Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire, de Gabriel Osmonde - Recenzie

În primul roman semnat de Andreï Makine cu pseudonimul Gabriel Osmonde apare o temă care revine obsesiv în cărțile sale ulterioare, ceva ce societatea occidentala ascunde și într‑un fel aseptizează: trupul femeii extreme, trupul pe care Laura B. încearcă să nu și‑l vadă, mai ales în oglinzile care simbolizează privirea celorlalți. Și mai apare și ninsoarea – o altă imagine recurentă în proza lui Osmonde – care aici declanșează jocurile memoriei: amintirea unei vieți care a trecut ca un fulger, a unei căsătorii eșuate, a unei maternități dificile. Laura B., o femeie foarte inteligentă, de vârstă mijlocie, cu o existență burgheză de care fiicei ei îi e rușine, se întreabă dacă viața aceasta, care seamănă cu aceea a unui pește într‑un acvariu, mai merită trăită. Ceea ce descoperă ea treptat este că, în această toamnă indiană a vieţii ei, mai sunt posibile iubirea, senzualitatea dezlănțuită și pasiunea extremă.

În 2011, Andreï Makine dezvăluia că el se ascunde în spatele pseudonimului Gabriel Osmonde. Sub această semnătură apăruseră patru romane: „Călătoria unei femei care nu se mai temea de îmbătrânire” (2001), „Cele 20000 de femei din viaţa unui bărbat” (2004), „Lucrarea iubirii” (2006) şi „Alternaştere” (2011, în curs de traducere la Univers), care stârniseră interesul criticilor literari atât prin curajul şi subversivitatea scriiturii, cât şi prin misterul identităţii autorului. Câştigător al Premiului Goncourt pentru romanul său din 1995 „Testamentul francez” (tradus la Univers în 1997), scriitorul de origine rusă se bucura de un mare succes de public şi de critică pentru cărţile apărute sub numele său. Şi totuşi, în acel interviu, el mărturisea: „Makine nu este numele meu adevărat. Osmonde este mai adânc ancorat în mine decât Makine“.

În ziua de astăzi, bineînțeles, modelele de viață, ca să le spun așa, ne sunt impuse: cum să te îmbraci - că, altfel, ești demodat -, cum să te machiezi, cum să îți tunzi părul, cum să mergi pe stradă - nu prea aplecat, că apoi pari cocoșat, dar nici țanțoș, precum un cocoș - însă cel mai mare impediment din societatea noastră, în special în viața adolescenților, după părerea mea, este faptul că, din cauza atâtor banalități promovate, tot mai mulți tineri se simt complexați, „urâți”, lipsiți de atracție, de sens, totul din punct de vedere fizic. Este trist să trăiești într-o societate în care aspectul fizic contează, din păcate, mai mult decât interiorul unei persoane, mai mult decât psihologia și inteligența unui om.

Am vrut să surprind aceste lucruri pentru că nu vreau să intru în recenzie cu un ex-abrupto, mi-ar fi cam incomod. Într-o oarecare măsură, mică, Gabriel Osmonde surprinde în acest roman, „Călătoria unei femei care nu se temea de îmbătrânire”, încercarea omului de a-și accepta trupul, cu toate banalitățile sale, cu toate deficitele sale, cu toate urmele lăsate de timp, dar care nu reușește acest lucru, de unde și drama în care sufletul i se zbate. Personajul principal, Laura B., personaj de o sensibilitate profundă, melancolică, care mai tot romanul mi-a lăsat un parfum trist, trăiește între două lumi contradictorii: una în care încearcă să-și accepte destinul implacabil, ineluctabil, însă care nu-i, în niciun caz, cum vrea ea să fie, și o altă lume a trecutului, în care trăia alături de soțul ei, de sufletul și trupul său, și a cărui moarte i-a produs o schimbare brutală și neașteptată în viață, retrăgându-se în sufletul ei, în interiorul ei plin de contradicții și sentimente aparente.

