Despre „prieteni” și muzică

Un mic adevăr: folosesc termenul de „prieteni” pentru a numi acele persoane cu care vorbesc, discut chestii, chiar dacă n-avem nimic în comun. Sau poate avem, dar nu le discutăm. Sau poate chiar nu avem nimic în comun. Să le zicem, așadar, „persoane-sociale-cu-care-îți-petreci-timpul”. Pentru că nu am mulți prieteni apropiați, cărora să le spun ce mă roade, ce-mi trece prin cap. Îmi place să scriu, foaia e mult mai răbdătoare decât omul. Nu vreau să mă plâng, dar am să vă povestesc ceva.

Aseară am fost la majoratul unui „prieten”. Zic, da, „prieten”, pentru că tipul respectiv mi-a fost prieten timp de vreo șapte-opt ani. Prieten mai apropiat, adică. Și, vorbind despre prietenie, aș vrea să spun că îs genul de persoană care chiar, până acum ceva timp, și-a pus încrederea în prietenii lui. Și, poc, m-am mirat și eu însumi de cum se poate schimba o persoană în doar câteva secunde. Trecând peste detalii personale pe care nu aș vrea să le descriu, pentru că aș reaprinde torțe care mai bine ar rămâne stinse, acel prieten m-a dezamăgit foarte mult, așa că și-a căpătat cu desăvârșire mult prea meritatele ghilimele de rigoare. Așa că, vorbind despre el, am să-i zic că a fost un simplu „prieten”.

Bun. Deci a fost ziua lui, și chiar dacă nu prea ne înțelegem de minune, m-a chemat. Am zis, băi, hai să nu fiu porc și să mă duc, totuși, face optășpe ani și na. M-am dus, i-am luat eu ceva cadou din ce-mi aminteam că-i mai place (cred că el îmi știa și lista de cumpărături la cât de multe îi spuneam). Și-a mai chemat ei câțiva „prieteni de gașcă”, ceva tipi cu care, da, mai vorbesc și eu câteodată, un văr de-al meu mai îndepărtat, no, persoane dintr-alea cu care ieși la un fotbal, cu bicicletele, dar cărora nu le povestești despre dorurile tale și chestii de viață. Bine, mă lungesc și nu-mi place. Și am mers la el (Doamne, ce stil narativ am, vă rog să nu vă plictisiți), iar apoi am început noi să intrăm în atmosferă, a fost și ceva vânt, s-a mai luat și lumina, ne-am speriat de un carton ciudat, ne-am uitat, am alunecat pe jos. La o adică, numai super n-a fost. Adică, na, a fost, dar....

Muzica. Acolo ajunge. Mu-zi-ca. Manele, frățiwear, că așa se cade, ce puii săi?! Și-mi bubuiau țigănelile astea-n cap, așa, de ziceam că mâine o să aud numai lăutari și lălăituri, și îmi venea să le zic, bă, dom'le, vreau și eu să aud ce pisici gândesc, ce se mai zice, ce vorbiți, ce Dumnezeu? Și stăteam așa, mă uitam spre copaci, mai priveam spre masă, mă uitam la fețile lor pline de „muzică bună”. Băi, și una-i, dar oamenii ăia chiar trăiau melodiile, zău, le simțeau așa, parcă vedeau notele (aceleași, fictive, repetate la FUCKING nesfârșit), și mai lipseau să se ridice și să arunce cu „leii grei, plini de valoare și arfe”. Și stăteam, Doamne, frământam un pahar de 7UP în mână, mai priveam la sucul care devenea din ce în ce mai puțin, mai luam un fistic, mai râdeam și eu ca să nu zică ăia că nu-s cu ei acolo, că, vai, ce l-ai chemat dacă stă de parcă n-ar fi aici. Și, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, butonul pentru sunet era dat la maximum de ziceai că-s surzi. Deci, și fără să exagerez, la un moment dat au început să-mi țiuie urechile, apoi am zis că tre' să merg la baie. M-am dus, nici nu știu dacă m-au auzit (ba bine, de fapt, cred că nu), iar ei erau acolo-n viața lor plină de voie bună, de împlinire, fericire, voie bună, țigări, bere, chestii dintr-astea tralalala blablabla.

