Pagină

luni, 28 noiembrie 2022

Chemarea Omului Flămând, de Kyle Perry - Recenzie (Crime Club)

Colecția: Black Spot
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 502
Anul apariției: 2022
Traducere: Irina Moisoiu

Kyle Perry este consilier și asistent social pentru probleme de tineret. A lucrat în licee, adăposturi și instituții pentru dezintoxicare. Mama lui Kyle a crescut la poalele Great Western Tiers, în inima Tasmaniei, unde bunicul său era chemat pentru salvări în munți. Kyle însuși s a pierdut în munții Tasmaniei de două ori și o dată a folosit pagini rupte dintr un jurnal pentru a și găsi drumul înapoi. A văzut lucruri ciudate în tufișuri, care sfidează explicațiile și despre care crede că este cel mai bine să nu se vorbească. Kyle își împarte timpul între micul său oraș natal din nord vestul Tasmaniei și Hobart. Chemarea Omului Flămând (Editura Lebăda Neagră, colecția Black Spot, 2022, traducere de către Irina Moisoiu) este romanul său de debut.
„- Omul Flămând este înalt, ciudat de înalt, spuse Madison, ignorându-l pe Jack. (...) Poartă o pălărie de om al tufișurilor, iar fața lui este lungă și de un alb fantomatic. Se ascunde în tufiș lângă tine și, dacă îl asculți cu atenție, îl poți auzi potrivindu-și pașii cu ritmul tău. Dacă strigi, el nu va răspunde, dar îi vei auzi respirația. Dacă ai contact vizual cu el...”
La capătul lumii e o insulă, un ținut sălbatic și aspru, unde se spune că nu doar tigrii dau târcoale. Când un grup de adolescente dispare în sălbăticia izolată a Tasmaniei, locuitorii din Limestone Creek intră imediat în alertă. Cu trei decenii în urmă, alte cinci fete au dispărut în zona falezelor periculoase. Legenda „Omului Flămând” continuă să-i bântuie pe localnici. Detectivul Con Badenhorst știe mult prea bine că, în orășelul cu polițiști corupt și politici mărunte, toată lumea ascunde câte ceva. 
„- (...) Și, odată... au găsit resturile unei femei, pe care el o mâncase până la oase, și pantofii ei, cu șireturile legate frumos.”
Înainte de „a mă înhăma” la acest thriller, trebuie să recunosc că am fost puțin sceptic - atât de multe pagini nu sunau prea bine pentru mine, cel puțin nu acum, în această perioadă, când sunt full de pregătiri pentru examene și altele prioritare. Dar mi-am zis, hai, trebuie să o fac și pe asta (recunosc că am citit cartea acum doar pentru că a trebuit - impropriu spus „trebuit” - să o recenzez în cadrul blog tour-ului organizat cu colegii de breaslă, mai ales că am la ultimele nu am participat)! Și, my God, trebuie să vă spun că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult, și să o citesc atât de rapid. Am început-o chiar ieri și am terminat-o undeva pe dimineață, când mai aveam doar câteva pagini. Mi s-a părut totul extrem de intens, tulburător, și pe alocuri chiar înfiorător (mai ales că am citit-o până târziu, seara). Cred că Kyle Perry a făcut o treabă foarte bună în crearea atmosferei, reușind să transpună cititorul în poveste, cu toate cadrele pădurii, stâncile, micile drumuri, stufărișurile, vremea schimbătoare, păsările și mamiferele, plantelor și florilor. Totul bine dozat, chiar dacă pe alocuri puțin plictisitor - a fost o carte care, în cele din urmă, mi-a satisfăcut toate așteptările în materie de cărți thriller.
Bine. Concentrează-te, Cornelius! Care sunt punctele interesante despre acest caz? Jasmine este fiica unui posibil traficant de droguri. Jasmine s-a luptat cu Madison și avea o buză tăiată. Cierra și Madison sunt gemene: este important? Madison are un canal de YouTube și se despărțise de restul grupului înainte ca acestea să dispară. Mâine, va trebuie să-mi fac timp să vorbesc cu ea. Și Georgia a văzut un om-urs...?
Totul începe când un grup de fete se pierde în munți. De-acolo, haosul începe să-și facă simțită prezența în întreaga comunitate. Însă acest haos este potențat extraordinar de faptul că personajele - care sunt într-o distribuție considerabilă - sunt de-a dreptul instabile: corupte, dezechilibrate, cu probleme emoționale, fără toate țiglele pe casă, cu comportamente violente, personaje cu moravuri și personaje dependente de substanțe ilicite. Droguri, rivalități, tâlhării, crime, abuz, sinucideri, hărțuire șantaj, relații sexuale care depășesc standardele etice, minciuni (o, da, muuuulte minciuni), înșelăciune și lăcomie. A, da, tuturor acestora adaugați-le o legendă înfricoșătoare o brută imensă care, în trecut, ar mai fi făcut victime. Super, nu? Și mai adăugați și premisa faptului că citiți această carte seara!!! Nesiguranță, mister, melodramatism și răsturnări de situație. Revelații neașteptate de-a lungul cărții și, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că se-ntâmplă din ce în ce mai multe lucruri. Pe parcursul întregii povești, am fost încercat de un sentiment de angoasă, de frică și groază, iar asta m-a ținut în suspans până în pragul în care am și uitat cât e ceasul, că trebuie să dorm fiindcă alarma îmi sună pe la ora 05:30. În fine, tot ce speram era să pot să adorm după această lectură.
„Țipă. Figura era înaltă și întunecată ca uleiul, cu un cap mult, mult prea mare pentru corpul său. Teroarea o inundă. Persoana nu avea față.
O persoană la fel de mare ca un urs...”
Așadar, o poveste foarte dinamică, după părerea mea (OK, au fost unele chestii care au părut de umplutură, dar nici nu mi-a mai păsat, le-am citit deși la fel de bine aș fi putut sări peste ele), iar acțiunea a fost bine conturată și dusă într-o direcție sănătoasă (de altfel, „justificarea finală” chiar m-a convins, fiindcă am o deosebită problemă cu acele cărți care nu reușesc să mă convingă), a fost și incitantă și chiar m-a ținut acolo. Dacă aș încerca să caut defecte ale cărții, nu știu dacă aș putea numi unul așa, fără să mă gândesc prea mult. Prin urmare, nu găsesc, dar nici nu pot să spun că este una dintre cele mai bune cărți de acest gen citite vreodată. Oricum, după multe rateuri din ultima vreme, chiar a fost o carte care a reușit s-aducă soarele pe strada întunecată a ficțiunii thriller. În permanență am vrut să aflu ce s-a întâmplat cu cele patru adolescente dispărute în sălbăticia înfricoșătoare, întunecată și înșelătoare, după ce profesoara lor a fost găsită rănită, sângerând și cu o lovitură la cap. Nu poate descrie ce s-a întâmplat și încotro s-au îndreptat fetele, fiindcă nu-și amintește. Iar când aflăm că, cu treizeci de ani în urmă, șase fete au dispărut în aceeași pădure, în circumstanțe asemănătoare, povestea capătă un iz mult mai profund - legenda Omului Flămând care cutreieră zona și mușină în căutare de „oase tinere”. Brrr!
„Vântului nu-i pasă. Muntelui nu-i pasă.”
Partea și mai interesantă este că, pe măsură ce înaintezi în lectură, afli mai multe despre acel grup al unor așa-zise prietene. Mai ales că în excursie se afla și o tipă, vedetă pe social media, a cărei popularitate se datora în special faptului că spunea povești despre fantome, portaluri, apariții și alte chestii de acest gen, și despre Omul Flămând. Momentul oportun pentru a mai face niște views, urmăritori și fani, nu? Dar, totuși, cât de departe să mergi pentru această faimă în online? Un personaj foarte fain e Con Badenhorst, venit din Sydney, care este considerat erou datorită faptului că a reușit să rezolve cazul unor tinere femei ucise de un criminal în serie. Ah, normal, nici el nu-i tocmai cel mai întreg la minte - nu prea are încredere în el și suferă de sindromul de stres post-traumatic. Deși a reușit să îl aducă pe criminal în fața justiției, se învinovățește de faptul că nu a reușit să salveze la timp victimele. În anchetă i se alătură partenera sa - o polițistă bizară, ambițioasă, care vrea neapărat să rezolve acest caz pentru a se bucura de o eventuală promovare. Wellchiquita, doar nu crezi că o să îți fie așa ușor, nu? Iar la capătul tuturor, unul dintre personajele, poate, cele mai interesante a fost Murphy, traficantul de substanțe ilicite, tatăl lui Jasmine, una dintre fetele dispărute. Evident, dacă nu cumva le-a luat Omul Flămând, el este principalul suspect al poliției.