După cum v-am spus, mi s-a părut că personajul principal, Laura, este un personaj trist, un personaj prea sensibil pentru a trăi într-o asemenea lume primitvă, ingenuă, astfel încât întreaga carte reprezintă o frumoasă călătorie în căutarea sinelui vieții, în căutarea eu-ului interior, ca într-un pelerinaj către întemeierea spirituală a ființei, dincolo de piele, dincolo de oase și organe, către sufletul întemnițat de dorințe, întrucât am putea afirma că Laura Baroncelli parcurge, de-a lungul anilor care curg nepăsători, lăsându-și amprenta asupra corpului ei, și nu numai, un traseu inițiatic, care are drept scop formarea ei ca om superior, ce vede dincolo de paradoxurile sociale. Un personaj deopotrivă puternic, dominat de artistic, caracterizat de introspecție, calm, care are satisfacția realizării, dar și de rațional și logic, iar din unirea celor două laturi ale personajului nu poate reieși decât o încercare, reușită sau nu, de a accepta destinul în care omul durează până la sfârșitul vieții sale.

Stilul autorului este unul foarte cald, sensibil și profund, încât uneori am avut impresia că, de fapt, cartea este scrisă de către o femeie, și nu de către un bărbat - cred că am avut această impresie și din cauza faptului Gabriel Osmonde o aduce în prim-plan pe Laura B. Întâlnim, pe parcursul romanului, multe încercări ale personajului principal de a fi de acord cu efemeritatea umană, de altfel, deși fuge de acest lucru, pare că-l acceptă cu prisosință, deși cu durere, încât personajul tot încearcă să se sinucidă, să isprăvească odată cu tot ceea ce înseamnă drama de a trăi într-o asemenea lume telurică, a omului dominat de forma ființei, însă nu reușește niciodată, aparent, să-și ducă planul până la capăt. Mi-a plăcut enorm imaginea Laurei, peste care timpul și-a cernut anii, pusă față în față cu un străin, un bărbat înalt, suplu, „sculptat ca o statuie”, cum Osmonde spune, care intra în casa ei în fiecare seară, stătea lângă șemineu și citea, însă cei doi nu-și vorbeau niciodată, iar Paula doar îl privea și își amintea, astfel, de viața ei apusă, un cântec de lebădă paradisiac, și se gândea la frumusețea uitată a vieții, la care ar trebui să medităm cu toții.

Ca întotdeauna, am selectat niște citate și pasaje, vi le voi prezenta în rândurile de mai jos:

„O idee foarte simplă, foarte clară o izbi: așadar asta avea să dispară, acest corp feminin, prea carnal, prea cărnos, un corp care nu-i mai plăcea încă din tinerețe și care, fără să bănuiască amenințarea ce apăsa asupra lui, dezvăluia, sub părțile desfăcute ale halatului, acea rotunjime masivă a unui sân gol, acea albeață amplă a unei coapse. Iar în jocul de contraste al umbrei și luminii, mamelonul unui sân, un vârf tare, o aureolă canelată, ca pălăria unui hrib.”

„(...) Depozitarea asta de urâțenie se numește pur și simplu bătrânețe și începe încă de la... cincizeci de ani? Poate patruzeci? Sau chiar mai devreme? E oribil să-mi imaginez că într-o zi o să am patruzeci de ani. Sau cincizeci! Nu, e sfârșitul tuturor lucrurilor. O babă zbârcită, cu pungi sub ochi și vene ieșite în afară pe picioare... Ar trebui să murim la primele semne de prăbușire. Dar care e primul semn? Pielea, starea sânilor, privirea?”

„(...) Laura sfârși prin a accepta ideea împotriva căreia nu înceta să se revolte înainte: ceea ce trăia acum nu era o pregătire pentru altceva, ci pur și simplu viața ei. Această acceptare, cu toată amărăciunea ei, semăna cu o formă de înțelepciune și, uneori, de previziune (...).

Această viața definitiv acceptată se împărți în două: pe de o parte, trauma zilelor în care comanda unei valve termostatice devenea un eveniment și, de cealaltă, privirea ascuțită, scrutătoare, privirea aproape științifică pe care ea o îndrepta asupra acestei rutine.”