M-am dus la baie, mi-am scos căștile, am încercat să mă izolez fonic (dar, cam imposibil, vocea lu' nu știu ce băiat de aur trece și prin pereți - săracii) și am deschis playlist-ul și am căutat melodia care se auzea cel mai puternic. Nu știu cum, m-am rezemat de peretele din baie, am închis ușa (cred că nici nu mai eram rațional, zău, maneaua aia mă obosise grav) și apoi am dat play la această melodie. Cred că dorința de a auzi ceva CU VERSURI RELATIV OK a potențat plăcerea de a asculta o melodie. Am stat eu liniștit, am ascultat, nici nu știu cum au trecut minutele, dar toate lălăielile alea s-au estompat dincolo de vocea Palomei Faith, apoi m-am ridicat, mi-am băgat căștile-n buzunar, m-am spălat puțin pe mâini și m-am întors.

M-am întors, m-am dus la player-ul cu melodii și am dat mai început. „De ce nu puneți și voi o muzică mai așa, de atmosferă”? Le zic. Unul dintre ei se uită la mine așa foarte superior, incisiv, iar apoi îmi zice plin de zeflemism, „și ce-ai vrea să pun”? Meditează puțin, soarbe din pahar, iar apoi zice: „Vioară?” Tac, mă duc la locul meu și nu mai zic nimic. „Da, vioară, ce-are?”, îmi venea să-i zic, dar am zis că n-am nicio șansă. Am așteptat puțin, totuși eram bucuros că știa că există un instrument magnific, superb care se cheamă „vioară”. Apoi, așa, deodată, iar s-a luat lumina. M-a uns pe suflet liniștea care a urmat. Mi-am scos căștile iar, mi le-am băgat în urechi, m-am îndepărtat puțin (bine, nici de data asta n-au observat) și îmi aduc aminte, așa, pe firuri rupte, că am ascultat asta. Eram foarte lovit de versuri, de tot, de situație, chestii dintr-astea. Sincer, mi-era al naibii de greu să-i înțeleg, cum poți să asculți chestia aia care e FUCKING departe de a fi muzică, e la polul opus. Mai bine, Doamne, ascult iarba cum crește, ascult apa cum curge, ploaia cum vorbește cu pămânul. Dar cum poți s-asculți așa ceva? No, nu știu, n-am idee, este peste măsurile mele de-a înțelege „arta lor”.

Bine. Seara a trecut, ok, salutări, strângeri automate de mână, chestii dintr-astea, apoi am mers acasă. Am ajuns acasă, m-am pus în pat, am deschis laptopul, am intrat pe youtube și am căutat un playlist cu melodiile Tatianei Stepa - femeia asta, Dumnezeu s-o odihnească, este o minune. Am programat sistemul să se închidă automat în juma' de oră, iar apoi m-am pus să dorm. Nici nu știu cum am adormit, de fapt, dar m-am trezit încălțat. Deci, dincolo că eram obosit, prioritatea mea când am ajuns acasă a fost să ascult MUZICĂ BUNĂ de care am fost privat în ultimile șase-șapte ore.

Așa. Și a doua zi mă sună tipul care avusese majorat, mă cheamă pe la el, mă duc, bineînțeles, îl salut, îi zic iarăși la mulți ani, vorbim despre cât de AWESOME fusese seara trecută, îi zic că, „mda, a fost OK, mai ales muzica”. El zâmbește, râde, știe doar că nu-mi plac manelele, apoi îmi zice „haide, na, doar nu voiai să pun Celine Dion sau alte melodii dintr-alea”. Îl aprob, mda, poate are dreptate, oameni de genul acesta chiar nu merite s-o asculte pe Celine Dion. Nu-i zic nimic, intru pe Youtube și caut niște melodii, dar mă gândesc să mă opresc la această melodie, sunt mare fan Barbra Streisand. Îi dau play, mă uit la el, îi zic „lasă-mă să ascult și eu melodia asta”. Zice că-i „OK, pot s-o ascult”, iar apoi mă privește puțin și-mi zice să dau mai tare. Dau mai tare, ascultă ceva, „melodia asta-i chiar drăguță, are un ritm foarte fain”. Îi zic, „nu-i așa, vezi, am fi putut asculta dintr-astea, na, slavă Domnului că ai de unde s-alegi când vine vorba de muzică”. Dă din cap, dar parcă tot maneaua-i sună mai bine.

