastâmpărată din inima mea, de parcă ar fi o pasăre cu aripa rănită, în speranța că într-o bună zi se va vindeca și își va lua zborul.”
Pot spune că, pentru mine, Fata de la Savoy nu a fost DOAR un roman extrem, extrem de bun, ci a fost una dintre cele mai bune cărți citite în ultimii ani. Mi-a plăcut enorm, și-o spun impresionist, această carte, cu tot ce-a însemnat ea: acțiune, personaje, istorie, trăiri, emoții, sentimente - pur și simplu nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult, nu m-am așteptat să mă miște într-o așa manieră încât pur și simplu să trag de ea pentru a o citi cât mai mult; drept să vă spun, rar fac asta, rar, când mă prinde o carte, reușesc s-o las din mână doar pentru a mă bucura cât mai mult de lectura ei - așa cum mi s-a întâmplat cu romanul lui Hazel Gaynor. Pur și simplu am vrut să nu se mai termine, voiam să dau paginile și, odată cu asta, numărul lor să crească. Am savurat orice înseamnă acest roman, mi-a plăcut mult, mult de tot (da, știu, mă manifest impresionist, dar chiar m-a impresionat). Ei, na, acum pot spune că acesta este de fapt genul meu de lectură, genul meu de roman: un roman poate simplu, să zicem așa, în aparență, dar de fapt extrem de profund, extrem de bine scris, în care orice replică, în cele din urmă, contează. Și fiecare personaj are un dicton călăuzitor pe care-l urmează și care-i este scris în stele. Doamne, Doamne, mai că aș reciti acest roman, atât de drag mi-a fost. Atât de aproape de suflet mi-au ajuns personajele și tot ce-au însemnat ele.

Fata de la Savoy este un roman de ficțiune istorică cu o acțiune complexă ce se derulează pe patru planuri diferite, din trecut și prezent. Povestea urmărește pe de o parte prezentul protagonistei Dolly, o fată venită din provincie la Londra unde muncește ca menajeră într-un hotel pentru a-și câștiga existența, dar care visează măreț să devină dansatoare asemenea idolului ei Loretta May. Hotelul Savoy, iarăși, este un punct cheie al romanului: nu este doar un loc emblematic, o imagine a orașului londonez, ci este un personaj aparte al romanului. Este locul în care visurile & visele ori devin realitate, ori rămân crescânde în sufletul personajelor. Dolly, draga de ea, de aici începe: o femeie cu un țel măreț, o femeie puternică, o femeie încercată nu doar de prezent, ci și de un trecut dureros - o femeie care pleacă de acasă lăsând în urmă întrebări care-și caută răspunsul și căutând răspunsuri care, în cele din urmă, aduc și mai multe întrebări. Ea visează să devină o dansatoare, să fie în lumina reflectoarelor, pe marile scene ale lumii. Cu un spirit cald, în ipostaze amuzante, aceasta probează, pe ascuns, pantofii vedetelor care calcă pragul hotelului, ia parte la discuții din tagma celor „de sus”, și, încetul cu încetul, drumul ei nu are să ducă în altă direcție decât în cea dorită. N-am să vă spun mai multe, n-are rost, dar pur și simplu este totul atât de bine scris, atât de cald, încât parcă ai privi o piesă de teatru și nu numai, ba chiar parcă ai lua parte la ea și ai trăi fiecare emoție la intensitatea ei maximă. Dolly, pentru mine, a fost nu doar un personaj viu, un personaj puternic, ci a fost o voce, o voce pe care-o auzi atunci când simți că nu mai poți, când simți că clachezi, acea voce care-ți spune să continui, să mergi mai departe, pentru că ai în tine tot ce trebuie pentru a-ți îndeplini frumoasele idealuri. 
„Muncim metodic, urmând o rutină bine pusă la punct, facem paturile ca la carte, umflăm pernele pufoase, împăturim prosoapele groase, schimbăm hârtia parfumată din sertare și punem biscuiți Marie, proaspăt scoși din cuptor, în cutiile de argint de pe noptiere. Munca este intensă și timpul trece repede.”