„(...) Există boli profesionale. De ce nu și boli conjugale? Scăderea atenției, pierderea tandreții...”

„Gândurile cele mai plane, mult timp dezactivate, se ivesc: are treizeci și opt de ani, în mai puțin de doi ani, patruzeci. În ce moment din viață a acceptat ca firească această numărătoare? O femeie nu trebuie să tolereze niciodată nici măcar ideea acestui taximetru al vârstei. Trebuie să se revolte. Să refuze aceste frontiere absurde: patruzeci de ani! Cine a decis pentru mine? Să refuze existanța în viața ei a acestor acum ‹‹zece ani››, ‹‹acum cincisprezece ani››. Să facă astfel încât în mijlocul acestor zece ani o altă viață să înceapă și să șteargă toată cronologia, să arunce în aer contoarele, să o lase complet singură, complet nouă în noapte, sub o lentă cădere de zăpadă...”

„Laura se împiedică de o piatră, pachetul alunecă, ea se aplecă să-l ridice, se îndreptă cu privirea tulbure de lacrimi și, în gâtul sufocat, aceste cuvinte mute: ‹‹Dacă ați ști toți cine sunt eu: o proastă bătrână care se omoară să plătească datoriile soțului ei, înainte să se omoare de-adevăratelea. O femeie sfârșită...››”

O carte emoționantă, o „călătorie” deosebit de impresionantă, astfel încât aceasta este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta - subiectiv, bineînțeles. Nu știu cum sunteți voi, gusturile, evident, nu se discută, însă îmi plac enorm cărțile care caută în profunzimea omului, încercând să-l descopere, să-i studieze sentimentele, trăirile și pasiunile prin care aceste reușește să supraviețuiască sau din cauza cărora acesta suferă și pânge.

Le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru acest roman minunat, vi-l recomand cu mare drag, îl puteți achiziționa de AICI. Voi l-ați citit? De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile editoriale. O seară plăcută și lecturi frumoase!

Editura Univers - Romanul Secolului XXI

Traducere din limba franceză de Irinel Antoniu

208 pagini

Ucigașul, de Patrícia Melo - Recenzie

Cum poate un tânăr timid, introvertit şi cu complexe fizice, sociale şi culturale să devină asasin profesionist? Prin vocea protagonistului, într-un stil alert, caracterizat de o extremă violenţă verbală, dar şi de sensibilitate, tandreţe şi umor, romanul „Ucigașul” dezvăluie procesele interioare complexe şi pline de conflicte, precum şi pe cele exterioare care îl aruncă pe căi nu de el alese, dar înscrise deja, oarecum, într-un fel de cod genetic social.

Patrícia Melo s‐a născut în 1962 în São Paolo. A scris romane, piese de teatru şi scenarii de film. Romanele ei sunt bazate pe intrigi poliţiste şi au drept sursă de inspiraţie, de multe ori, violenţa din cartierele sărace ale marilor oraşe. În 2001 a câştigat premiul Jabuti, cel mai important premiu literar brazilian, pentru romanul „Inferno”. Pentru „O matador” („Ucigașul”, 1995) a primit în 1996, în Franţa, Prix Deux Océans şi în 1998, în Germania, Deutscher Krimi Preis. În 1999, revista Time a inclus‐o într‐o listă care cuprindea cincizeci de „Latin American Leaders for the New Millennium“.

Îmi plac, deopotrivă, cărțile polițiste, însă îmi plac și mai mult acele cărți polițiste în care autorul se antrenează pe psihicul criminalului, cercetându-i cotloanele întunecate ale minții, descoperindu-i limbajul, comportamentul în situații bizare, naturalețea sălbatică, primitivismul și instinctualul cu care acționează în viața de zi cu zi. Cu alte cuvinte, da, îmi plac acele romane de tip crime, când, de obicei, scriitorul îndreaptă cititorul către criminal, care rămâne ascuns până la sfârșitul poveștii, punându-ne la dispoziție o serie de indicii, replici, alte crime, astfel încât ești tentat, de multe ori, să încerci să anticipezi cine este de fapt criminalul. Evident, gândindu-se la acest lucru, scriitorul ne, la sfârșitul poveștii, față în față cu un criminal la cre nu ne-am fi așteptat deloc și care, de cele mai multe ori, este tipul aparent bun din poveste, ori un prieten apropiat sau vreun om cu tangențe sociale destul de înrădăcinate.

