sâmbătă, 21 noiembrie 2015

Un loc pe raftul meu (XXVI)


 
Ce cărți au mai ajuns pe rafturile mele. Nu prea multe, ce-i drept, dar frumoase și-așteptate! Vedem ce-o să mai urmeze! Ce-i drept, am foarte puțin timp pentru citit, de fapt, am puțin timp în general, pentru mine, așa, deci încerc și eu să-mi gestionez prioritățile cum pot. Cu putere, muncă, odihnă și echilibru, totul o să meargă bine! 

Oricum, voi ce cărți v-ați mai cumpărat, ce mai citiți, ce-mi recomandați? Eu tocmai am terminat Cruciada copiilor, de Florina Ilis, un roman foooooarte bun pe care-l ecomand cu mare drag tuturor și care, întra-adevăr, m-a surprins plăcut. Am simțit nevoia să citesc o carte bună, așa că acest roman a venit exact la țintă. 





Am primit această carte cadou de la Arci, o prietenă foarte dragă și o împătimită a lecturii. Îi mulțumesc din suflet.


De asemenea, primită tot de la Arci. Sună bine, abia aștept să-i descopăr povestea.


Mi-am cumpărat acest roman fără să știu vreo ceva despre el. Dar mi-a plăcut coperta la nebunie. Nu știu, așa-s eu, și poate n-ar trebui să judec o carte după copertă. Dar, să fim serioși, nu-i așa că-i super?


Inițial, am intrat în Librarium să-mi cumpăr acest roman, nu cel de mai sus, însă așa fac mereu. 


Am cumpărat acest roman la recomandarea doamnei profesoare de română. Îi mulțumesc mult că mi-a recomandat o carte așa minunată și plină de înțeles. V-o recomand cu drag!


Chiar vreau să citesc acest roman, prea multe am auzit despre el. Mulțumesc autorului care mi l-a trimis. Voi l-ați citit, cum vi s-a părut?

Cam acestea sunt cărțile pe care le-am pus pe raft luna aceasta. Voi ce v-ați mai cumpărat? Zi frumoasă și lecturi plăcute!

joi, 12 noiembrie 2015

„Sezonul oaselor”, de Samantha Shannon- Recenzie


Editura: Curtea Veche
Rating: 3 din 5 steluțe
Traducere din limba engleză: Teodora Văcariu
Număr de pagini: 437

Samantha Shannon s-a născut la Londra, în 1991. Făcând un calcul, are în jur de douăzeci și patru de ani. Și deja a dat lovitura, vreau să zic. A început să scrie la vârsta fragedă de cinșpe' ani, ceva în genul meu. Între 2010 și 2013, a studiat limbra și literatura engleză la Saint Anne's College, Oxford. În anul 2012, Women of the Future Awards a nominalizat-o la The Young Star Award.
The bone season, Sezonul oaselor, este primul ei roman, iar până la apariția acestei ediții drepturile de publicare fuseseră vândute în peste douăzeci de țări.  


”Anul 2059.

Paige Mahoney, în vârstă de 19 ani, lucrează în lumea interlopă din SCION, Londra, al cărei nucleu se află în zona Celor Şapte Cadrane, fiind angajata lui Jaxon Hall. Jobul ei: să scotocească după informaţii, pătrunzând în minţile celorlalţi. Asta, pentru că Paige este Călătoare onirică, o specie rară de clarvăzătoare. În lumea ei, comite înaltă trădare numai prin simplul fapt că respiră.

Într-o zi ploioasă, viaţa ei se schimbă pentru totdeauna. Atacată, drogată şi răpită, Paige este trimisă în SHEOL, fostul oraş Oxford — ţinut secret vreme de 200 de ani şi controlat acum de puternica rasă a Refaiţilor, venită dintr-o altă lume. Paige îi este încredinţată Custodelui, un Refait cu scopuri misterioase. El e stăpânul ei. Maestrul. Şi inamicul natural. Dar dacă Paige vrea să-şi recâştige libertatea, trebuie să accepte reeducarea, în această colonie penitenciară în care a fost condamnată să trăiască până la moarte.

Romanul The Bone Season dă viaţă unei fascinante eroine din universul urban fantasy. Şi ne-o aduce în atenţie pe Samantha Shannon, o scriitoare surprinzător de tânără, cu o imensă energie şi o imaginaţie debordantă, care creează prin acest remarcabil debut o realitate nouă şi îndrăzneaţă.”