Mai caut ceva de Barbra Streisand, iar apoi vine maică-sa. Chiar îmi era dor de femeia aia. Bine, aici intervin dintr-astea personale, pot să vă spun că am vorbit foarte mult, iar apoi mi-a zis ea, maică-sa, „uite, Andrei, vezi, de discuții dintr-astea îmi era dor să am cu tine”. Iar pe fundal, drept să vă spun, dădeam replay la Guilty și la Woman in love de Barbra Streisand. Pleacă maică-sa, îmi aduce niște prăjituri super, iar apoi tipul ăla se uită la mine și-mi zice, „maică-mea n-a vorbit așa de mult niciodată cu unul dintre prietenii mei” (fără ghilimele, că la ei toate persoanele cu care vorbește primesc titulatura de „prieten” - folosesc ghilimele ca să denumesc această titulatură). Apoi se întoarce și-mi zice iarăși, „muzica asta, asta pe care o asculți, care e acum pe youtube, e fain că poți s-o asculți și nici nu-ți dai seama că o asculți”. Îl completez, „adică poți să faci orice în timp ce tipa sau tipul cântă”, iar el dă din cap și mă aprobă. „Păi, vezi”, îi zic, „asta-i ideea - am ascultat muzică și în același timp am putut să vorbim aici, să discutăm chestii, n-am stat DOAR și-am ascultat muzică și atât”. Nu mai zice nimic. Apoi caută el ceva, zice să-mi arate o reprezentație, și, culmea, dă peste Mihaela Runceanu și-mi arată melodia De-ar fi să vii. Râd, îi spun că „știu melodia asta de vreo câțiva ani, țâcă'”, dar el îmi spune că-i place, că ascultă atunci când stă în casă. Și-l întreb, ce naiba, „de ce n-ai ascultat și ieri?”, dar el nu zice nimic. Apoi caut o melodie foarte deep, cu versuri dintr-alea poezie, ascultă și el, dar apoi se uită la mine și-mi zice „dac-ar fi auzit X că asculți melodia asta, cred că ar fi râs de tine”. Eu, unul, nu cred, ci sunt sigur.

De-acolo mi s-a rupt firul. N-am mai zis nimic, decât că „tre' să plec”, l-am salutat și dus am fost. Pe drum m-am gândit, de fapt, că oricum nu mi-ar fi păsat dacă râde, doar că ți-e oarecum să știi că muzica FUCKING bună nu e ascultată. Se-acultă atâtea sictiruri dintr-astea lipsite de substrat, de emoție, așa de umplutură, comerciale, încât îți vine să te duci și să te dai cu capul de pereți. Zău, n-am nimic cu oamenii care ascultă manele, dar am ceva cu manelele. Am ceva cu „muzica-asta-de-suprafață”, care pur și simplu NU înseamnă nimic, NU transmite nimic, NU ÎMI transmite nimic. Și, da, o aud foarte des, dar nu o ascult. O aud involuntar, în tren, pe drum, în autobuz, când trec pe lângă o casă. O aud, o detest, o aud, o detest. Pur și simplu, n-aș putea niciodată asculta așa ceva, mi-e peste putință. Prefer să rămân la Adele, la Lennon, la Dulce Pontes, la Tatiana Stepa, la Lisa Angell, la Lara Fabian, la Poison, la Barbra Streisand, Morrison, Pink Floyd, la Celine Dion, Sarah Brightman, Elaine Paige, Shania Twain, la Toni Braxton, Katie Melua. Și mulți alții care ar merita menționați, dar mă întind prea mult. Muzica este viață, muzica care transmite și spune ceva cu adevărat, nu aia pe care se lălăiesc note și se „buricesc” tipe cu decolteuri adânci și fond de ten de-l tai cu șpaclul jos. Să le fie de bine, eu încă-s de părere că GUSTURILE SE ÎNVAȚĂ. Chiar dacă, da, se și discută. Sănătate, oameni, păcat că muzica bună rămâne în umbră. De altfel, prin muzică te exprimi, nu-i așa? Muzica spune multe despre oameni, asta cred. Îmi dau seama acum, de fapt, ce înseamnă „manelica” pentru ei. Și e trist, e dramatic, e profund tragic.

Am spus toate astea pentru că și eu am primit, de curând, educație muzicală, să-i zic așa. Nu, n-ascultam manele, dar mulțumită unor persoane foarte dragi am ajuns să ascult melodii în care mă regăsesc foarte mult. Melodii care, da, care ajută! :) Și ăsta-i rostul a ceea ce-a fost creat, ăsta-i rostul artei: să ne ajute. Să ne regăsim, să o simțim, să o îmbrățișăm și, apoi, să o comunicăm și altora. Arta ne salvează, dar trebuie s-o salvăm și noi înainte ca ”FAKE-URILE” să îi ia locul. Am simțit nevoia să spun asta. Vă mulțumesc dacă ați citit!

Mă înclin,

Andrei

Litera continuă colecția „Filme de aur” - Ziarul „Adevărul”

 

Începând din 7 septembrie, Litera vă aduce pe DVD încă patru producții Mosfilm, în regia inegalabilului Andrei Tarkovski: „Călăuza”, „Oglinda”, „Copilăria lui Ivan” și „Andrei Rubliov”. Fiecare DVD va fi disponibil săptămânal, în zilele de luni, la toate chioșcurile de ziare, împreună cu ziarul „Adevărul”, la prețul de 14,99 lei.