Poate că Omul Flămând este într-adevăr cel mai logic răspuns...

Te-ntrebi ce s-a întâmplat cu fetele care au dispărut, dacă vor mai fi găsite în viață, în ce condiții. Iar pe măsură ce acest lucru NU se întâmplă, începi să crezi că este tot mai puțin probabil ca acest lucru să fie posibil. Într-un cadru întunecat, cu o atmosferă densă, sufocantă, plină de mister, personajele noastre încearcă să caute acul în carul cu fân - și pe măsură ce descoperă profunzimile acestui mister, își dau seama că lucrurile devin din ce în ce mai complicate. Iar unele răspunsuri nu fac să aducă după sine decât și mai multe întrebări. Chemarea Omului Flămând chiar a fost un thriller fain tare, mi-a plăcut mult și sunt sigur că și pasionaților acestui gen le-ar plăcea. Mi s-a părut a fi o lectură diferită, complexă, cu o intrigă autentică și acțiune complexă, în esență satisfăcătoare pentru mine. Personaje faine, un final neașteptat (pe premisa exact ce trebuie!), într-un roman de debut al unui autor care promite multe și sper ca, pe viitor, să ne ofere și mai multe. Chiar am fost impresionat și mă bucur că s-a dovedit a fi o lectură pe placul meu. Abordând și subiecte sensibile (pe care n-am să le numesc aici), Kyle Perry chiar a reușit să dea cărții și o tentă mult mai profundă - este important, într-o mare măsură, să vorbim despre astfel de lucruri, să le dăm glas. Aici, evident, n-am putut să nu iau în considerare domeniul în care lucrează și faptul că el însuși, aparent, ar fi trăit niște experiențe bizare într-un astfel de cadru în care se desfășoară acțiunea - sălbăticia izolată a Tasmaniei, în care întunericul și groaza fecundă neîncetat.
„În acea noapte, când veniră, coșmarurile fuseră feroce.”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Kyle Perry, Chemarea Omului Flămând, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