Povestea Lorettei May, după cum mărturisește autoarea însăși la un moment dat, este inspirată de un personaj real, o artistă celebră a anilor ’20. Loretta May, pe numele ei real Virginia Clements, are cancer în stadiu terminal, motiv pentru care singură se percepe ca fiind o stea căzătoare. Fiică de conte, Loretta nu a fost menajată nici ea prea mult de destin. A cunoscut din plin ororile războiului ca infirmieră și a iubit din toată ființa ei un soldat pe nume Roger, care nu se ridica însă la pretențiile cerute de rangul ei. După un an și jumătate de corespondență, a petrecut trei zile de neuitat alături de el, s-au căsătorit în secret, iar la o săptămână după aceea el a murit ucis de un obuz. Cu toate acestea, nu regretă nimic din modul în care și-a trăit viața, și se stinge liniștită cu gândul că-și va reîntâlni marea dragoste în noul univers ce o așteaptă după moarte. Povestea Lorettey a fost, pot spune, cea mai emoționantă parte a acestui roman. Cea mai dureroasă. Îmi aduc aminte că citind un anumit capitol al acestui roman m-a îndurerat atât de tare încât mi se părea ireal ce se întâmplă. Cât de frumos a fost descris un anumit moment, cât de verosimil se simțea totul și cât de mult poți să te atașezi de anumite personaje. Nu știu, mie mi s-a părut fascinant cum Hazel Gaynor a putut să scrie ceva atât de palpabil, aș putea spune, atât de veridic și profund. E frumos de urmărit relația dintre Loretta și Dolly, relația aceasta maestru-ucenic, sub ideea „o stea se frânge, alta ia naștere”. Nu știu, e frumos & dramatic, dramatic & frumos în același timp. Dar mai multe nu vă spun, nu, chiar nu vreau să dau spoilere și să stric lectura celor care vor vrea să citească acest roman. Pentru că, la rândul meu, l-am recomandat în ultima lună cred că de vreo douăzeci de ori. Așa cum am mai zis, mă repet, a fost una dintre cele mai bune cărți citite în ultimii ani. Și, culmea, nu m-am așteptat deloc să-mi placă atât de mult. Dar m-a prins de la prima pagină, de la primul capitol parcă am știut că, în sfârșit, voi citi ceva bun, voi citi ceva ce-mi place și care mă va atinge exact unde trebuie. Și nu doar că a fost așa, dar mi-a depășit, cu brio, toooooate așteptările pe care le-aș fi avut. 
„Unii ar putea spune că am dus o viață nesăbuită. Eu spun doar că mi-am trăit viața, în adevăratul sens al cuvântului. Am iubit și am râs, am simțit cele mai adânci tristeți și cele mai minunate momente de bucurie. Am influențat oamenii, mi-am pus amprenta, ca o urmă pe nisip. La urma urmei, nu asta este tot ce contează? Să știi că, chiar și atunci când nu mai ești aici, cuvintele tale, chipul tău, povestea ta vor rămâne în amintire. Că steaua ta va continua să strălucească.”
Pe fundalul unui război care-și țese trecutul și în viitor, Dolly este o eroină. Este o femeie care știe ce vrea, care trăiește, simte, iubește, plânge, are succes, eșuează, dar mereu se ridică și ține cu dinții de visurile sale, de idealurile sale, ca și cum acestea ar ține-o în viață. Știe că poate, știe că are tot ce-i trebuie pentru a-și îndeplini ceea ce dorește - de aceea, pentru mine, Dolly este un personaj de referință, este un personaj diferit, atât de real și atât de frumos construit încât chiar nu ai cum să nu o iubești - să o iubești pentru ceea ce însemană, pentru ideile pe care le pledează Hazel Gaynor construind acest personaj. Să știți că ce am spus eu aici nu este, cred, nici măcar un sfert din carte. Evident, se întâmplă multe, dar eu am vrut să surpind doar esențialul acestei cărți - esențialul pentru mine - deoarece știți că pentru mine o recenzie nu înseamnă povestire sau rezumat sau chiar orice altceva, riscând să dau spoilere. Nu. Spun exact ce am simțit eu citind această carte, exact felul în care am perceput-o eu - și, după cum am mai spus, având sute și sute de lecturi la activ, Fata de la Savoy pentru mine a fost o carte excepțională, pe care aș recomanda-o oricui, oricând. 
„Într-o mână, viața pe care o știu. În cealaltă, viața pe care o visez.”
Personajele puternice, încercate de viață, trecutul lor, atmosfera atât de frumoasă pe care Hazel Gaynor reușește s-o creeze, spiritul londonez, tragismul războiului, urmările sale, ideile, sentimentele, trăirile și emoțiile - toate acestea fac din Fata de la Savoy un roman real, un roman sincer și adevărat, un roman care mi-a deschis apetitul spre mai multe scrise de Hazel Gaynor. Sper doar ca cei de la ACT și Politon să continue să mai traducă și alte romane, pentru că, după cum ați citit poate mai sus, Hazel Gaynor se bucură de numeroase distincții - justificate și cu adevărat meritate. Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Fata de la Savoy, un roman pe care-l voi recomanda cu drag de acum înainte și la care mă voi întoarce întotdeana cu aceeași plăcere. Îl puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. O săptămână frumoasă și liniștită să aveți!