„Călăuza” - Dramă, SF, 1979

După romanul Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki. În interiorul Zonei, loc plin de pericole nenumite, se află o Cameră care, în urma unui fenomen de origine extraterestră, are puterea de a îndeplini cea mai ascunsă dorință a unui om. Călăuza este unul dintre puținii care pot pătrunde în zona interzisă și își conduce într-acolo cei doi clienți pe drumurile cele mai ocolite, căci în interiorul Zonei nici un drum nu este drept. Pe măsură ce se apropie de ținta călătoriei, regulile par să se schimbe, iar Călăuza se confruntă cu o criză.

„Oglinda” - Biografic, dramă, 1975

Unul dintre cele mai bune filme realizate vreodată. Un poet pe moarte își rememorează principalele momente ale vieții, precum și evenimente semnificative din istoria poporului rus în cursul tumultuosului secol XX. Peste toate acestea se suprapune, mereu enigmatică, imaginea mamei. Un film despre inocența pierdută, o călătorie introspectivă prin existența umană, încercare de a regăsi trecutul, dar și de a-i revela esența.

„Copilăria lui Ivan” - Dramă, război, 1962

Leul de Aur, Festivalul de Film de la Veneția, 1962. Primul film de lungmetraj al lui Andrei Tarkovski, ce i-a adus Leul de Aur de la Veneţia, făcându-l cunoscut în lumea întreagă, spune povestea lui Ivan, un orfan de război care, pentru a-şi răzbuna familia ucisă de soldaţii germani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, spionează inamicul, aducând informaţii preţioase pentru trupele sovietice. Tovarăşii săi de luptă nu reuşesc să-l convingă să renunţe la periculoasa lui ocupaţie şi, în cele din urmă, copilul dispare în timpul unei misiuni de recunoaştere.

„Andrei Rubliov” - Biografic, dramă, istoric, 1966

Premiul Federaţiei Internaţionale a Criticilor de Film, Festivalul de la Cannes, 1969. "Orice experiență se capătă cu oboseală, cu eforturi, cu o certă suferință... Numai după ce a fost fecundată de aceste dificultăți experiența dă roade. Pentru noi era foarte important să demonstrăm că experiența este ireversibilă. Interpretarea, în sensul că nimeni nu poate învăța arta, este explicația acestei teze."

Filmul descrie viața pictorului de icoane Andrei Rubliov de-a lungul unei perioade turbulente din istoria Rusiei, în secolul al XV-lea, o perioadă marcată de lupte între cnejii rivali și invaziile tătare.

Alte DVD-uri din colecția Filme de Aur din cinematografia rusă apărute la Editura Litera: „Anna Karenina”, „Dramă la vânătoare”, „Zboară cocorii”, „Tigrul alb”, „Pescărușul”, „Douăsprezece scaune” și „Zilele Turbinilor”.

Un loc pe raftul meu (XX)

Salutare,

 

 Cărți, cărți, cărți, cărți, cărți. De data asta, din premiul pe care l-am împărțit cu Angela de la The Land of Books. Cam douăzeci și nouă de cărți de la Editura Univers. Iată-le, să vedeți ce frumoase-s. De altfel, Editura Univers e printre editurile mele preferate, au cărți foarte frumoase. :)

Și mai am câteva cărți, dar acesta e exclusiv pentru Editura Univers. Hehe!

Par drăguțe, chiar dacă știu că n-am să le citesc curând.

Colecția asta chiar are niște coperți destul de ciudate.

Abia aștept să încerc „Zâmbetul etrusc”, am auzit multe despre cartea asta.

Pur și simplu ador cum arată această trilogie. Abia aștept s-o citesc.

Frumoase, frumoase. De „Galben ca șofranul” am mai auzit.  

Îmi place mult cum arată cartea din dreapta.

Iarăși, n-am auzit de ele dar arată bine.

De „Gabriela” am mai auzit. Cred că ascunde o poveste frumoasă!

Îmi place mult cum scrie Osmonde, sunt sigur că și această carte este foarte profundă. Abia aștept s-o citesc.

Și cărți dintr-o colecție care mi se pare genială, plină de suspans și mister. Tot ce vrei!

Cărți frumoase! :) Abia aștept să le așez pe rafturi și să mă bucur de ele. Voi cu ce v-ați mai ales?