sâmbătă, 5 noiembrie 2022

Un om mai bun (Inspectorul Gamache, #15), de Louise Penny - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2021
Traducere: Diana Purgaru 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-şef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. La Editura Trei au mai apărut și romanele Locul de unde vine lumina și Lungul drum spre casă, Toți diavolii sunt aici
„În timp ce Jean-Guy Beauvoir explora tangibilul, ceea ce putea fi atins, Armand Gamache explora ceea ce se putea simți. El era cel care se avânta în acel teritoriu haotic. Vânând. Căutând. Luând urma. Scufundându-se în emoții până când dădea peste una atât de putredă încât conducea către criminal.”
Un roman din seria Inspectorul Gamache. De la autoarea bestsellerului Locul de unde vine lumina. În prima zi de lucru ca șef al departamentului Omoruri din Québec, inspectorul Armand Gamache trebuie să facă față unor inundații catastrofale, unor atacuri dure în presă și unei dispariții misterioase. În tot acest haos, pe care abia dacă reușește să-l țină sub control, Gamache mai este abordat și de un tată disperat, a cărui fiică a dispărut. Instinctul îi spune că este deja prea târziu ca să o mai salveze pe Vivienne Godin. Totuși, dat fiind că și el are o fiică, se lasă antrenat de empatie față de nefericitul tată. Bântuit de întrebarea „cum te-ai simți tu dacă…”, reia căutările. În cele din urmă, este descoperit un cadavru. Numai că, în toată această situație confuză, se fac greșeli mari… Iar Gamache trebuie să se confrunte cu o posibilitate cumplită și o întrebare arzătoare: „Ce-ai face dacă ucigașul copilului tău ar scăpa nepedepsit?”
„Și ei știau. Petrecuseră decenii întregi urmărind creaturi. Pe alei întunecate. În locuințe. În adâncul vieților oamenilor. Adesea sub masca prietenilor, a iubiților, a colegilor atenți. Uneori, complet străin. Alteori, croiți de oameni cu mâna lor. Demonul lui Vivienne o găsise pe acel pod.”  
Pentru mine, Louise Penny este autoarea pe care, incognito, o ador. Pur și simplu ador cum scrie, îmi place tot ce oferă, modul în care oferă cititorului câte puțin din fiecare, într-un echilibru perfect: profunzime, dramatism, situații tragice, personaje pe care le iubești și pe care le urăști. Un roman polițist, cu un oarecare iz de thriller, un roman „clasic”. Nu știu. Mi se pare că are câte puțin din toate și în așa măsură încât să țină cititorul prins de paginile cărții. După ce am citit Locul de unde vine lumina (recenzia AICI), Lungul drum spre casă (recenzia AICI) și Toți diavolii sunt aici (recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) am avut certitudinea că orice aș citi scris de Louise Penny, cu siguranță are să-mi placă. Și așa a fost. Am citit romanul de față în mai multe zile, pentru că mă înspăimânta gândul că atunci când îl voi termina am să mă despart de personaje. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut la nebunie - și poate nu prin acțiunea (foarte complexă) pe care o prezintă, poate nu prin intriga (de asemenea, foarte bună) pe baza căreia se fundamentează cartea, poate nu prin deznodământ, nu prin detaliile unei anchete polițienești tipice. Nu. Ci prin cât de frumos au fost conturate, create și dezvoltate personajele. De la tipii buni, până la cel care se dovedește a fi vinovat de o anumită presupusă crimă. 
„Era instinctiv. Un animal grav rănit, care se târa singur. Ca să-și lingă rănile. Sau, dacă acestea se dovedeau prea adânci, să moară.”
Ca să fim clari de la bun început, acesta nu este un thriller. Este un roman polițist. Care, mai mult ca sigur, vine drept o completare a seriei de cărți cu emblematicul și deja legendarul inspector Armand Gamache - sunt sigur că dacă aș fi citit și volumele anterioare (din păcate, nu sunt traduse la noi), aș fi înțeles mai bine anumite aspecte, dar chiar și-așa l-am simțit pătrunzând rapid în sufletul meu. Acțiunea se desfășoară în localitatea Three Pines din Quebec (Canada), și îl are în centru pe, evident, pe inspectorul-șef Gamache, acum retrogradat de către cei mai lipsiți de caracter, egoiști și cu o ambiție crasă, patologică, ce doresc să păteze reputație unui om pe care îl percep ca având mai multă putere (ceea ce e absolut adevărat), ca fiind mai inteligent (mult, mult mai inteligent) - deci, pe care îl percep drept o amenințare (sincer, chiar au motive s-o facă). Cu toate acestea, ei nu s-au acceptat niciodată ca Gamache chiar s-accepte cererea de retrogradare din funcția de șef. Gamache nu este un om al orgoliilor, ci un om care inspiră loialitate și respect celorlalți. De-asta, sincer, Gamache e unic și mi-e atât de drag.