duminică, 15 septembrie 2019

Graffitista, de Fanny André - Recenzie

Editura: ACT și Politon
Număr de pagini: 288
Rating: 2 din 5 steluțe
Anul apariției: 2018
Traducere: Teodora Olenici

Fanny André s-a născut în 1984. După ce și-a schimbat domiciliul de mai multe ori pentru studii, în prezent locuiește în Alpi. Prima publicație i-o datorează tatălui său entuziast, care a tipărit imediat mai multe exemplare ale operei, astăzi de negăsit. Mai târziu a urmat un curs de literatură și a făcut studii de Belle-Arte care i-au trezit dorința de a scrie și de a desena. După mai mulți ani în care a dat prioritate studiilor și muncii, în 2010 Fanny André s-a putut întoarce la prima ei iubire, regăsindu-și dorința de a scrie povești. De la o poveste la alta, va trebui să aștepte anul 2014 pentru a îndrăzni să-și trimită scrierile mai multor edituri și să participe la concursuri. Astfel, în 2015 îi vor fi publicate mai multe opere.
„Ca să trăiască, unii aveau nevoie de iubire, eu puteam, fără îndoială, să mă mulțumesc să fac graffiti”.
Graffitista de Fanny André este povestea unei tinere de 22 de ani aflate la o răscruce de drumuri. Din dorința de a-și „exersa” independența, Léna, a cărei mare pasiune este graffiti-ul, se lovește de mai multe probleme. A pierdut anul la facultate, bea prea mult, are relații ocazionale, se gândește să pună capăt studiilor și este cât se poate de hotărâtă să afle un răspuns de la Caden, fostul ei iubit, în legătură cu motivele pentru care relația lor s-a încheiat brusc în urmă cu patru ani de zile. Așadar, părăsește orașul ei natal Argenteuil, și pleacă la Londra unde se mutase Caden între timp.
„Len. Te rog să nu te căsătorești cu mine. Te rog să nu mă iubești din tot sufletul, așa cum o fac eu, tot mai mult cu fiecare bătaie a inimii. Nu mă iubi într-atât încât să îți faci toate proiectele de viitor împreună cu mine și să nu mai poți trăi fără mine… Pentru că nici eu nu voi fi acolo, alături de tine… Nici eu nu te iubesc.”
Léna are douăzeci și trei de ani. Singura ei pasiune este graffiti-ul, și a realizat deja fresce murale demne de atenție, sub pseudonimul LicuRici. Dar printre petreceri cu alcool și aventuri de o noapte, Léna nu mai suportă viața pe care o duce. Dintr-un impuls de moment, după ce renunța la studiile de Belle-Arte, pleacă pe urmele lui Caden, cel cu care cunoscuse o relație pasională și pe care nu reușește să-l uite. Acesta plecase la Londra în urmă cu patru ani și nu îi explicase niciodată motivul plecării sale precipitate și nici nu o mai căutase de atunci. Acolo, Léna este întâmpinată de Anna, o veche prietenă, și de Ellen, sora geamănă a lui Caden. Când îl revede pe acesta din urmă, el nu mai seamănă deloc cu băiatul de care își amintește ea. Rebelul care o fascinase s-a transformat într-un bărbat de afaceri rece și distant, logodit cu o femeie cu maniere perfecte și care pare să trăiască într-o realitate numai de ea știută. Dar Léna nu intenționează să se dea bătută și va face tot ce-i stă în putere să-l recucerească. Fanny André ne antrnează într-o poveste de dragoste în care două lumi se întâlnesc, se ciocnesc, se bulversează, se atrag și se resping. 
„Expresia de furie se ștersese de pe chipul lui, lăsând locul unei suferințe sfâșietoare. Fără îndoială, aceeași suferință care-mi zdrobea și mie inima în acele clipe. Ne confruntam în tăcere și m-am decis să nu arăt nimic, să țin bărbia sus ca să nu-mi tremure.”
Am să fiu rapid și sincer: am trecut de ceva vreme peste genul acesta de lectură. Peste genul acesta de cărți pe care, sincer, eu unul le-aș putea considera drept „umplutură”, „o carte în plus pe care am citit-o”, „o simplă-altă-carte-care-nu-mi-a-stârnit-nimic”. De ce? Deoarece le găsesc clișeice. Redundante. Majoritatea cărților de genul mi se pare că n-aduc nimic nou pentru universul meu cultural și literar. Să nu mă înțelegeți greșit - eu, în această recenzie, îmi spun propria părere bazată pe ce am citit (până acum, nu doar acum) și încerc să fac un fel de comparație - da, acum câțiva ani poate mi-ar fi plăcut această carte, mi-ar fi stârnit oarecum interesul, emoțiile. Dar acum, sincer să fiu, abia așteptam s-o termin deoarece mi se părea că nu prea se întâmplă nimic, deja știam cum are să se termine (cum am spus, clișeic), așadar am vrut să termin lectura pentru a citi ceva cu adevărat bun (și, culmea, s-a făcut ca următoarea carte să fie una extrem-extrem-extrem de bună). Nu spun că astfel de lecturi nu sunt OK, chiar sunt ca un respiro, uneori, să spun așa, dar mie unul chiar nu mi-a stârnit curiozitatea, apetitul pentru lectură sau orice altceva. Ba chiar, în anumite măsuri, m-a și plictisit.
„Ceilalți n-au pus niciodată mare preț pe mine: numai făcând graffiti am învățat să mă afirm și să lupt ca să-mi croiesc propriul drum, dincolo de orice falsă modestie.”
Spun iarăși, cu riscul de a mă repeta, asta nu înseamnă că Graffitista nu e o carte bună. Ba e, fiecare carte are tagma ei de cititori, dar iată că eu nu am făcut parte din ea, drept care și cele două steluțe pe care i le-am acordat. Nu sunt vreun critic literar, nu am urmărit întreaga activitate a lui André pentru a putea spune că da, domle, cărțile ei chiar nu-s pe placul meu - sunt un simplu cititor care-și spune părerea (prin definiție - propria) subiectivă, bazându-se pe ce a citit și pe felul în care s-a simțit citind această carte: adică gol. Nu mi-a captat emoțiile, nu mi-a stârnit interesul, ba chiar aș putea spune că m-am chinuit puțin s-o citesc. Simplu, nu e genul meu de lectură, nu e genul meu de carte, nu e genul meu de aventură-poveste-întâmplare. Personajele mi-au fost indiferente, poate doar câteva replici chiar m-au făcut să zâmbesc, fiind amuzante, dar în rest... Nu știu, nu vreau totuși să par așa rău și exigent, dar genul acesta de carte mă lasă rece și, cum am mai spus, indiferent. Nu am găsit emoție, chiar dacă poate era, nu am găsit profunzime, chiar dacă poate am ratat-o și pe aceasta. Pot spune că am plecat în acestă lectură cu o părere deja preconcepută, fiindcă am mai citit cărți de genul, nu știu, „de masă”, și cred că o singură serie mi-a plăcut (oarecum), pentru că implica și alte „întâmplări”, nu doar câteva care se tot repetă și nu aduc nimic nou.

Chiar nu știu ce să mai spun: având în vedere că nu prea mi-a plăcut, nu pot spune prea multe chestii bune despre carte. Habar n-am, nu mi-a plăcut și atât, dar iau în considerare faptul că am sute de lecturi la activ și cred că n-am mai citit o carte de genul de vreo doi-trei ani încoace. De ce? Că am renunțat la lecturi clișeice, seci, goale. Părerea mea, repet, e strict părerea mea și nu oblig pe nimeni s-o respecte, s-o asculte, s-o ia în calcul - cu siguranță cel mai bun mod de a avea o certitudine în legătură cu această carte este acela de a o citi și de a vă forma, singuri, propria voastră părere. Că, la o adică, mi s-a întâmplat și mie s-aud sau să citesc faptul că o carte este extrem de plictisitoare și seacă, iar când am citit-o eu, zău, nu știam ce fusese în capul celui care spusese sau scrisese acest lucru. Deci depinde de fiecare fiindcă, știți prea bine, gusturile nu se discută de multe ori. Nu-i așa?

Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Graffitista, o puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. Un sfârșit de săptămână liniștit să aveți!

luni, 9 septembrie 2019

Podul de lut, de Markus Zusak - Recenzie


Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 560
Anul apariției: 2019
Traducere: Adriana Bădescu

Markus Zusak este autorul a șase romane, inclusiv Hoțul de cărți, care a figurat mai bine de zece ani pe lista bestsellurilor New York Times și a fost tradus în peste patruzeci de limbi, consacrându-l pe Zusak drept unul dintre cei mai de succes autori australieni.
Zusak a ocupat prima poziție în topul bestsellurilor Amazon.com, Amazon.co.uk și New York Times, precum și în mai multe țări din America de Sud, Europa și Asia. Romanele sale au primit numeroase onoruri, de la distincții literare la premii din partea cititorilor și a librarilor. În 2014, Markus Suzak a primit premiul „Margaret Awards” din partea American Library Association pentru opera sa. Markus Zusak a crescut în Sydney, Australia, unde locuiește împreună cu soția și cei doi copii ai săi.