Patrícia Melo, autoarea romanului, a reușit să mă surprindă plăcut, încât am terminat această carte în doar câteva ore, în decursul unei zile. Este surprinzător cum aceasta, femeie fiind, reușește să ne prezinte o întreagă poveste de viață - să nu vă imaginați că tipul, Máiquel, era criminal de mic -, autoarea surprinzând toate trăirile acestuia, încă de când a omorât primul om și până la ultimul. Trăiri unite în droguri, fum de țigară, alcool, sex, lipsa banilor, traiul cotidian înecăcios, plictisul, uneori și frica și disperarea. Máiquel trăiește într-o societate în care niciun om nu este cine pare el să fie, fiecare disimulându-și chipul într-un mod propriu, însă tocmai această putere pe care i-o oferă crima, care aduce moartea și înrădăcineaza frica în inima oamenilor, îi dă acea capabilitate de a-și da seama cine trebuie să moară dintre toți cei răi.

În lipsă de bani, Máiquel este „angajat” de către ceilalți oameni, aparent buni, pentru a ucide persoanele care le-au făcut lor, contra unei sume de bani. Acceptând - după numeroase pasaje de introspecție, întrebări, contradicții - Máiquel ucide, pe rând, mai mulți delincvenți, pedofili, tâlhari, iar aceste lucruri îl fac pe Máiquel să crească în ochii celorlalți oameni din împrejurimile în care trăiește - acest aspect mi s-a părut oarecum destul de ciudat, dar l-am luat drept o metaforă, ca să-i zic așa, omul care acceptă răul, pe care-l numește, la un moment dat, „necesar”, atât timp cât e pus în slujba binelui său. Cu alte cuvinte, omoară-l, frate, că acum câteva zile mi-a furat din curte. Înțelegeți voi.

Însă, la un moment dat, în punctul culminant al acestei cărți, Máiquel ucide un băiețel de doar cincisprezece ani, băiatul unui medic pediatru. Din acel moment, totul se întoarce la o sută optzeci de grade, totul se proiectează invers, iar Máiquel simte, pentru prima dată, păcatul, gravitatea de a fi comis asemenea fapte, are mustrări de conștiință, își dorește să nu fi făcut aceste lucruri niciodată, regretă totul, nu-și mai poate găsi liniștea, așa că se retrage la țară, într-o căsuță a unui om cu care este mână în mână. Acolo, își spune că mai bine ar fi să moară în diferite moduri, decât să ajungă după gratii. Dar, cu toate acestea, viitorul îi rezervă surprize, surprize care vor veni din trecut, ca un val al vieții.

Mi-a plăcut, în special, modul în care autoarea scrie. Nu e nicidecum un stil greoi, înfloritor, cu metafore, epitete, registre stilistice, imagini care te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești la frumusețea uitată a vieții - bine, este un roman polițist, de altfel - însă este un stil cald, de un realism destul de dur (așa l-am văzut eu, mai ales că e scris din perspectiva unei femei, adică de o femeie), care-ți dă de gândit și te faci să te întrebi dacă, pe bune, asemenea lucruri există în mintea unui criminal. Numeroase pasaje de introspecție mi-au atras atenția, și parcă te fac să te gândești că, până la urmă, și un criminal este om, și un criminal simte, trăiește, mai și iubește pe ici, pe colo, plânge și are sentimentul eșecului. Bine, bine, dar stai așa, până la urmă este ceva sub moralul omenesc, sub etica rațională, să iei viața unui o, deci, cum zice reclama, „no emotional attachments”.