Cerul din burtă, de Ioana Nicolaie - Recenzie

Autor: Ioana Nicolaie

Editură: Polirom

Număr de pagini: 184 pagini

Ioana Nicolaie, născută pe 1 iunie 1974, a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și cursurile de masterat ale aceleiași facultăți. După absolvire a lucrat în învățământ, în presă și în domeniul editorial. A debutat cu volumul de versuri „Poză retușată” (Cartea Românească, 2000) în urma câștigării concursului de debut. Au urmat: „Nordul”, „Credința”, „Cerul din burtă”, roman declarat „Cartea lunii iulie” de revista Orizont și nominalizat la Eastern European Literature Award, „Cenotaf”, „Aventurile lui Arik” și „O pasăre pe sârmă”. Cărțile sale au fost nominalizate la premiile ASPRO, la premiile Asociației Scriitorilor din București și la premiile revistei Observator Cultural.

Pur și simplu am început acest roman și n-am putut să-l mai las din mână. Îl citeam. Mă opream. Ridicam ochii în tavan. Iarăși citeam. Mă gândeam. Ridicam ochii în tavan. Îl îmbrățișam de parcă mi-ar fi fost cel mai apropiat prieten. Citeam. Apoi s-a sfârșit și mi-am dat seama că am avut onoarea de a citi una dintre cele mai frumoase cărți pe care am putut vreodată s-o citesc. Nu știu, e părerea mea subiectivă și, bineînțeles, alții ar putea să n-o accepte. Tocmai, că-i subiectivă. N-am mai citit un așa roman, și am să vă spun de ce. E impropriu să vă povestesc romanul, să vă fac un rezumat, nu mi-aș putea însuși acest lucru. Știți prea bine!

„Cerul din burtă” este un jurnal despre cele nouă luni de sarcină ale unei femei. Atât e tot ce-ar trebui să vă spun. Pentru că, mai apoi, să vă spun că emoția pe care scriitura Ioanei Nicolaie o transmite este greu de ținut în frâu, este ca un soare care-și trimite razele în sufletul tău și îți dă de gândit, de meditat, îți oferă imagini artistice pe care numai un poet le-ar putea desprinde din murmurul apei și din cântecul neîngânat al ierbii. Ioana Nicolaie are un lirism autentic, de mare calitate, are un lirism ieșind din suflet și care te face să fii neliniștit, să trăiești alături de rânduri și să te întrebi ce are să urmeze, dar cum, dar când, dar de ce. Autoarea te ține cu sufletul la gură, cartea având o construcție aparent epică, dar care se scurge într-un lirism expert, cald, care atrage cititorul și-l poartă între paginile cărții.

Citind romanul, mi-a fost imposibil să nu meditez asupra anumitor imagini. Pentru că lirismul acestui discurs epic, modul în care autoarea scrie, cuvintele pe care le alege, dramatismul, sensibilitate, feminitatea, toate acestea conturează un scriitor inteligent, un om frumos, un om care a vrut să spună ceva și a simțit nevoia, aproape fizică, să-și scrie povestea celor nouă luni de naștere. Într-o confesiune pe care am citit-o de AICI, autoarea spunea că: (...) am scris Cerul… de două ori pentru o singură carte. Întâi din fragmente – plate, fără trucaje literare – ale zilelor in care eram însărcinată. Apoi turnând toate acestea in rescriere fără gen – parte proză, parte poezie – , mizând mai ales pe autenticitate.” Și s-a văzut autenticitatea scrierii. Lirismul curge prin sufletul cititorului, îl cuprinde și îi potențează emoția la maximum. După ce vei fi citit romanul, va fi imposibil să nu vrei să-l recitești, să-l recitești iarăși, iarăși și iarăși. Nu numai că-l citești rapid, dar îl citești cu drag și cu emoție, rezonezi cu povestea pe care scriitoarea Ioana Nicolaie o surprinde: o poveste despre viață, despre sacrificiu, devotament, artă și creație. De asemenea, tema romanului a fost o noutate: m-am întrebat, evident, de ce literatura noastră românească n-a mai scris despre această latură a femeii, fie ea oricât de sublimă, a maternității. O fi devenit graviditatea, de fapt, un subiect tabu?  Autoarea-și notează stările, transformările prin care trupul și sufletul îi trec, iar toate acestea transpuse liric, în metaforă pură, dau ritm, sparg monotonia și, cu înțelesuri simbolice, devin un omagiu al condiției supreme a femeii: aceea de a crea viață. După cum și Mihaela Miroiu afirmă, „din femei venim cu toții”.