Un roman de amploare epică despre pierdere, suferință și împăcare.

O poveste impresionantă despre cinci frați adolescenți care se cresc unul pe celălalt după propriile reguli, după ce și-au pierdut mama, iar tatăl i-a părăsit, într-o casă cuprinsă de haos din suburbiile orașului Sydney, printre animale de companie neobișnuite și năbădăioase. Pe măsură ce se ceartă și se împacă, iubesc, se maturizează și învață să trăiască în lumea adulților, frații Dunbar descoperă secretul tulburător al dispariției tatălui lor. Iar când acesta își face apariția și le cere ajutorul pentru a construi un pod peste un râu, ca o mână întinsă, Clay, unul dintre frați, acceptă, hotărând de fapt să construiască o punte între copii și tatăl lor, între trecut și viitor - o punte peste greșeli știute și neștiute, pentru iertare și pentru împăcare. Un roman marcat de durere și de optimism în egală măsură, profund uman, care atinge unele dintre cele mai sensibile corzi ale sufletului.

„Mistică și cu o inimă mare, o altă poveste care vă va face să plângeți, de la un maestru al genului în plină ascensiune.” - Entertainment Weekly

Am să-ncep această recenzie prin a spune faptul că este a doua carte scrisă de Zusak pe care o citesc. Prima a fost Hoțul de cărți (click pe titlu pentru a fi trimiși către recenzia existentă, deja, pe blog), pe care am citit-o acum câțiva ani și care, sincer, a fost prima carte la care mi-au dat lacrimile. Nu știam acest sentiment înainte, dar vă spun că este una dintre cele mai bune cărți citite vreodată, o carte la care gândul mă reîntoarce, mereu, cu drag și cu emoție. Așadar, nu știu dacă am avut așteptări mari de la această carte, Podul de lut, pentru că am simțit că nu va fi la fel de bună precum prima pe care am citit-o. Dar am zis să-i dau o șansă și să mai încerc să citesc ceva de Zusak, deși, de multe ori, dacă citesc o carte foarte bună de la un autor, evit pentru o perioadă de timp să mai citesc altă carte, doar pentru a nu fi dezamăgit. Bine, dezamăgit poate e un cuvânt mare, dar mereu tind să compar cărțile între ele și așa mai departe. În situația de față, nu pot spune că nu mi-a plăcut Podul de lut, al doilea roman scris de Zusak pe care-l citesc, dar nici că a fost ce parcă aș fi vrut să fie.

Povestea, în sine, este foarte profundă. Eu am văzut titlul ca o metaforă, de fapt, ca un supra-personaj, Podul de lut care consolidează nu doar o ascensiune, o „hai să trecem peste ce-a fost”, „haide să iertăm”, ci și o legătură puternică între cei cinci frați și tatăl lor, iar odată cu construirea acestui pod, toate, parcă, își reintră în ordinea firească. Cred că cel mai interesant de urmărit a fost întocmai procesul construirii podului: nu unul ușor, ci unul chinuitor, greoi, dureros, plin de sânge, de sudoare, de murdărie - ca un proces de purificare pe care-l urmăresc cei doi (tatăl & fiul) în vederea restabilirii iubirii, liniștei, păcii. Da, pentru că dacă veți citi cartea veți vedea motivul înstrăinării, al dezbinării, și veți fi înțeles această recenzie diferit. Recenzie, de fapt, pentru că, așa cum am mai spus, nu obișnuiesc niciodată să recenzez o carte prin a descrie desfășurarea acțiunii, ce se-ntâmplă, prin a da spoilere sau mai știu eu ce. Nu, conturez întocmai ce a însemnat pentru mine această lectură și cum am văzut-o eu, ca cititor avizat (spun avizat pentru că am citit destul de multe la viața mea și sunt capabil să-mi spun o părere subiectivă - mai ales că nu e singura carte scrisă de Markus Zusak pe care am citit-o). Și aici vreau să ajung la alt punct, și-anume că această părere este subiectivă prin definiție, fiind părerea mea. Nu de alta, dar mi s-a întâmplat să primesc mesaje destul de ofensatoare legate de recenziile mele, vai, Doamne!, cum să nu-ți placă această carte, înseamnă că n-ai gusturi! Ei, na, poate n-oi avea - ce-i drept, nu mă omor după autori în vogă sau cărți foarte cunoscute, dar asta nu-nseamnă că dreptul de a-mi exprima părerea, pe blogul meu, nu mi se cuvine. În fine, să revenim la ordinea lucrurilor. 

„Una dintre acele cărți monumentale care te transportă prin spațiu și timp în viața unei alte familii, în cel mai profund mod posibil.” - The Washington Post

Aș putea spune că Podul de lut a fost, în cele din urmă, o carte destul de profundă. Profundă prin semnificații, prin idei, dar sunt sigur că nu toți cititorii pot înțelege romanul așa cum trebuie. Nu spun că eu l-am înțeles pe deplin, spun doar faptul că este destul de subtilă ideea pe care Zusak vrea s-o transmită, poate prea subtilă. De asemenea, emoțiile ori sunt spuse, ori nu. Ori sunt simțite, ori nu. Ori sunt relevate, ori nu. Cred că este nevoie de o atenție deosebită pentru a citi acest roman, deoarece poți cădea fără să-ți dai seama într-o ușoară plictiseală și monotonie - deși, chiar nu-i cazul, pentru că autorul oferă și detalii (de trecut sau prezent) legate de viața celor cinci frați, a tatălui, a mamei lor. Și este foarte interesant să urmărești ce-a fost cândva și unde s-a ajuns acum. Pe cine s-arunci vina, da, asta mi-a plăcut cel mai mult. Și mai este un lucru care-mi place la Zusak, și anume faptul că nu lasă (prea multe) acțiuni/fapte/atitudini nejustificate. Și-ți oferă așa, cum să zic, posibilitatea să înțelegi mult mai bine circumstanțele în care s-au întâmplat anumite lucruri și de ce s-au întâmplat, mai bine zis, aceste lucruri. Și eu unul am apreciat asta, pentru că atunci când citesc o carte îmi place să mi se ofere explicații, nu să fiu lăsat ca-n plop și să nu-nțeleg de ce.