Am selectat și niște pasaje și citate care mi-au plăcut destul de mult, ca de obicei:

„(...) Este imposibil de înțeles cum poate cineva să facă o asemenea prostie. Nu există decât o singură explicație: Destinul. Înainte să ne naștem, cineva, habar n-am cine, poate Dumnezeu, Dumnezeu definește cu precizie cum să-ți fută viața. Asta e. E teoria mea. Dumnezeu nu se gândește la om decât când trebuie să hotărască în ce fel să-l distrugă. Când nu are timp, face un război, un uragan și omoară cu grămada, fără să trebuiască să se gândească la nimic. La mine s-a gândit.”

„(...) Iar bătăi la ușă, cu mare putere. Poliția, sunteți arestat. De ce nu am fugit noaptea trecută? M-am păcălit, crezându-mă în siguranță numai fiindcă un polițist mă bătuse pe spate și-mi spusese: e în regulă, l-ai omorât pe Suel, cui îi pasă? Cui îi pasă de un negru? Cui îi pasă de tine? Nimănui nu-i pasă. Nimănui nu-i pasă de nimeni, omul nu-i decât o bucată de carne, nu-i așa? Carne de porc, carne de vacă, cui îi pasă?”

„M-am gândit, sufletul oricărui om este un infern, sufletul meu este un infern, sufletul Ericăi, ea a plâns până a adormit. Un infern, a spus doctorul Carvalho. (...) Ne este frică. Suntem în panică. Nu ne resemnăm. Inimile noastre sunt pline de ură. Sufletul nostru, un infern.”

„‹‹I love my dog››, ieri, a spus Erica, am văzut o femeie care avea lipit pe mașină un autocolant cu  ‹‹I love my dog››. Știi ce-am făcut? Am luat o bucată de rahat de câine de pe stradă și i-am mânjit cu el parbrizul. Despre oameni din ăștia vorbesc, a zis ea. Indivizi din ăștia. Mi-e greață de indivizii ăștia. Își iubesc câinii, își iubesc câinii, dalațienii, ciobăneștii de cinci sute de dolari, își dresează câinii, își învață câinii să se cace pe stradă, pentru ca oamenii să calce în căcatul lor și să-și aducă aminte de câinii lor împuțiți, să se teamă de câinii lor feroce, îi învață toată astea. Câinii învață repede. Dacă ai să continui cu prostiile, o să înveți și tu, Máiquel (...).”

„(...) Erica nu se oprea din plâns. Mi-e frică, a spus ea, nu mă mai simt în siguranță, mă trezesc și imediat mă gândesc la o hecatombă (jerfă religioasă, care se referă la animale), mă gândesc că pământul o să se cutremure, mă uit la cer, văd albastrul cerului și mi-e dor de timpurile în care priveam cerul albastru cu tatăl meu, eram o ființă demnă, acum mă simt imundă (foarte murdar, dezgustător la înfățișare) și amândoi suntem băgați în murdăria asta, a spus ea.”

„Primeam munți de scrisori. Chesti de genul: acum că nu mai ești aici, bandiții ăia, canaliile, trec prin fața barușui meu învârtind pe deget revolverele. Alta: Eliberați-l pe sufletul acesta nevinovat, el nu a făcut decât bine oamenilor. Alta: Arestarea ta a fost o mare ticăloșie, tu ești un rău necesar. Ce idiot, rău necesar e mă-sa.” 

Cu siguranță această carte va fi una dintre cele mai bune citite anul acesta, nu mă înșel. V-o recomand cu drag, le mulțumesc din suflet celor de la Editura Univers pentru posibilitatea de a o citi, o puteți achiziționa de AICI. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, ofertele și concursurile. O zi frumoasă, Paște fericit, vă îmbrățișez cu drag!

Editura Univers - Colecția Enigma

Traducere din limba portugheză de Anca Ferro

208 pagini

Paște fericit

Bună dimineața,

Acum, cu lumina învierii în casă și în suflet, cu căldura iubitoare a soarelui pe chip, vă doresc un Paște fericit alături de cei dragi, plin de iubire, pace și speranțe împlinite. Totuși, încetișor cu masa de Paște, caloriile nu se ard singure. Bineînțeles, dacă sunteți predispuși la o tură de alergat în jurul orașului, prin parcuri, poftă mare!