Eu am fost marcat de intensitatea scrierii. Mi-a plăcut enorm modul în care autoarea a mânuit cuvintele, modul în care a reușit să surprindă emoție și să scrie cu viață. A fost fascinant, și, oricât de mult ar încerca cuvintele mele să spună și să transmită, nu vă veți da seama de acest lucru decât atunci când veți fi citit romanul. Pentru că, într-adevăr, merită, și este una dintre cele mai bune lecturi de anul acesta. Evident, unora poate nu vi se va părea astfel, dar mie, unul, chiar mi-a plăcut și mi-a dat de meditat, m-a inspirat.

Am selectat și niște pasaje, cred că sunt relevante dacă doriți să vă familiarizați cu stilul autoarei:

„Camerele acelea sînt din stern bandajat. Le ghicesc magice, calc înăuntru ca un zodiac. (...) E un geam emolient și palme nervoase. Sînt pumniori îngroziți zbătîndu-se-n burtă. (...) În burta mea e și un bec de veioză. Mușchii întinși țiuie uneori de căldură. Arareori prin ei se-ntrevede lumina. Atunci ești treaz, ești muzică, pîndești fulgerarea. Și brusc îți întinzi trupușorul spre clanță. Cu nesfîrșite pupile te uiți spre încoace.”

„În magazin sînt tejghele și fete. Vînd pungi de cadouri, inimioare pictate. Vînd jucării, vederi și hîrtie. Una din fete are pulover rotund. Dedesubt, un glob e lumină. «Și ce mănâncă acolo, o-ntreabă o alta, cu ce se hrănește copilul în burtă?» Peste umeri nevîrstnici, prima-i răspunde: «Păi, din câte știu eu, e-un fel de cordon. (...) Un fel de perfuzie legată de mine».”

„Pe-atunci nu eram fată. Fermoarul zilelor se-nchidea neted la piept. (...) Zgîriam în metal fără s-aleg. Încetul cu încetul creșteam, mă faceam cît o minge, cît un costum de bărbat. ÎNTR-UN TÂRZIU, ȘI PELVISUM MEU VA CRĂPA... De spaimă, nu pricepeam. Vremea mai dormita-n cuier și paltoane...”

„Femeile au rochii, batic și trebuie s-aducă pe lume copii. Sînt muncitoare, țărănci, batalioane întregi așteptînd la pîine sau carne. (...) Femeile ne cresc cu zahăr și ulei pe cartelă. Cu picioare de pui și pești congelați. Cu-alimentarele goale și-un pătrat de glucoză. (...) În anii optezeci n-aveai de ales. Pilulele erau văi și munți în țări de departe. Contracepția era cîmp și lac sau zid fără capăt. N-aveai salvări pentru asta și nimic de păstrat. Avorturile se numeau atunci închisoare.”

Puteți citi romanul Ioanei Nicolaie ca o poezie. Simțăminte, iubire, tristețe și emoție. Vi-l recomand cu mare drag. L-am cumpărat de pe Libris la un preț foarte mic, iar coperta este foarte frumoasă și cartonată. Puteți cumpăra romanul „Cerul din burtă” de AICI,  la doar 9.5 lei! Credeți-mă, merită! Lecturi frumoase și numai bine!

Femeia de hârtie, de Rabih Alameddine - Recenzie

Autor: Rabih Alameddine

Editura: Polirom

Traducător din limba engleză și note: Mihaela Negrilă

Număr de pagini: 280

Rating: 4 din 5 steluțe

Rabih Alameddine, născut în 1959 la Amman, în Iordania, crescut în Kuweit și Liban, a fost pasionat de matematică și a studiat ingineria la University of California din Los Angeles, apoi a absolvit un masterat în administrarea afacerilor. A publicat până în prezent o antologie de povestiri și patru romane: „Kooalids: Arta războiului” (1998), „Eu, divinul” (2001), „Hakawati” (2008) și „Femeia de hârtie” (2014). În anul 2002 a fost beneficiarul prestigioasei burse de creație Guggenheim. În prezent trăiește în San Francisco și în Beirut.

M-am avântat în acest roman într-o perioadă cam neliniștiă, la propriu, a vacanței mele. L-am citit pe sărite, l-am lăsat, iarăși m-am apucat și, în cele din urmă, m-am dedicat în totalitate ultimilor o sută și ceva de pagini. Astfel, cred că am omis o mare parte din plăcerea lecturii, dat fiind faptul că pe la început chiar mi se părea cam superficial personajul, nu rezonam cu ceea ce scria și încercam să urmăresc firul gândurilor sale. Bine, cartea în sine nu este despre ceva anume, dar este de o inteligență foarte ascuțită, este profundă și subtilă, chiar dacă lejeritatea sa nu este tocmai pronunțată. Mi-am dat seama că Rabih Alameddine este un autor pe care trebuie să-l citești în liniște, să i te dedici în totalitate, pentru ca mai apoi să recitești ceea ai citit cândva. Sunt sigur, am o certitudine enormă, că voi citi acest roman iarăși, pentru a-i pătrunde cât mai bine tainele și subtilitatea. 