„Armand se ridică în picioare, apoi se așeză încet la loc, în timp ce importanța acelui lucru îl izbi. 
Până când tot ceea ce crezuse că era realitate a fost dezvăluit ca fiind o simplă ficțiune. 
Până când certitudinile au dispărut și o altă poveste și-a făcut apariția din adâncurile reci și întunecate ale acestei crime.
Orice adevăr conține o parte de răutate.”
Revenirea lui Gamache la Sûreté du Québec este și mai puțin bine primită pe rețelele de socializare, cu o tiradă de postări groaznice, ce au scopul de a defăima, fiind falsificate și aruncându-i imaginea și numele inspectorului în noroi. Însă Gamache este un om vertical, un om cu o forță interioară superioară, ce poate face față aproape oricărui tip de eveniment. De altfel, nu se răzvrătește în momentul în care trebuie să se supună noului său șef, Jean-Guy Beauvoir, sub comanda căruia se află. În orice caz, ca să nu ma bat câmpii, ideea este că totul începe în momentul în care agentul Lysette Cloutier și Gamache au misiunea de a investiga cazul unei femei însărcinate dispărute, Vivienne Godin, care nu a mai ajuns la domiciliul tatălui ei, Homer. Acesta este disperat - pe bună dreptate - deoarece Vivienne este căsătorită cu un soț abuziv, un artist în ceramică, numit Carl Tracey. Un tip deplorabil și chiar urâcios. Între timp, totul se desfășoară într-un cadru local extrem de palpitant (să mă ierte cineva că spun asta, dar chiar mi s-a părut că potențează la maximum tensiunea cărții) - posibilitatea ca un râu să iasă din matcă, Bella Bella, și să inunde întreaga localitate. Locuitorii din Three Pines - și chiar cei doi detectivi - trebuie să depună eforturi mari pentru a construi baraje pe malul râului, folosind saci cu nisip, pentru a încerca să salveze Three Pines. 
„Gamache îl privi pe tatăl lui Vivienne cum își croia drum pe bâjbâite. Într-o teribilă lume nouă. Împleticindu-se în frânturi de cuvinte pe care nu îndrăznea să le rostească. Căzând pradă unor emoții pe care nu îndrăznea să le recunoască. Adunându-se. Mergând mai departe. Pășind pe acea sârmă a nevoii de a insista pentru acțiune dintr-un motiv pe care nu se simțea în stare încă să-l admită.”
Dincolo de faptul că desfășurarea anchetei m-a ținut captiv de la bun început, am simțit că citesc un roman slow peaced, un roman lejer, dar în același timp complex. Care-mi dă timp, nu „mă ia pe neașteptate”. Care mă lasă să gândesc lucrurile, să le trec prin prisma propriei mele rațiuni. Care mă lasă să-mi pun întrebări, punându-mi la dispoziție îndeajuns de mult timp încât să caut un răspuns cât de cât viabil. Mi-au plăcut întorsăturile de situație, mi-a plăcut efervescența personajelor - știam, de altfel, că asta are să-mi placă cel mai mult, fiindcă aceleași lucruri l-am regăsit și în primul roman scris de Louise Penny pe care l-am citit - un talent formidabil de a-și trata personajele cu grijă, cu delicatețe și sensibilitate, înzestrându-le cu un caracter verosimil, cu replici care au substrat, cugetări profunde, emoție și trăiri. Drame și traume. Visuri și multe, multe cuvinte nespuse. Refulări interioare și regrete. Ah, cât de mult mi-a plăcut această carte! Și știu că mă manifest impresionist, dar chiar mi-a plăcut extraordinar, și sunt tare entuziasmat că instinctul nu m-a înșelat nici de această dată.
„În acea după-amiază, ieșise din pădure fărâmat. Iar acum se întorsese. Un om mai bun? Un om mai înverșunat? Erau pe cale de a afla.”
Penny scrie... cu umanitate. Și compasiune. Și cu perspicacitate și înțelepciune despre contradicțiile care, uneori, stăpânesc oamenii. Și despre cât de complecși, reali și deseori foarte fictivi sunt aceștia. Nimeni nu este în totalitate bun - nici măcar Gamache -, cum nimeni nu este în totalitate rău și diabolic. Repetându-mă, punctul forte al acestei cărți au fost personajele care sunt bogate în esență, complicate, excentrice, polarizante. Iar dacă le plasezi într-un sătuc precum Three Pines, restrâns și mic, unde oamenii se-ajută între ei, se susțin unii pe alții și sunt uniți de sentimentul solidarității, ilustrând puterea lor sinergică, și dacă mai adaugi și o întâmplare bizară care stârnește neliniștea - ei bine, atunci tot ce mai este necesar este să ai o scriitură impecabilă (iar la această categorie Louise Penny excelează) pentru a livra cititorului o poveste memorabilă. Și un roman frumos; pardon, genial; așa cum a fost Un om mai bun. Chiar sper că se vor mai traduce și alte cărți din serie, fiindcă deja îmi lipsește Gamache!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Un om mai bun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