Îmbrățișările kilometrice,
Andrei

Și eu, totuși, iubesc să iubesc!

Salutare,

Am primit această provocare de la Angela, The land of books. Mulțumesc!

„Iată provocarea: Realizați o imagine, o serie de imagini, citate, articole, filmulețe sau desene, orice vă face fericiți, tot ce iubiți voi. Adăugați la această postare imaginea de mai sus și provocați-vă măcar un prieten să facă asta, pe blog, pe twitter sau facebook, tumblr, google, instagram. Motivul este simplu. Violența din jurul nostru, prea multă, prea pătimașă, îndeamnă la răutate, la ură, la suferință și nu mai vreau să văd asta. Finalitatea este următoarea: ce simțiți când vă lăsați în voia sentimentelor? Când vă așterneți cele mai frumoase amintiri, momente, persoane pe hârtie, când pictați, când priviți apusul. Zâmbiți? Ei bine, iată finalitatea. Dacă, pentru o clipă, am reușit prin această provocare să vă fac fericiți, mi-am îndeplinit sarcina.”

S-a făcut! Deci nu prea o să intru în detalii, mă voi referi strict la, evident, cărți, și unele lucruri care îmi plac deopotrivă, nefiind prea „personale”, ca să le zic așa.

Eu iubesc cărțile. E un lucru de la sine înțeles, cred. Când am să fiu la casa mea, aș vrea să am o bibliotecă mare, mare, mare, cu multe cărți și volume care îmi plac. Iată câteva din cărțile care mi-au ajuns la inimă:

Toată seria tolkienistă. Tare mi-e drag acest scriitor.

Seria scriitoarei mele preferate, încă în viață, Alice Munro. Îmi lipsește „Dragă viață”, pe care am dat-o cadou unei prietene, însă am să fac rost de ea curând, iarăși. Abia aștept următoarea traducere.

Cărțile scrise de Gabriel García Márquez pe care le am: „Povestea târfelor mele triste”, „Funeraliile mamei mari”, „Dragoste în vremea holerei”. Toate au recenziile pe blog!

Da, da, colecționez semne de carte, și-mi face plăcere. Iar acest semn handmade este unul dintre cele care m-au surprins cel mai mult, primit de la o prietenă. Pe partea cealaltă este un mesaj mai, hmm, personal. (big-grin)

Un semn de carte care este special, primtit de la o prietenă foarte dragă și de treabă. Pup, Violoncel!

Observați ce scrie? Motto-ul blogului, hehe.

Câteva dintre semnele de carte preferate. Îmi plac enorm cele de la Libris, iar cele de la Books-Express îs super drăguțe și smart. Hehe!

Aceste semne de carte au o valoare spirituală mai mare. 

Iar aici îmi țin acele amintiri, bilețele, scrisori, mici chestiuțe care, peste timp, îmi vor aduce aminte de trecut.

Pentru că o iubim pe doamna de biologie. Aici eram la Universitatea de Medicină și Farmacie, discutând despre „cât de cool este creierul”. A fost foarte interesant!

Pentru că această pisică îmi face, pe bune, zile amare, dar e așa de jucăușă și alintată, vai, vai. Mai că mă bat cu ea pentru cărți. Anca, promit că revin cu poze noi!

Pentru că iubesc să primesc chestii...

.... și coincidențele frumoase!

Și pe Legolas, bineînțeles. (laughing) Serios, personajul acesta îmi place enorm de mult, debordează magie prin toți porii. Elfii îs a-we-so-me!

Voi ce iubiți? Dau această provocare mai departe oricui vrea să se distreze!

 

Dragoste în vremea holerei, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină. Îi îmbrățișez cu drag și cu multă stimă!