Roman finalist al Național Book Award 2014 și al Național Book Critics Circle Award 2015, „Femeia de hârtie” ne spune povestea unei femei de șaptezeci și doi de ani, Aaliya, care locuiește solitară, în mijlocul lumii dezlănțuite, într-un apartament din Beirut. Ajunsă la această vârstă, Aaliya începe să povestească despre sine, despre cei apropiați ei, despre regretele pe care le-a avut și despre dezamăgirile care i-au încununat viața. Divorțată, fără copii, Aaliya, femeia care a lucrat o viață întreagă ca librar și care, în fiecare an traduce în limba ei maternă - arabă - cărțile care au captivat-o (având un stil aparte și un mecanism original de a realiza aceste traduceri), încearcă să-și regăsească identitatea fastuoasă odată cu înșiruirea poveștii în paginile acestei cărți. Având drept Dumnezeu zeci de scriitori și sute de manuscrisuri, Aaliya (re)creează literaturăși, totuși, niciodată nu-și arată munca celorlalți: traducerile ei sunt păstrate îngropate în cutii și păstrate în apartament, într-o baie nefolosită, la loc ferit de ochii altora. Aaliya nu se înțelege nici cu frații ei vitregi, nici cu mama ei bolnavă, iar acest lucru reprezintă unul dintre punctele de plecare ale dramei ei: încercând să-și explice motivele acestor doleanțe, eroina noastră tragică se pierde în zeci de titluri, citate, identificându-se, mai mult sau mai puțin, în cărțile și poeziile unor autori celebri. Mai apoi, Aaliya se simte vinovată de sinuciderea unei prietene, reverbând cu acea întrebare care-o macină precum niște cari care îi rod ființa: „Ce-ar fi fost dacă?” De departe, romanul reprezintă o călătorie într-o lumea dominată de litere, de o filologie impresionantă, într-o lume în care Dumnezeu este alcătuit din file de carte și tiparnițe. Raportându-se la lumea exterioară, Aaliya pare să nu aibă nimic, se simte inutilă, dezaxată, se simte departe de ceea ce „Beirutul ei drag” înseamnă, cu toți oamenii lipsiți de valori și principii. Ea se simte o femeie lipsită de esență, de necesitate, și, purtându-ne prin memoria complexă și cercetată, descoperim o amestecătură de versuri, de citate, replici, personaje, romane, tipologii - toate acestea se combină într-un mod profund, plin de substrat, relevând un personaj sensibil, emoționant și, totuși, cu o ironie care te face să zâmbești și-ți dă de gândit.

Recunosc, la început personajul nu mi s-a părut verosimil, iar asta din cauza spiritului atât e viu, atât de delăsător, parcă, cu atâtea referințe livrești, atâtea cărți, citate, traduceri, iarăși citate, retorism și sublinieri. Poate tocmai din cauza acestei vitalități, la vârsta de șaptezeci și doi de ani, o vitalitate pe care n-am putut-o credea verosimilă. Dar, cine știe, lectura îți dă aripi și te face să zbori. Trăind atâtea vieți, se prea poate ca Aaliya, ajunsă undeva la o vârstă destul de înaintată, să fie iarăși sprintenă și cu poftă de viață. Ce-i drept, la o astfel de vârstă tot mai mulți bătrâni se retrag în culcușul lor cald, au frică să se afirme și așteaptă să fie băgați în seamă. Bine, la un moment dat chiar este simpatică, atunci când povestește despre întâmplările cu soldații care i-au pătruns în casă și și-au făcut nevoile pe unde-au apucat, ori când dormea cu un Kalașnikov în brațe. O ironie fină, jovială, la care te reîntorci oricând cu drag. Ideea este că autorul parcă nu axează neapărat pe personajul creat, pe partea fizică a lui, ci ține să moralizeze societatea, să privească retrospectiv spre ceea ce viața lui a cuprins, astfel el, personajul, rămâne tânără prin ceea ce a însemnat, prin manifestare și prin spirit, prin cuvinte, cărți și traduceri. De altfel, traducând din Tolstoi, Calvino, Hamsun, Calvino, Pessoa, Kafka, Aaliya ne pune la dispoziție o serie impresionantă de titluri din care să alegem. De altfel, chiar mi-a plăcut că la un moment dat s-a indentificat și cu autoarea mea preferată, Alice Munro, spunând că „ar putea fi ea”. Ei, bine, citind acest roman, am simțit o nevoie teribilă să citesc foarte, foarte mult. Și, exact după ce l-am terminat, n-am putut să nu o ascult și să-mi comand romanul „Austerlitz”, despre care vorbește destul de des și pe care-l consideră „cel mai bun roman despre Holocaust”.