Cititorii mei cred că știu destul de bine că nu prea-s atras de acest gen fantasy sau, în fine, urban fantasy, oricum ar fi. Și lectura acestui roman mi-a conturat și mai bine această predilecție distală, întrucât, înainte de toate, mi-a fost enorm de greu să mă atașez de personaje. Drept care, na, nu m-am atașat de niciunul - și motivul n-ar consta în faptul că ele n-ar fi pe placul meu, ci faptul că locul lor de desfășurare ca actanți s-a constituit în condiții care, pe mine unul, nu mă atrag. Îmi place să citesc despre oameni care acționează în condiții normale, simpliste, chiar austere, pentru că acolo, da, fix acolo îmi pot da seama cum este viața lor - trecând prin filtrul pânzei rațiunii lor, pot deprinde lucruri care pe mine, ca lector, să mă ajute să înțeleg oamenii și această viață atât de subtilă. Da, da, pentru că asta vreau să învăț din cărți: cum este viața, despre ce este ea, despre ce este omul, care e menirea sa în acest univers primitiv, limitat, sagital. Vreau să învăț, să deprind, să scotocesc și să aflu, nu doar să lecturez un roman de dragul de a citi. Bine, și asta-i ok, dar nu doar asta vreau de la un roman. De la un roman, în ultimă instanță, vreau emoție și viață, pulsație și sentiment. Asta-i, domle', rețeta de minim patru steluțe pe Goodreads. 

Vorbind despre romanul de față, Sezonul oaselor, pot să vă spun atât: am văzut în tânăra Shannon un autor chiar cu potențial, care scrie frumos, fluid și cursiv, un autor care își are verbul la el și care cu siguranță va pregăti surprize mari. Totuși, m-am întrebat pe parcursul lecturii dacă autoare ar putea ieși din această sferă a ficțiunii, a irealului. Știu că deviez de la subiect, dar m-am întrebat asta pentru că, așa cum v-am zis, mi-a fost greu să mă atașez de personaje, iar asta din cauza faptului că am simțit această „lume ireală” din care ele fac parte, iar puterile lor supranaturale au intervenit ca o barieră în a le putea descoperi psihologia și mentalitatea. Ăsta ar fi un avantaj și, deopotrvă, un dezavantaj pentru cititor: Samantha Shannon reușește să creeze o lume imaginară atât de palpabilă, încât atunci când te-apuci să citești Sezonul oaselor ai impresia că, într-adevăr, te desprinzi de realul și concretețea acestei lumi și pătrunzi într-un atemporal și aspațial desăvârșit. Și până la urmă, poate, ăsta o fi rolul ficțiunii care, uneori, Doamne, „este atât de reală”, cum zice stimatul scriitor Cărtărescu! Pe de altă parte, am observat la autoare o oarecare redundanță și recursivitate destul de deranjantă, după părerea mea. Își cam repetă anumite idei, chiar dacă într-o nouă formă (non nova, sed nove), iar cuvântul „oniric” cred că apare de zeci de ori de-a lungul cărții. Nu zic că-i neapărat deranjant, dar la un moment dat începe să te irite și să-ți spui întrebarea „oare-de-câte-ori-o-să-l-mai-întâlnesc?” Dar s-o iertăm, este la început și are potențial. Sunt sigur că odată cu trecerea timpului are să se șlefuiască talentul ei, relevându-se, într-un final, într-o piatră prețioasă de smarald (făcând o paranteză, autoarea este și frumușică, hehe).