 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

 

Este a treia carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez pe care am ocazia să o citesc. Am mai citit „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI) și „Funeraliile Mamei Mari” (recenzia AICI). Dacă ar fi să încerc să le ierarhizez, nu cred că aș putea, dat fiind faptul că fiecare carte a acestui autor este unică, atât prin stil, plasticitate și formă, cât și prin poveste și morală. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, aș spune, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare, însă au existat și lucruri care, la o primă lectură, au făcut ca acesată carte să pară greoaie. Bineînțeles, nu mă îndoiesc că Gabriel García Márquez nu e pentru tot publicul cititor, ci necesită o inițiere în limita bunului simț, însă, după gusturile mele - și aici am să fiu subiectiv - detaliul și forma, culoarea, ar mai fi trebuit puțin reduse.

Dragostea este calea pe care omul, în toată viața sa, oricât de trist, fericit, zbuciumat, depresiv ar fi, dorește să pășească și să meargă, gândindu-se că, la capătul acestui drum, nu se află decât împlinirea ființei, desăvârșirea nu numai spirituală, cât și fizică, trupească, într-o unire a contradicțiilor noastre efemere, care ne proiectează spiritul într-un spațiu teluric al existenței, domnind peste ceea ce cu toții numim ideal și aspirație. Despre asta este povestea lui Gabriel García Márquez, într-o oarecare măsură. Despre zbuciumul acelui om care-și caută menirea într-o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi, dominat de aparent și înfățișat de răutatea umană, despre omul a cărui răbdare pentru a-și împlini țelului nu numai că este o virtute, ci devine un mod de a trăi, de a parcurge timpul care se scruge spre împlinirea acestei condiții. Pe de altă parte, scriitorul surprinde aceeași încercare a omului de a grăbi, în limitele sale, acest act al desăvârșirii, martor la trecerea ineluctabilă a timpului, care trăiește emoția neîmplinirii, a confuziei și deprimării, dar care are, la polul opus, satisfacția învingătorului, satisfacție a cărei intensitate este suprimată de către circumstanțele în care acest „câștig” s-a produs - și anume, „după 50 de ani, 9 luni și 4 zile” de la despărțirea de persoana iubită.

Ca să pătrund puțin, așa cum v-am obișnuit, în firul romanului (cred că v-ați dat seama, nu-mi place să povestesc ceea ce se întâmplă într-o carte, asta-mi aduce aminte de clasele primare când trebuia să citim nu știu ce basme, iar apoi să le povestim de la cap la coadă, niciodată invers, ci vreau să conving cititorul de plăcerea unei lecturi doar prin stilul autorului și conturând esența cărții), Gabriel García Márquez ne prezintă o poveste de dragoste dintre Florentino Ariza, un pasionat om de afaceri cu gustul femeii pe buze și parfumul lor impregnat în batista din butonieră, care-și manifestă spiritul prin ceea ce face, și Fermina Daza, o femeie care se căsătorește cu un doctor bogat, moment în care viața lui Florentino Ariza se schimbă într-un mod brusc. Cu toate că Fermina se căsătorește cu acest doctor, Juvenal Urbino, Florentino Ariza, manifestându-și spiritul dragostei care-i încearcă inima, îi trimite Ferminei numeroase scrisori de dragoste, în care îi prezenta sentimentele și trăirile sale ce puneau stăpânire atunci când imaginea femeii Fermina îi apărea în ochi și în minte. Dovedind un caracter care, pe mine, oarecum m-a enervat, Fermina îl ezită pe Florentino, nerăspunzându-i epistolelor și judcându-l drept o persoană limitată, ridicolă, care n-ar fi în stare să iubească și s-o prețuiască așa cum, susține ea, ar merita. Îmi amintes că, de multe ori, imaginea lui Florentino Ariza era asemănată cu acea a Sfântului Duh - de altfel, am observat în scrierile lui Gabriel García Márquez că majoritatea personajelor sale capătă conotații religioase, spirituale - fapt ce oarecum nu m-a surprins, dată fiind capacitatea de sacrificiu suprem a acestui personaj. 