vineri, 4 noiembrie 2022

Noi apariții la Editura RAO


O poveste care va urma (Către stele, #1), de Sylvain Neuvel

În O povestecare va urma – primul volum al trilogiei Către stele –, narațiunea este construită în jurul reprezentantelor unei rase extraterestre, care își spun Kibsu. De-a lungul mileniilor ele străbat lumea, și astfel le vom regăsi în zona populată de sciți a fluviului Volga, în Orientul Apropiat, în Rusia Kieveană, iar mai apoi în Germania nazistă, în Uniunea Sovietică și în Statele Unite ale Americii. Generație după generație, ele sunt urmărite de niște bărbați extratereștri, Rādi Kibsi, și astfel existența lor se transformă într-o luptă pentru supraviețuire și pentru a păstra cunoașterea. Firul narativ principal al romanului este construit în jurul personajului Mia. Aceasta se află în 1945 în Germania nazistă, unde are misiunea de a-l extrage din rândul naziștilor pe savantul Wernher von Braun și de a-l aduce în tabăra americană pentru a participa la dezvoltarea programului spațial al acestora. Ulterior o regăsim în U.R.S.S. și în S.U.A cu scopul de a-i ajuta pe oameni in călătoria lor către stele.

O lume fără bărbați, de Christina Sweeney-Baird

O carte tulburătoare care, deși este scrisă sub forma unei povești din viitor, poate reprezenta realitatea imediată: un virus care îi ucide doar pe bărbați creând o nouă ordine a lumii. Totuși, în spatele acestei provocări ipotetice, se află o voce plină de speranță și curaj. Așadar, un roman fantastic în care bărbații poartă virusul și doar femeile ne pot salva pe toți. În anul 2025, în Scoția a apărut un virus misterios – generând o boală letală care pare să afecteze doar bărbații. Când doctorul Amanda MacLean raportează acest fenomen, este respinsă ca fiind isterică. Până când avertismentul ei este ascultat, este prea târziu. Boala devine o pandemie globală și una politică. Victimele sunt toate bărbați. Lumea devine atipică - o lume a femeilor.

Noroc chior, de Rosa Montero

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.


A fost odată o inimă frântă, de Stephanie Garber

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

marți, 1 noiembrie 2022

Amândoi mor la sfârșit, de Adam Silvera - Recenzie

Editura: Storia Books
Colecția: Young Adult
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021
Traducere: Irina Stoica