Dar să vorbesc puțin și despre subiect, deși știți că nu obișnuiesc să fac asta. Paige Mahoney, eroina acestui roman, este „aleasa”. Un alt clișeu pe care-l tot găsesc în romanele de genul: the one, alesul, cel care e în stare să schimbe ceva. De fapt, cred că mi-ar fi plăcut acest roman dacă nu l-aș fi comparat cu Jocurile foamei, de Collins, sau cu Divergent-ul Veronicăi Roth. La mine, la această tagmă literară a fantasy-ului distopic, urban, că habar n-am cum să-i zic, primează Collins cu jocurile ei. Că tot veni vorba, abia așteeept următorul film, abia aștept. Dar revenind la oase, vă pot spune că romanul spune o poveste foarte catchy, care te prinde, dar care uneori devine așa de statică și redundantă încât îți vine să sari peste pagini și să treci direct la acțiune. Nu știu dacă autoarea chiar a vrut să tragă de niște pagini în plus, dar mi s-a părut că acțiunea a mers greoi, eterogen, împrăștiindu-se acolo unde nu era neapărata nevoie de a se ajunge. În planul intrigii, totul începe atunci când Paige, odată ajunsă în acel loc în care urmează a fi educată, află că, odată demult, o răscoală s-a pornit împotriva celor care-i guvernează și care-i tratează în feluri de nedescris. Astfel, complotând sub imperiul terorii, al groazei, într-un loc în care moartea înseamnă ceva de-o simplă secundă, ea va încerca să se ridice asupra care dețin controlul și puterea, menținând ordinea prin lacrimi și crime. Intriga e bine consolidată, are o coloană rezistentă și dură, dar acțiunea parcă s-ar fi putut derula mult mai închegat și omogen, țesută fără atâta migală recursivă. 
  
Personajele lui Shannon sunt personaje încearcă să capete concretețe prin sentimentele lor, prin emoțiile pe care le au și prin tot ceea ce fac. Deși nu sunt produsele mediului în care trăiesc, încercând să se conformeze cu principiile societății contemporane lor (destul de ciudate, de altfel), ele trăiesc drama inadaptării. Vorbesc aici, exclusiv, despre Paige, dar și despre alte personaje (deși mai puțin relevante) care apar de-a lungul romanului. Mi-a plăcut povestea protagonistei, mi-au plăcut curajul și puterea ei de a se răzvrăti, însă parcă i-a lipsit din acea emoție care să atingă cititorul, să-l facă să se apropie (și mai tare) de caracterul său. Bine, da, fantasy, dar parcă polimerizarea cu ceva mai multă realitate umană ar fi conchis mai bine frumusețea romaului - îs, într-o măsură, subiectiv, dar puteți generaliza voi și alege dacă vă este pe plac sau nu. Fragmentându-și trecutul, Paige va încerca să-și înfrunte prezentul, gândindu-se la viitor. Va reuși, nu va reuși, rămâne de văzut. Din câte am înțeles, romanul mai are vreo șase volume cu caracter to be continued, dar nu știu dacă vreau neapărat să continui această serie. Doar de dragul autoarei și dorinței acesteia de a visa, am să-i dau o șansă. E tânără, timpul o să aibă răbdare cu ea, fiindcă un talent asemenea celui al ei chiar merită fructificat. Chiar aș vrea să am ocazia să-i citesc o carte non-ficțională, să văd dacă poate ieși din zona ei de confort. Până atunci, își merită cele trei steluțe de pe Goodreads.

Le mulțumesc mult celor de la Editura Curtea Veche pentru romanul Sezonul oaselor. Îl puteți comanda de AICI, cu o reducere de 40%. Îi felicit pentru toate traducerile frumoase pe care ni le pun la dispoziție; de asemenea, de pe site-ul editurii puteți cumpăra numeroase cărți din diferite domenii de activitate, la prețuri de nerefuzat! :) Lecturi plăcute s-aveți și numai bine!

miercuri, 11 noiembrie 2015

„Fascinația” de Sylvia Day- Recenzie


Editura: Litera
Număr de pagini: 480
Traducere din limba engleză: Florența Simion
Rating: 3 din 5 steluțe 

Sylvia Day este autoarea a peste 12 bestselleruri internaționale care au urcat pe locul 1 în topul The New York Times, distinse cu numeroase premii și traduse în mai mult de 35 de limbi. A fost nominalizată pentru premiul Goodreads Choice la categoria „Cel mai bun autor” și pentru activitatea ei a fost considerată „Autorul anului pentru romanele de dragoste”, pe site-ul Amazon. A câștigat și premiul Reviewers Choice din patea RT Book Reviews și a fost nominalizată de două ori la prestigiosul premiul RITA de Asociația Scriitorilor de Romane de Dragoste.

 
A face filme porno pe hârtie. Și, zău, la un nivel expert. Nu c-aș fi eu ceva inițiat în treburi dintr-astea, dar îmi dau seama, totuși, când un scriitor (sau, să-i zic, pseudoscriitor - totuși, raportându-mă la numărul de volume vândute, la numărul de traduceri, poate-și merită „titulatura” și această Day).