După ce-și petrece buni ani din viață alături de doctorul Urbino, Fermina asistă într-o zi la moartea destul de ciudată a acestuia. Nu vă spun cum moare, dar, și de data asta, Gabriel García Márquez nu mă surprinde: m-am obișnuit cu realismul său magic, în care elementele naturale și raționale se îmbină, se întrepătrund într-un stil fabulos, făcând ca o situație aparent normal să iasă din limitele normalului, ca o intruziune brutală a irealului în ordinea firească a lucrurilor. Din acel moment, în inima lui Florentino Ariz, flacăra speranței care nu s-a stins nici după jumătate de veac iese la iveală, iar acesta o cere în căsătorie, într-o scrisoare, pe Fermina Daza. Dacă va accepta sau nu, ei bine, n-am să vă spun, vă las să descoperiți singuri. 

De ce „în vremea holerei”? Ei bine, această boală a apărut prin Franța, Paris, ucigând sute de mii de oameni. Ei bine, n-am putut s-o atribui decât destinului implacabil al acestor doi protagoniști. Fermina și Florentino, niște marionete ale destinului uman, trecuți prin încercările grele ale iubirii, cu piedici și căzături, cu lacrimi și sentimente contradictorii, care parcă ar parcurge un traseu către pelerinajul sfânt al ființei, parcurgând niște probe care au menirea de a-i încerca pentru a vedea dacă dragostea lor este deasupra acestui destin. Poate mă exprim ambiguu, dar povestea dintre cei doi este una fascinantă, de o superioritate nemaiîntâlnită. Nu numai că nu este o dragoste care să se consume în plan fizic, instinctual, însă este o poveste de dragoste prin care cei doi reușesc să atincă idealul de iubire, după atâția ani în care nici măcar nu s-au atins, vorbindu-și doar când aveau ocazia, însă parcă și atunci cu cuvintele numărate. Este genul acela de poveste de dragoste care, zău, s-ar întâlni numai în filme, și acolo destul de rar. Deși viața le rezervă surprize neplăcute, încercând, parcă, să-i țină la distanță, cei doi străbat drumul de la unul la celălalt, întâlnindu-se la jumătate. Deși, aș spune, Fermina Daza a fost oarecum reticentă și dovedea frică, la început, pe când Florentino Ariza și-a manifestat dorința până în ultima clipă. Nu, nu, aici vă pot spune, n-a murit. Cel puțin nu din motive biologice.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut deopotrivă:

„(...) că moartea nu era doar o probabilitate permanentă, așa cum simțise dintotdeauna, ci o realitate imediată.”

„- Nu mă sili să-ți zbor creierii. (...)

- Puteți s-o faceți, spuse el cu mâna pe piept. Nu există glorie mai mare pe lume decât să mori din dragoste.”

 

„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”

 

„(...) poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără s-o trădezi pe niciuna. (...) Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe.”

 

„Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.”

 

„Amândoi erau intimidați și se întrebuai nedumeriți în sinea lor ce făceau atât de departe de tinerețea lor, pe o terasă ca o tablă de șah, într-o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oară după jumătate de veac, se aflau față în față și atât de aproape, putând să se privească în voie, ca să se vadă așa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu le mai aparținea lor, ci unor tineri de mult dispăruți în negura vremii și care le-ar fi putut fi nepoți. Ea își spunea că, până la urmă, el o să-și dea seama și singur cât de zadarnic în era visul și astfel își va putea răscumpăra impertinența comisă.”

 

„Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.”

„Dragoste în vremea holerei”, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwood, câștigător al premiului Oscar și al Globului de Aur. Deci, știu la ce am să mă uit week-endul acesta. Vă recomand acest roman cu mare drag, cu siguranță veți fi surprinși de povestea de dragoste dintre cei doi. Lăsați deoparte clișeele, nu veți găsi așa ceva în roman. Dimpotrivă, veți fi chiar uimiți de câtă unicitate dovedește stilul lui Gabriel García Márquez. Puteți cumpăra cartea de pe site-ul Bookia, de AICI.

Editura RAO Clasic

Traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu

480 pagini