„Devastatoare, impresionantă și profund emoționantă.” - Wall Street Journal

Dacă stau bine și mă gândesc, cred că talentul deosebit al scriitorului australian este acela de a crea personaje cu viață. Personaje cu suflet, adevărate, verosimile, cu sentimente și trăiri și atitudini și emoții autentice, care trec dincolo de paginile cărții. Asta mi-a plăcut mult, de altfel, și-n Hoțul de cărți, anume realitatea de dincolo de paginile tipărite, nu știu, parcă totul reușește să fie transpus în realitatea palpabilă, ai impresia că aceste lucruri chiar s-au întâmplat, le poți integra cu ușurință în realitatea noastră. Și felul în care aceste personaje vorbesc, au mustrări, au lacrimi, nu știu, pe mine mă atrag personajele rotunde, personajele care nu-mi dau impresia că-s doar fictive, inventate, și-atât. Iar acesta este unul dintre lucrurile care mereu m-au atras la Markus Zusak. Știu că atunci când am citit Hoțul de cărți mi-a plăcut enorm felul în care a construit-o Zusak pe Rosa, felul în care i-a dat viață cu talentul lui. Iar același lucru l-am găsit și-aici, mai ales în două personaje, Clay și tatăl său. De asta am dus această lectură până la capăt, nu curios de unde are să ajungă totul, ci doar pentru a urmări evoluția acestor două personaje, evoluția relației lor și a tot ce înseamnă procesul iertării. 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Podul de lut. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click; de asemenea, AICI puteți citi un mini-fragment din roman. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână frumoasă!

sâmbătă, 7 septembrie 2019

Bărbatul care se credea Riemann, de Stefania Piazzino - Recenzie

Editura: Trei
Rating: 2 din 5 steluțe
Număr de pagini: 100
Anul apariției: 2019
Traducere: Beatrice Cristina Baciu

Profesorul Ernest Love, matematician italian de faimă mondială, este profund tulburat la aflarea veștii că faimoasa ipoteză a lui Riemann —formulată în 1859 și devenită piatră de încercare pentru multe generații de savanți — a fost în sfârșit demonstrată. Vestea îi pricinuiește o dedublare a personalității, care îl face să creadă că este însuși Bernhard Riemann. Internat într-un spital de boli mintale, profesorul dă dovadă de o luciditate și de o inteligență uluitoare, fiind foarte credibil în rolul lui Riemann, iar psihiatrul care îl îngrijește are o sarcină extrem de dificilă — va reuși el să-l vindece pe Ernest Love, o minte la fel de sclipitoare precum celebrul său predecesor german?
„- Așa este, domnule doctor, dar ascultați-mă bine: această formulă conține bazele teoriei haosului; geometria, algebra și trigonometria fuzionează; fizica și matematica se contopesc; suntem înaintea științei cu mulți ani. Această funcție angajează și unele principii ale particulelor atomice... Nu este extraordinar?”
„Printre teoreme și formule matematice ridicate la rang de poezie, printre ipoteze și teze psihanalitice, Stefania Piazzino construiește o intrigă de thriller (demonstrarea ipotezei lui Riemann ar putea revoluționa sistemul economic planetar) și face cu matematica și psihanaliza ceea ce a făcut Jostein Gaarder cu filosofia în Lumea Sofiei: le explică într-o formă accesibilă nespecialiștilor.” - Sololibri.net

„Un roman elegant și captivant, care ne arată că matematica este o mare aventură și că partea cea mai autentică a vieții sunt visurile, pe care uneori e mai bine să nu ni le îndeplinim — pentru că, îndeplinindu-le, putem rămâne fără motivația de a trăi.” - Il venerdi di republica 

 „În excelentul debut al Stefaniei Piazzino, misterele minții umane și ale celei mai abstracte științe se împletesc cu grație într-un dans plin de suspans, la granița dintre realitate și imaginație, știință și artă, luciditate și nebunie." - L’Espresso

Stefania Piazzino s-a născut în 1976 la Omegna, în nordul Italiei. După o perioadă în care a lucrat în diverse domenii, între care și designul vestimentar, a hotărât să se dedice scrisului. Este pasionată de filosofie, psihologie, matematică și artă, iar în prezent locuiește la Milano. Bărbatul care se credea Riemann este romanul ei de debut.