Eva, o tânără de 24 de ani, se mută în orașul New York, un oraș al posibilităților și al unei noi vieți, alături de prietenul ei cel mai bun, Cary, fiind colegi de cameră. Căutându-și un loc de muncă, aceasta se angajează la o agenție publicitară, moment din care viața femeii începe, cu totul, să se schimbe. Mai precis, din momentul în care se întâlnește cu Gideon Cross, în niște circumstanțe amuzante și deloc plăcute pentru Eva, situație în care nu a fost pentru singura data la picioarele domnului Cross- nici la propriu, dar nici la figurat. Încă din prima clipă, Eva vede în Gideon Cross exemplul perfect al masculinității, vede în el bărbatul ideal și carismatic, care îți mișcă fiecare hormon din tine, care au „un sex-appeal de te zguduiue, care le au pe toate”. El e „asul”, el e tipul macho cu bani și care le-nvârte pe toate cum vrea, unde vrea și la ce oră vrea. Pe lângă el, deh, ceilalți pălesc, îs nite pipițe, arlechini, niște „chestii”. Dacă ești Gideon Cross, ești bani, „valoare”, ești „magnat”, ești tot ce o Evă cu principii, valori, ar vrea. Mai că mă mir dacă nu i-a făcut și altar, domle'. Asemănare izbitoare, la o adică, cu umbrele domnului Grey, dar parcă Day trăiește povestea (cel puțin, din perspectiva lui), cu o emoție mai mare.

Intrigă? ZERO! Aceeași redundanță ca-n și volumele anterioare. Păi, ce să fie, Gideon are niște vise ciudate care i se constituie în trecutul nu prea roz, cu un secret destul de what-the-actual-fuck (iarăși, asemănare cu umbritul nostru), și ba este speriat, ba vrea să înfrunte monștrii trecutului, nicidecum ceva filosofic, dramatic care să dea cititorului de gândit, de bănuit și cercetat. Nu știu, nu-mi place ca într-o poveste să mi se ofere totul pe tavă. Mură-n gură, cum s-ar zice. Vreau să intru-n pielea personajelor, să le descopăr eu trăirile, minciunile și secretele, pornirile, principiile. Nu vreau ca ixulescu să-mi zică „sunt așa de fericit, Doamne”, ci să-mi dea de înțeles; asta vreau să spun. Aici, la Day, personajele sunt goale, sunt atât de superficiale încât mi-a nu m-am atașat de niciunul. Zic, chiar nu-mi păsa ce se-ntâmplă cu ele, pentru că Day construiește personaje simple care se vor importante, mărețe și sensibile. Păi, mămicuță dragă, ce-aș putea vedea sensibil la Gideon? Chiar dacă mă raportez la trecutul lui, să zic așa, tot îmi dau seama că e un obsedat sexual. Grey și Gideon, cei doi macho ai porno-ului manufactural, textual. Să fac o comparație între ei, zic că Gideon pare puțin mai breaz la căpățână, puțin mai sănătos și mai aproape de drumul drept, dar Grey a luat-o groaznic pe arătură. Concluzând, spre surprinderea-mi, acești doi eroi, acești doi magnați chiar au fost creați de două femei cu copii, sănătoase la cap, cică. Nu, nu vreau să mă-nțelegeți greșit. N-am nimic cu ele, dar mi se pare deplasat, total impropriu să scrii așa ceva: cum, Doamne iartă-mă, să ți-o tragi atât de des - când te trezești, când mănânci, când te uiți la TV, când citești, când faci duș, când ești într-o videoconferință, când te trezești iară - și să fii condus doar de dorința de a o duce în pat și, respectiv, de a te lăsa dusă în pat? Nu știu, eu chiar nu-mi pot însuși o astfel de „literatură”.