Adam Silvera este autorul care a intrat deja în topul bestsellerurilor New York Times cu romanele More Happy Than Not, Trecutul e tot ce mi-ai lăsat și cel mai recent titlu, Amândoi mor la sfârșit. A primit distincția Publishers Weekly Flying Start pentru debutul lui. Adam s-a născut și a crescut în Bronx și a fost librar, înainte să lucreze în industria editorială de cărți de copii. A lucrat pentru o companie de dezvoltare literară, pentru un website de scriere creativă pentru adolescenți și a fost critic de carte pentru cărți de copii și adolescenți. Este foarte înalt și locuiește în prezent în Queens, New York. Îl găsiți pe blogul lui, www.adamsilvera.com.
„Am fost crescut să fiu sincer, dar adevărul poate fi complicat. Nu contează dacă adevărul n-o să distrugă tot, dar uneori cuvintele nu ies până când nu ești singur. Și nici măcar atunci nu e garantat. Câteodată adevărul rămâne un secret pe care-l ascunzi de tine însuți, pentru că e mai ușor să trăiești într-o minciună.”
Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe parcursul unei zile de neuitat. Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi. Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.
„- Christian sigur e mândru de tine. Ești șansa lui Penny la fericire, într-o lume care îți face numai promisiuni ieftine și nu-ți oferă nicio garanție și nu îi răsplătește mereu pe cei care au făcut totul cum trebuie. Sincer, universul ăsta își bate joc la fel de tare de o persoană bună ca de una mai puțin bună, dar tu îți dedici zilele altcuiva, fără să aștepți nimic în schimb. Nu toată lumea e programată ca tine.”
Cum spuneam cuiva, după ce am terminat această carte, știu că sufletul mi-a părăsit trupul și s-a așezat între paginile romanului de față. My God, nici nu știu ce să spun... Mă întreb de ce mi-a luat atât de mult timp până să pun mâna pe această carte? De ce am avut păreri preconcepute crezând că to hype-ul de care, într-o perioad, s-a „hiper-bucurat” este, într-o măsură, nejustificat?! Pentru că nu, chiar nu este așa, deoarece Amândoi mor la sfârșit este un roman absolut incredibil, superb scris, o poveste superbă cu personaje superbe și un scriitor superb care are un stil de scriere superb. Mda, cred c-ați înțeles cum stă treaba. Dar, într-adevăr, este un roman care pur și simplu m-a dat peste cap și care, la ultima pagină, m-a regăsit plângând ca un copil. Știu de ce, da, pentru că totul e super trist, dar în același timp parcă super plin de speranță, dar m-am raportat și la anumite situații din viața mea (extrapolând ideea) și, în fine, așa fost să fie. Un cumul magnific de emoții și sentimente, într-o poveste care depășește limita imaginarului și ne învață că, în cele din urmă, într-o zi, într-o singură zi, poți trăi mult mai intens decât, poate, ai trăit întreaga viață. Iar atunci când lângă tine este cine trebuie, nu ai cum să nu te simți împlinit.
„Trebuie să fac o poză cu Mateo dormind.
Sună ciudat, știu. Dar trebuie să imortalizez fața asta senină. Tot ciudat sună. Rahat. Dar vreau să surprind și momentul. Cât de des ajungi într-un tren în care se taie curentul, cu un puști de optișpe ani care ține o casă de Lego în brațe, pe drum spre cimitirul unde e îngropată mama lui? Exact. E demn de pus pe Instagram.”
Dar, înainte de toate, vreau să-i spun lui Adam Silvera că pur și simplu I hate you, bro, fiindcă nu înțeleg de ce totul ar trebuit să fie atât de trist - adică, pe bune, chiar nu putea să fie o poveste dintr-aia drăguță în care totul este frumos, în care toți se bucură?! Bine, știu că este vorba despre o bucurie absolut mirifică, dintr-aia once in a lifetime, dar, serios, de ce a trebuit ca premisa să fie tristă? Înțeleg, evident, că este doar o poveste, dar nici n-aveți idee cât de frumoasă este povestea și cât de ușor, nu știu, ai putea scoate anumite situații fictive și transpune în realitatea imediată. Cât de frumoasă a fost prietenia dintre cei doi, cât de superb a evoluat totul, cum fiecare s-a transformat, emoțiile și sentimentele care au luat naștere în ei și între ei. Efectiv, am citit această carte într-o singură zi, și știu că astăzi a fost necesar să merg undeva și, când am urcat în autobuz, am țintit un loc pe care să mă așez și am citit tot drumul. Apoi, la întoarcere, cât așteptam autobuzul, m-am așezat pe o bancă și am început să citesc. N-am mai putut să mă desprind de romanul lui Silvera - sincer, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și nu exagerez! M-a d-o-b-o-r-â-t! A dat cu mine de pământ. S-a jucat cu sufletul & inima mea. Dar, Doamne, cât de frumos s-a simțit totul!
„(...) Orice s-ar întâmpla, cu toții avem un sfârșit. Nimeni nu trăiește veșnic, dar ceea ce lăsăm în urmă ne ține în viață pentru altcineva. Și mă uit la mulțimea asta de oameni, Deckeri și prieteni de-ai lor, și văd că toți trăiesc.”
Amândoi mor la sfârșit este cartea pe care n-ai cum să nu o simți. Pur și simplu, este mult prea frumos conturat totul, iar povestea este de o intensitate magnifică - vorbim aici despre doi tineri care află că vor muri, asta într-un univers bizar în care niște oameni te sună să-ți zică faptul că, hey, uite, mai ai cam douăzeci și patru de ore de trăit, ne pare rău, vezi ce faci și bucură-te de viață, pa!, și scenariul acesta trebuie să recunoaștem că este cam trist. Însă acest anunț reprezintă „motorul” personajelor noastre - aflându-se în aceeași situație, decidă să-și găsească un Ultim Prieten, dar niciunul nu știe că această persoană are să le schimbe viața. Pentru totdeauna! Și, în asemenea momente, iminența morții devine și mai greu de suportat. Fiindcă este vorba despre toate bucuriile, despre tot ce-ar fi putut face, despre toate amintirile care încă nu-s imprimate în mințile lor... Despre toate nopțile nedorite, toate atingerile pe care niciunul nu le va fi simțit, toate sărutările care nu s-au dat și mesele târzii, filmele nevăzute! Of, cât de sad este totul, pe bune, și cât de frustrant! Nu spun, în schimb, că nu știam că lucrurile o vor lua în acea direcție, ci spun doar că mi-aș fi dorit din suflet ca, deodată, să se-ntâmple ceva, să facă cineva o vrajă sau să găsească o poțiune a nemuririi, sau, nu știu, să facă ceva...
„(...) - Prietenia ta e cel mai bun lucru pe care mi l-a adus moartea.”
Nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă am rămas fără cuvinte; n-aș putea vorbi despre această carte, n-are niciun sens. Pe lângă acțiunea frumoasă, pe lângă personajele superbe și felul în care scrie Adam Silvera, cred că această carte se simte, se trăiește - nu o pot „teoretiza”, să zic așa. N-am cum. Cred că trebuie doar citită și, în fine, simțită de fiecare în modul său. Eu am simțit-o așa, adică foarte intens, și m-a atins nespus de mult. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să ajung la ea, și mă bucur că nu m-a dezamăgit nici măcar o secundă. Da, a fost o lectură relaxantă, dar în același timp a fost și o lectură extrem de solicitantă din punct de vedere emoțional. Există, încă, anumite imagini pe care nu mi le pot scoate din cap (și nici nu știu dacă aș vrea), dar știu că această carte va rămâne mereu în sufletul meu, având acolo, undeva, un loc foarte special. Un loc doar al ei! Așadar, vă recomand cu toată încrederea să-i dați o șansă, să o citiți, fiindcă veți descoperi o formidabilă poveste despre speranță și pierderea ei, despre curaj și frică, despre prietenie, despre solidaritate, despre iubire și despre cât de mult ar trebui să prețuim această viață. Poate, uneori, cineva trebuie să ne reamintească toate aceste lucruri!