Am să fiu destul de scurt cu această recenzie. Și-am să spun mai mult motivele pentru care nu mi-a plăcut cartea, felul în care am simțit-o și de ce, cred eu, nu mi-a plăcut. Bun, înainte de toate, vreau să spun că a fost o lectură destul de OK, ce-i drept, în sensul în care a fost o lectură ușoară, o lectură ce nu mi-a dat bătăi de cap, o lectură fantezistă, să spun așa, adică „o lectură ca să fie”. Ce-i drept, eram intrigat de titlu, eram intrigat de ideea cărții (rezolvarea Ipotezei lui Riemann), dar am rămas cu entuziasmul și cam atât.
„- S-a agățat de visul său ca să țină speranța vie. Speranța că cineva nu va fi descurajat în fața lui și că îi va vedea inima. Sau poate doar eu văd lucrurile așa.”
Vreau să-ncep prin a spune că romanul lui Piazzino are un început sănătos, are o consolidare destul de bună, o intrigă care putea fi fructificată mult mai mult - părerea mea. Deci, așa, un domn de prestiugiu primește un apel prin care i se spune că Ipoteza lui Riemann a fost rezolvată. Bum, domnul înnebunește și-ncepe să se creadă strălucitul matematician. De-aici și până la sfârșit nu prea m-a mai atras nimic. Sincer. Citeam și citeam și-așteptam să se întâmple ceva spectaculos, să meargă acțiunea în direcții mult mai ascunse, nebănuite. Dar, simplu, nu s-a întâmplat. Ci s-a concentrat totul pe acest domn profesor dedublat, care se credea Riemann, și pe „salvarea” lui din această identitate care nu-i aparține. Și fără prea multe detalii psihologice, fără prea multe explicații - nu știu, eu zic că autoarea s-ar fi putut folosi mult mai mult de această idee. De ce? Cum de a înnebunit deodată când a aflat acest lucru? Da, e oarecum înțeles, din cauza faptului că nimeni n-a reușit vreodată să dovedească această ipoteză. Dar, still, i-au lipsit multe cărții. Și în special aspecte care să te intrige.
„(...) Noi, oamenii de știință, suntem norocoși. Dar ceilalți? Ce spun ei dacă nu o mai văd? Nu-i cunosc traiectoria, nu știu dacă se va întoarce și când. Trebuie să ne creadă pe noi? Pe noi, primii care se îngrijorează când nu o găsesc, chiar dacă îi știm traiectoria? Este trist să știi, cum la fel de trist este să nu știi.”
La o adică, am simțit doar că citesc ceva ce urmează să se termine, fără să fiu încercat de prea multe emoții de-a lungul romanului. Nici nu știu ce să mai zic, sincer, chiar nu a fost o carte care să-mi placă, care să-mi facă sufletul să tresară sau care doar să-mi pună puțin mintea la contribuție. A fost o carte seacă, cred că așa o pot descrie cel mai bine, a fost pur și simplu o altă carte pe care am citit-o dar pe care cu siguranță n-am s-o menționez în lecturile mele de suflet. Nu spun că mi-a părut rău c-am citit-o, Doamne ferește, pentru că, cu orice carte citită, cu siguranță mai afli ceva. Dar vorbesc strict despre impacul pe care l-a avut asupra mea și despre experiențele mele personale - având în vedere, de asemenea, și experiența mea literară de până acum. Poate a picat prost și faptul că am citit-o imediat ce am terminat o carte foarte, foarte bună, Fata de la Savoy, despre care vă voi povesti în zilele ce urmează. Cine știe?! Oricum, dacă o recitesc acum, la aproximativ o lună după ce am citit-o, cu siguranță mă voi fi simțit la fel după ce o termin.
„- Este necesar să ne imaginăm lucrurile pentru a putea să le realizăm sau pentru ca ele să se întâmple. A crea și a-ți imagina. Este primordial.”
Stilul autoarei, în schimb, este drăguț: mi-a plăcut subtilitatea cu carea au fost introduse anumite replici, maniera în care a povestit fără a plictisi, chiar dacă detalii care unora le-ar putea găsi greoaie. Mi-a plăcut mult și lipsa efervescenței prozaice, deoarece chiar nu-și aveau locul într-o astfel de lectură. Personajele, iarăși, mi s-au părut drăguțe, mi s-au părut reale, parcă având simțăminte, trăiri, atitudini. Singura chestie care mi-a displăcut (și mi-a displăcut mult) a fost parcă lipsa imaginației, nu știu, am simțit că această carte are multe minusuri când, de fapt, ar fi putut fi atât de bună și mult mai mult exploatat subiectul. Dar, na, repet, e strict părerea mea și felul în care am simțit eu lectura aceasta. Cu siguranță altuia îi va plăcea mai mult, cu siguranță altuia i se va părea mult mai plictisitoare decât mi s-a părut mie. Și tocmai asta e frumusețea lecturii, nu?

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Bărbatul care se credea Riemann. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!

Soluția zonelor albastre, de Dan Buettner - Recenzie


Rating: 5 din 5 steluțe 
Anul apariției: 2019
Traducere: Cristina Stan
Număr de pagini: 416

Dan Buettner este explorator și scriitor pentru National Geographic, fondatorul rețelei de televiziune americane Quest Network, deținătorul a trei recorduri Guinness World Records pentru ciclism de anduranță, jurnalist, activist în domeniul sănătății și descoperitorul Zonelor Albastre, pe care le-a transformat în nucleul activității lui. Buettner colaborează cu guverne locale, mari angajatori și companii de asigurări pentru a implementa Proiectul zonelor albastre în comunități, schimbând astfel viețile a milioane de americani. Buettner își propune să transforme America într-o zonă albastră plecând de la modelul regiunii Carelia din Finlanda care era în trecut căminul celei mai nesănătoase populații din lume, dar unde astăzi se trăiește mult mai sănătos, grație unor strategii implementate de un grup de oameni hotărâți să schimbe această stare de fapte. Dan Buettner a colaborat timp de mai bine de un deceniu cu National Geographic Society pentru a identifica alături de demograful Michel Poulain zonele din lume în care trăiesc cei mai longevivi oameni. Dar longevitatea nu era singurul lor criteriu de cercetare. Ei căutau totodată zone în care oamenii să fi îmbătrânit fără să fie afectați de probleme cardiace, obezitate, cancer sau diabet. În cele din urmă au stabilit factorii care determină longevitatea indivizilor din aceste locuri cu ajutorul unei echipe de cercetători medicali, antropologi, dieteticieni, demografi și epidemiologi de top, dar și studiind publicațiile academice și intervievând un eșantion reprezentativ de oameni de 90 și de 100 ani în fiecare zonă albastră.

„Mâncăm excesiv nu fiindcă ne e foame, ci din cauza familiei și prietenilor, ambalajelor și farfuriilor, numelor și numerelor, etichetelor și luminilor, culorilor și lumânărilor, formelor și mirosurilor, distragerilor și distanțelor, dulapurilor și recipientelor.”

Soluția Zonelor Albastre de Dan Buettner este o nouă carte din seria Zonele Albastre pe care o vei citi în egală măsură cu plăcere și cu interes. O carte care te va face să-ți pui întrebări cu privire la alimentația și stilul tău de viață, și te va determina, chiar dacă nu îți vei propune în mod expres acest lucru, să schimbi ceva în această privință.

Cartea reprezintă un nou periplu prin cele 5 Zone albastre ale lumii, evidențiind obiceiurile care îi diferențiază pe cei mai longevivi și mai sănătoși oameni de restul lumii. Autorul ne oferă în plus de această dată soluții practice pentru a introduce aceste obiceiuri în viețile noastre, fie la nivel individual, fie la nivel de comunitate, precizând totodată că a urma metoda zonelor albastre, înseamnă a face schimbări atât în stilul de viață, cât și în mediu, nu doar în meniul zilnic. La finalul cărții te așteaptă 77 de rețete delicioase și sănătoase pe care să le gătești pentru tine și familia ta astfel încât să-ți transformi propria viață într-o… zonă albastră.