Romanul acesta este plin de artă, de viață și învățătură livrească. Este plin de autori consacrați și de cărți pe care ai vrea să le ai pe rafturile propriei tale biblioteci - practic. Aaliya este un personaj pe care nu-l poți înțelege în profunzimile lui, dar este un personaj care pledează pentru artă, pentru valoare și pentru manifestarea spiritului într-o societate în care acesta este încorsetat și adumbrit de alte principii. Rabih Alameddine reiterează plăcerea lecturii, lirismul poeziei și tragismul pieselor lui Shakespeare, iar pe toate le concentrează, subtil, într-un personaj eroic, de o tipologie fastuoasă și curprinzătoare, un personaj pe care cu siguranță îl vei ține minte și cu care vei simți nevoia să te reîntâlnești. „Femeia de hârtie” nu este un roman care se citește ușor, nu este un roman de umplutură, nu este despre ceva anume și, totuși, este despre tot: despre regret, dragoste, moarte, viață, este despre prietenie, familie, societate și bătrânețe. În ultimă instanță, este despre poezie și speranță. Rabih Alameddine este un autor inteligent, cu o scriitură inteligentă și, într-adevăr, care merită toate laudele. Eu simt nevoia să mă întorc la acest roman, să-l recitesc. Poate, data viitoare, îmi voi face și notări pe marginile foilor, deși mi-e groază de acest lucru - astfel, sper să-l înțeleg mai bine. Oricum, atâtea referințe livrești, atâtea titluri parcă obosesc și, la un moment dat, devine incomod - este clar, acest roman necesită o maturitate literară la care încă râvnesc. Dar a fost o lectură care mi-a dat de meditat și m-a făcut să-mi pun întrebări: uneori, indiferent de circumstanțe, mereu vom reveni la ceea ce am însemnat, la potențialul sufletului nostru, încercând să-l înțelegem și să-i dăm aripi. Atunci, poate, ne vom simți în sfârșit desăvârșiți și departe de a fi „oameni de hârtie”.

Am selectat și niște citate, ca să vă dați seama de stilul autorului:

„Literatura e groapa mea cu nisip. E locul meu de joacă, în ea îmi construiesc fortăreţele şi castelele, acolo petrec momente glorioase. Lumea din afara acelei gropi cu nisip este cea care îmi face necazuri. M‑am adaptat prin îmblânzire, deşi neconvenţională, la această lume vizibilă, ca să mă pot retrage fără multă dificultate în lumea mea interi­oară, a cărţilor. Transmutând această metaforă nisipoasă, dacă literatura este groapa mea cu nisip, atunci lumea reală este clepsidra mea – o clepsidră care se scurge cu fiecare fir de nisip. Literatura îmi dă viaţă, iar viaţa mă ucide.”

”(...) Mă așez mai bine în fotoliul pentru citit, îmi ridic picioarele. O să fie o călătorie lungă, voluptuoasă.”

„Acum, e posibil să întrebaţi de ce sunt atât de dedicată traducerilor mele, dacă nu prea‑mi pasă de ele după ce le‑am depozitat în cutiile lor. Ei bine, sunt dedicată procesului, şi nu produsului final. Ştiu că sună ezoteric, şi detest să par aşa, dar cea care mă inspiră este activitatea de traducere în sine, munca însăşi. Odată ce cartea e gata, minunea se risipeşte şi misterul se rezolvă. Nu prea mai prezintă interes după aceea.”

O poveste despre singurătate, despre timp, despre suferință și, totuși, despre puterea unei femei de a rezista în fața timpului proiectându-și sufletul în creațiile sale. O poveste despre supraviețuirea necesară împlinirii și desăvârșirii vieții noastre; un poem despre condiția omului în raport cu timpul, în raport cu societatea și cu munca sa, un poem de iubire. Cu o scriitură sensibilă, feminină și subtilă, Rahi Alameddine creează o poveste ce merită citită de către toți împătimiții lecturii!

Le mulțumesc din suflet celor de la Books-Express pentru acest roman minunat. Puteți comanda cartea „Femeia de hârtie” de AICI, cu o reducere de 10%. De asemenea, urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și reducerile. Lecturi plăcute și, dacă ați citit romanul, vă aștept cu o părere.