Mașina Ernetti, de Roland Portiche (Crime Club) - Recenzie

ColecțiaGreen Spot
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 456
Anul apariției: 2022 
Traducere: Otilia-Maria Cojocaru

Roland Portiche a absolvit Institutul de Studii Superioare Cinematografice, este licențiat în arte și doctor în filosofie. A realizat și regizat câteva dintre cele mai urmărite și mai respectate documentare și emisiuni de istorie și știință din Franța, printre care Temps X și Les grandes énigmes de la science. Mașina Ernetti este primul său roman, publicat în 2020 de Albin-Michel/Versilio, și face parte dintr-o trilogie în centrul căreia se află părintele Ernetti. De același autor, la Editura Lebăda Neagră va apărea Ernetti și enigma Ierusalimului.
„- Am reunit un grup de teologi din Columbia, Chile, Argentina și Mexic. Împreună, vom construi o nouă teologie, destinată celor asupriți, o teologie care va pune pe primul loc violența revoluționară, cea pe care o proclamă însuși Domnul Iisus când spune «Dacă cineva vine la Mine, și dacă nu își urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile, și chiar propria viață, acela nu poate fi discipolul Meu». Vaticanul nu va putea accepta această nouă teologie. Va fi cauza următoarei schisme.”
Thriller tradus în cinci limbi și bestseller Livres Hebdo. Martie 1938. Fizicianul italian Ettore Majorana dispare în largul Siciliei și, odată cu el, proiectul secret la care lucra de ani de zile. Toamna anului 1955. Ca prin minune, însemnările fizicianului dispărut ies la iveală și îi dau părintelui Ernetti o idee nebunească: să construiască o mașinărie care să surprindă imagini din trecut. Un cronovizor. La ordinul Papei Pius al XII-lea, preotul se întoarce cu două mii de ani în trecut, cu un obiectiv simplu: să dovedească existența lui Hristos. Astfel începe o cursă nebunească între Vatican, CIA, KGB și Mossad – căci ceea ce va descoperi părintele Ernetti, în plin Război Rece, ar putea tulbura însăși ordinea mondială.
„(...) «Războiul nu te minte, îți spune repede cine ești», îi spuse același ofițer. Își aminti o altă frază, pe care nu mai știa unde o citise: «Apropierea morții e cea mai fidelă oglindă». Yoni, alături de ea, părea pierdut în gândurile sale. Se gândea probabil la familia sa, ca majoritatea celor din autobuz. Era un avantaj? Natacha, neavând pe nimeni, nu avea să-și dea socoteală decât ei însăși.”
Hold my beer, că mi-a fost atât de dor să citesc un thriller ATÂT de bun. Oh, da! Oh, da! Și, înainte de toate, trebuie să vă spun că eu chiar nu mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, cum să le zic, religioase, adică chiar nu-s fan Dan Brown - îmi plac filmele care se fac după cărțile sale, dar nu, chiar nu-mi place cum scrie. Nu-i genul meu, pur și simplu. În schimb, my God, cât de bună a fost cartea asta, și cât de bine scrisă mi s-a părut - abia aștept să citesc și a doua parte din trilogie, pe care prietenii de la Editura Lebăda Neagră o vor traduce (sperăm, cât de curând). Oricum, tind să cred că fanii lui Dan Brown chiar ar iubi această carte pentru că, în esență, cam în aceeași direcție se duce - în schimb, eu am fost fascinat de detaliile științifice (dar nu exhaustive, nu obositoare) din carte, fiindcă, în ultima perioadă, sunt din ce în ce mai atras de acest domeniu al mecanicii și fizicii cuantice. Iar când toate acestea fac parte integrantă dintr-un roman, apăi, zău, n-are cum să nu-mi placă. Un thriller religioso-ezoterico-catolic care nu te plictisește deloc, dar deloc, iar capitolele scurte dau un ritm uluitor poveștii.
„- Ai înțeles tot. M-am gândit inițial la ceva legat de religie, deci nu era treaba noastră. Dar mergea mai departe. Sume mari de bani au fost retrase de la Banca Vaticanului, de cele mai multe ori în numerar. Mai sunt și fizicienii ăștia care se închid în fiecare zi în Palatul Papal. Nu vin să ia ceaiul, sunt acolo să lucreze. Dar la ce anume, nu știu (...). Unul dintre ei, continuă Quine, e un preot. Lucrează toată ziua în Palatul Papal. Și în fiecare seară, fuge la Arhivele Secrete unde petrece noaptea.”