Bun. Dacă s-a făcut înțeles, o zonă albastră este o zonă în care oamenii au o durată de viață mult mai lungă decât în alte zone, o speranță de viață mult mai mare, și, de altfel, o viață mult mai lipsită de boli, de vicii, de poluare și altele. Motivele? Nenumărate. Simple. La îndemâna oricui, să spun așa. Dar care este diferența între noi și ei? Faptul că ei au trăit așa o viață întreagă, faptul că involuntar ei mănâncă mai sănătos, nu fac asta mecanic, ci deja a devenit un stil de viață, un automatism. Și, bineînțeles, când adopți un alt stil de viață (chiar dacă o faci inconștient), e foarte greu să-l lași. Da, așa este, e greu de tot: dar nu imposibil, din fericire. Ați prins ideea acestei cărți, nu e așa greu: e o carte care ne vorbește despre cum putem renunța la anumite „chestii”, „vicii”, „atitudini”, „obișnuințe”, în favoarea altora mult mai sănătoase, mai bune, mai revigorante. Și-am să mă opresc aici deoarece vreau să vă vorbesc despre experiența mea personală: dinainte și de după această carte.
„Toată lumea - fiecare dintre noi - mănâncă atât cât mănâncă în mare parte din cauza a ceea ce se află în jurul nostru.”
Ei, bine, eu am început să mănânc mai prost din punct de vedere nutrițional de când am început facultatea. E simplu: nu-mi permitea timpul să gătesc, să caut, să cercetez, pe cât îmi permitea să merg rapid, să-mi iau ceva de mâncare din mall, de la un fast-food (da, toată lumea mănâncă de la fast-food, e mult mai fast), un semi-preparat etc. Ceva ce poate fi gătit ușor, fără să-mi dau seama că nu-mi satisface nevoile nutritive decât psihic, să spun așa. Ei bine, e normal: desenați, imaginar, un cerc cu raza de maximum 1 km în jurul vostru, și numărați câte magazine, mass-market-uri, fast-food-uri sau restaurante aveți pe această rază. Răspunsul este evident și cu siguranță irefutabil: cel puțin două. Da. E mult mai ușor să mergi să mănânci ceva gata preparat, să-ți iei o ciorbă, un desert caloric și super gustos, decât să gătești acasă. E mult mai ușor să gătească altcineva pentru tine. Asta ziceam și eu. Aveam încredere maximă în cei care-mi aduceau de mâncare. Dar, sincer, am început să-mi pun o întrebare: oare chiar folosesc ingrediente fresh? Ce se întâmplă cu toată mâncarea care rămâne? Cea care poate fi stocată, este refolosită? Cât de proaspăt este ce mănânc eu? Nu e tabu: se vor bani mulți pentru un consum cât mai mic. Nu asta este strategia?! Și, da, cam așa au decurs lunile de facultate. Bine, mâncam și acasă, să nu fie înțeles greșit. Dar mai rar, așa, când aveam ceva gătit, la îndemână. Știam că nu-mi satisfac principiile nutritive mereu, că nu am aportul caloric potrivit și așa mai departe, dar totuși mă simțeam OK. Eram OK cu asta. Într-o măsură, îmi justificam comportamentul din cauza lipsei timpului. Dar nu, nu a fost așa. Aveam tot timpul din lume pentru mine. Dar prioritățile erau altele și mă conformam lor. Trecând peste, a venit vara. Bun. Din acest punct mi-am spus că da, în sfârșit, acum chiar am tot timpul de care am nevoie pentru a reconsidera anumite aspecte ce țin de alimentația mea și activitatea mea fizică. 

Și-așa am început să mă interesez. Să mă interesez ce pot mânca în așa fel încât totul să fie în regulă, să-mi iau aportul proteic, glucidic, lipidic în fiecare zi. Și mi-am dat seama cât de ușor era, de fapt, să mănânc MULT mai sănătos, cu bani MULT mai puțini, și cu o stare de spirit și fizică MULT mai bune. Era simplu. Era la îndemâna oricui. Dar e ideea confortului pe care ni-l asigurăm doar pe termen scurt, nu pe termen lung, până la a face acest pas. Da, am început să am un stil de viață mult mai sănătos. Evident, suntem bombardați din toate părțile cu reclame „dulci”, apetisante, cu mâncăruri care arată cât mai bine și-ți stârnesc pofta. Și mi-am mai dat seama de un lucru: de multe ori, suntem produsul mediului în care trăim. Depindem de cercurile de oameni în care trăim și de obișnuințele lor. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori, dar e important să știm cum să gestionăm astfel de situații. Cum să luăm ce e mai bun din ele. De multe ori, de ce nu, este simplu să pleci. Să mănânci o salată cu pui când toată lumea mănâncă instinctiv și gras. Nu spun că nu este bine să mănânci ceea ce-ți place, ceea ce te face fericit, nu vreau să fiu înțeles greșit: spun doar că este mult mai important să mănânci corect din punct de vedere nutritiv, pe cât din punctul de vedere al gustului. Și aici este un lucru evident - humusul nu are un gust așa bun precum puiul crispy. Tonul nu place oricui. Salata de alge sună cam ciudat, nu? Năutul, lintea - ce-s astea, domle? Spirulina - de ce vorbești urât? Recunosc, și mie mi-a fost greluț să le introduc în alimentație, să mă obișnuiesc cu ele. Dar am făcut-o cu pași mici, cu paci mici-mici, înceți, dar siguri. Și m-am obișnuit să-mi cumpăr așa ceva când merg la magazin. M-am obișnuit să mă opresc la raionul cu legume și fructe și să petrec mai mult timp acolo decât în alte părți. M-am obișnuit să-mi cumpăr tofu în loc de cașcaval, măsline netratate în loc de măsline fără sâmburi, ulei de măsline în loc de ulei de floarea-soarelui, nuci, migdale, în loc de dulciuri, îndulcitor de ștevie în loc de zahăr, orez brun în loc de orez alb și altele. Nu-ți pune nimeni în coș, ci tu ești singurul care „trebuie” să faci aceste alegeri. Poate pare greu, dar e greu până te hotărăști. Și și mai greu este să faci din asta un stil de viață, nu ceva mecanic, nu ceva ce-ți dă de gândit. 