Chiar dacă există mai multe puncte de vedere în prezentarea poveștii (naratorul este omniscient, nu la persoana întâi, dar trece dintr-un registru local în altul, de la un personaj la altul), ceea ce aș fi putut găsi destul de obositor, povestea curge de la sine - de fapt, personajele dau viață poveștii. Într-un stil fluid, viu (sincer, chiar am fost speriat la început de numărul de pagini, dar am fost uluit de cât de rapid am citit, de fapt, cartea), se vede că Roland Portiche chiar stăpânește subiectul și s-a documentat serios înainte de a scrie cartea. De altfel, se simt câteva influențe ale autorilor de renume din literatura science-fiction, cum ar fi Isaac Asimov, cel care, prin scrierile sale, chiar a avut contribuții directe, palpabile, în foarte multe domenii, cum ar fi cel al inteligenței artificiale. Povestea plină de suspans implică crime, teorii ale conspirației, descoperiri ciudate, iar totul se concentrează în jurul lui Ernetti, un preot, care are ideea în primă instanță nebunească de a construi o mașină a timpului, dar care poate doar să surprindă imagini din trecut (nu și sunete, nu și mirosuri). De altfel, de-a lungul cărții chiar am simțit faptul că Portiche are studii în scenaristică și cinematografie - chiar îmi imaginam cum ar fi să se facă un film după această carte; sigur ar fi un adevărat succes. 
„- Și dacă Iisus ar fi aparținut comunității? Dacă ar fi trăit aici câteva luni, câțiva ani poate? Dacă aici, în Qumran, ar fi creat doctrina pe care să meargă să o răspândească în Galileea mai întâi, apoi în Ierusalim?
- Natacha, pierzi controlul! Ar trebui dovezi.
- Le goi găsi. Voi scormoni pământul până îmi voi zdreli degetele, dar le voi găsi. Și voi pune pe toată lumea în fața dovezilor. Pe papă, pe părintele de Meaux și pe deputații din Knesset!”
Îmi place maximum când un roman, și în special un thriller, se desfășoară atât de alert încât mă duce cu gândul la un film: un ritm susținut, o acțiune dinamică, totul desfășurându-se în fața ochilor mei ca și cum m-aș uita la un ecran. Să mai zic cât de interesant este faptul că autorul s-a inspirat dintr-o poveste reală? Că personajele menționate sunt toate (sau aproape toate) persoane care, într-adevăr, au existat? Că anecdotele istorice sunt adevărate? Oh, da! Într-adevăr, n-am avut timp să mă documentez mult mai bine pe această temă, dar cu siguranță o voi face. Integrarea acestei „utopii științifice” în cadrul unui thriller bun, dar și în contextul religiei - și, evident, mai ales în inima Vaticanului - nu poate decât să reprezinte ingredientele potrivite ale unui thriller de succes. Da, Mașina Ernetti chiar a fost un thriller pe care îl consider de succes, fiindcă mi-a oferit tot ce caut de la o asemenea lectură: întorsături de situație, contexte bizare, intrigi multilaterale, personaje puternice. Nu știu, a fost o lectură care chiar mi-a satisfăcut așteptările și, să o spun și pe asta, parcă aveam dubii înainte s-o iau în mână. Însă mă bucur enorm că m-am înșelat - și abia aștept și următorul volum din trilogie pentru că, părinte Ernetti, nu știu ce-o să mai faci, dar știu că te duce capul la foarte, foarte multe.
„(...) Cronovizorul era o invenție minunată, dar nu putea minți. Arăta trecutul așa cum era, fără înfloriturile pe care oamenilor le place să și le spună pentru a ascunde lașitatea sau așteptările. Pe Pellegrino îl trecu un fior pe șira spinării gândindu-se la ce îi vor fi rezervat următoarele salturi în timp.”
Fundalul politic, conspiraționist, scrierea fluidă - totul a fost extrem de bine dozat, iar când subiectele pentru un thriller se concretizează în premise religioase, cu siguranță cititorul are să întoarcă paginile cu frenezie în timp ce-și roade unghiile și, pe scurt, vrea și mai mult. Abia aștept, abia aștept să citesc și celălalt volum, fiindcă sunt tare curios la ce s-a mai gândit Roland Portiche. Ca de obicei, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărți, fiindcă mi se pare că nu are niciun sens - nu sunt aici să fac un rezumat (îl puteți citi, pe scurt, și pe coperta cărții), ci să vă ofer părerea mea privitoare la modul în care m-a făcut să mă simt lecturarea acestei cărți, cum am perceput totul și, în esență, dacă mi-a plăcut sau nu. De altfel, cred că este evident nu doar că mi-a plăcut, ci cât de mult mi-a plăcut această carte! Mașina Ernetti chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și mă bucur nespus că am ajuns la ea și că, în cele din urmă, chiar mi-a plăcut. Și o recomand cu încredere tuturor celor care vor să citească ceva alert, cu un subiect autentic, în care religia se îmbină cu știința și cu thriller-ul, fiecare dozate în cantitatea perfectă - pentru a obține, așadar, un thriller memorabil, scris de un autor care promite foarte, foarte multe! 
„- Fiți atent la ce urmează să pescuiți din istorie, Sfinte Părinte! Captura dumneavoastră miraculoasă s-ar putea dovedi diabolică!”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Roland Portiche, Mașina Ernetti, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!