E ușor să mănânci sănătos și să fii sigur pe ceea ce mănânci. Cred că cel mai frumos lucru este faptul că te poți juca cu ingredientele cum vrei. Eu nu urmăresc rețete, nu caut, ci combin legumele cu carnea, carnea cu legumele, boabele (năut, linte, fasole - neagră, în special), și obțin tot felul de gusturi. Condimentez după cum mă duce capul. Și, lucrul care mă mulțumește cel mai tare, am renunțat să mai prăjesc alimentele - așa că domnul cuptor este prietenul meu de nădejde, care nu mă lasă niciodată la greu. Lucru amuzant: mereu mi-a fost frică să aprind cuptorul. Mereeeeu. Așa, trecând peste, un alt aspect important într-o alimentație sănătoasă este faptul că nu trebuie să te abții din a mânca ceea ce vrei. Este simplu. Uneori suntem mânați de instinct să mâncăm, de fapt, e în instinctul nostru să fim conservatori și să ne satisfacem poftele. Dar trebuie să facem diferența între „poftă” și necesitate: dacă mi-e poftă de ceva dulce, de multe ori am la îndemână niște fructe uscate (fără zahăr) ori un fruct dulce, ceva care să-mi satisfacă rapid această poftă. Fiindcă știu că dacă înainte îmi era poftă de ceva dulce, atunci aș fi mâncat o ciocolată întreagă fără să-mi pese de urmări. Și nu pot spune că sunt genul care pune rapid pe el, am un metabolism activ. Dar era vorba de starea pe care o simțeam după. Acum, după ce mănânc ceva gătit de mine, nu simt nevoia să mă întind în pat și să aștept să se „așeze mâncarea”, cum poate mă simțeam cândva. Mănânc corect nutrițional, dar mâncând ceva ușor, ceva sigur - și, credeți-mă, când mă ridic de la masă mă simt de o sută de ori mai bine și mai împăcat. E important să fii cumpătat și să faci alegerile potrivite - avem la îndemână surse de documentare nenumărate, iar Soluția zonelor albastre chiar este o carte care m-a învățat multe: de la obiceiuri alimentare necunoscute mie, până la exericiții pe care le pot face, cât de importantă este mișcarea (chiar și mersul), am aflat ingrediente noi pe care le pot folosi în rețete noi (apropo, la sfârșitul cărții sunt o groază de rețete la îndemâna oricui, corecte nutritiv, și chiar delicioase). V-am spus, important este să facem pași mici, pași siguri, chiar dacă o să fie greu, chiar dacă o să vrem să renunțăm. E normal să nu fie ușor când, poate, o viață întreagă ai fost obișnuit cu un alt stil alimentar. Cu un alt stil de viață. Dar nici Roma n-a fost ridicată într-o singură zi. Nu-i așa?

„În loc să se bazeze pe bunăstare, economia este în întregime planificată ținând cont de îmbolnăvire. Spitalele fac mulți bani când rezervi un pat și cumperi medicamente. Doctorii fac bani când te duci la ei pentru un diagnostic și faci analize. Companiile farmaceutice fac bani când te îmbolnăvești și cumperi pastile recomandate. Dar, în cea mai mare parte, nimeni nu face profit dacă îți păstrezi sănătatea.”

Evident, odată cu mâncatul cât de corect posibil (evident, și eu o dau în bară - încă), am început să duc un stil de viață (și) mai activ. Să fac sport mai mult, să mă gândesc mai mult la corpul meu și la faptul că o să-l am o viață întreagă. Știți reclama aceea, pentru o viață sănătoasă faceți mișcare cel puțin treizeci de minute în fiecare zi, nu? Ei bine, am auzit-o de atâtea ori. Dar oare câți chiar fac asta? E deja clișeic să spun cât de important este să facem mișcare. Câte beneficii are antrenamentul fizic. Beneficii nu doar vizibile (referindu-mă la aspectul corpului), ci și psihice: eu, unul, mă simt mult mai relaxat când fac sport (evident, se eliberează hormoni, molecule protective), ba chiar reușesc să dorm mult mai bine seara. E important ca de multe ori să folosim energia (negativă) pe care o avem într-o direcție bună: sportul. Oricum, eu sunt genul de persoană colerică ce „înmagazinează” energie - deci, pentru mine, sportul este alegerea cea mai potrivită și la îndemână când vreau s-o dau afară. Nu mai vorbesc aici de beneficiile sociale, educative, de auto-cizelare pe care sportul le are. Știți asta prea bine, nu mă îndoiesc! Un stil de viață sănătos nu înseamnă totuși doar sport regulat și o alimentație corectă și completă: știu că mai am mult de lucrat, deoarece este vorba și de atitudinile pe care le ai, mediul în care trăiește, prietenii pe care-i ai, comportamentele distructive (fumat, droguri, alcool) pe care le abordezi și în care activezi. Iar exemplele pot continua muuuult și bine (sau rău, venind vorba): dar pașii mici și siguri în direcția potrivită sunt cheia succesului. Și de multe ori trebuie să cazi pentru a te ridica mai puternic și mai motivat. 

Până la urmă, este viața voastră. Faceți alegerile cele mai potrivite pentru a o trăi cât mai mult, cât mai sănătos, cât mai fericit și.... frumos. Restul, vine de la sine. Mulțumesc enorm celor de la Editura ACT și Politon pentru exemplarul acestei cărți, Soluția zonelor albastre, pot spune că mi-a schimbat viața într-o direcție potrivită și nu numai. O puteți cumpăra cu un click AICI. De asemenea, vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, unde veți găsi o mulțime de cărți, din variate și numeroase domenii. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și cât mai frumoase. O zi liniștită!