Mi-am dat seama încă de la început că gusturile mi s-au schimbat. Serios, chiar citeam înainte și astfel de „cărți de tren”, de citit când mergi undeva - asta fiindcă nu presupun o concentrare prea mare, fiind, așadar, lipsite de substrat - dar dați-mi voie, vă rog, să vă citez o secvență care mi-a adus lacrimi în ochi... de râs: „(...) Eva se lăsă în genunchi cu o mișcare plină de grație (o fi fost balerină, zic, că altfel nu știu ce-ai putea vedea grațios într-o asemenea mișcare) și, din partea cealaltă a biroului, începu să se îndrepte spre mine în patru brațe, ca o leoaică în urmărirea prăzii. (...) Eva mormăi aprobator, iar sunetul acesta vibra prin mine. Mădularul îmi era așa tare, încât puteam să bat cuie cu el (...)”. Doamne ferește! Cum să scrii așa ceva? Cum? Cum? Mi-e peste putință de-a înțelege. Dar asta mi-a dat impuls să citesc în continuare (sărind, evident, peste anumite pagini), iar perlele de genul chiar am mai întâlnit: „Gideon ieșise pe ușa livingului în hol... gol-pușcă. Și ud din cap până în picioare. Mădularul îi era așa de întărit, că i se curba spre buric. Avea capul dat pe spate, căci bea apă dintr-o sticlă; mergea aparent nepăsător, dar ca un adevărat prădător.” Un mod foarte inteligent și modest de-ați agăța „prada”, domnule Gideon, care oricum s-ar fi oferit vânătorului de bună voie; dacă înțelegi ce vreau să zic, adică. Ah, da, și să nu uit, o altă noutate pe care o aduce este faptul că spune povestea din ambele perspective, nu numai din cea a Evei, cum era în volumele anterioare. Așa, în această manieră, parcă povestea lor e mai plină și mai aprinsă.

Cam asta-i tot, deși mai am câteva pagini însemnate pe care aș fi vrut să vi le descriu. Conchizând cu ce-am scris mai sus, pot să vă spun că acest roman este, dincolo de a fi poveste, puțină emoție, chestii dintr-astea, un mijloc bun de a te relaxa și amuza. Serios, unele situații sunt atât de jenante, atât de ciudate, încât chiar nu poți să nu râzi. Nu știu, ori să te bucuri, ori să fii trist de ceea ce-a putut să scrie Day. În fine. Făcând o paralelă între cele două domnițe, E.L. James și Sylvia Day, cred c-aș fi undeva la mijloc: ori m-aș duce către James, care scrie destul de bine prin mintea unui maniac sexual, aducând ceva nou, ceva, nu știu, diferit față de alții care scriu în această tagmă a literaturii, ori m-aș duce către Day, către autoarea care se îndreaptă mai către „scriitura de casă”, normală (într-o esență aparentă și relativă, evident), care trăiește cu mai multă emoție, cu ceva mai mult patos, simțământ. În cele din urmă, lecturile sunt relaxante, sunt OK, dar chiar simt nevoia să citesc ceva bun în zilele care urmează. Cred că, în sfârșit, am să mă apuc de Sticletele Donnei Tartt. Și, totuși, parcă aș vrea să aștept o vacanță pentru ea. Mă mai gândesc.

Mulțumesc foarte mult prietenilor dragi de la Librăria Online Librex pentru acest volum. Puteți comanda Fascinația de pe site-ul lor, sau puteți cumpăra întregul pachet cu cele patru volume (Atracția, Împlinirea, Revelația, Fascinația) cu o reducere super de 40%, de AICI. De asemenea, de pe site-ul lor puteți cumpăra numeroase cărți atât în limba română cât și în limbi străine, din diferite domenii de activitate. Reducerile-s la ele acasă! :) Zi frumoasă și lecturi cât mai plăcute să aveți!

marți, 10 noiembrie 2015

Seară japoneză dedicată romanului „Puntea viselor” de Lesley Downer


Joi, 12 noiembrie ora 19.00 vă aşteptăm la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, pentru o seară japoneză dedicată romanului Puntea viselor al scriitoarei americane Lesley Downer, cunoscută publicului român datorită bestsellerurilor Ultima concubină şi Curtezana şi samuraiul ambele publicate în colecţia Raftul Denisei, la Editura Humanitas Fiction. La eveniment vor participa  Ana Barton, scriitoare,  Carmen Săndulescu, traducătoarea cărţii, Magda Ciubăncan, profesor de limba japoneză în cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir şi Şerban Georgescu, coordonatorul Centrului de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universităţii Româno-Americane. Moderatorul întâlnirii va fi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.
 
În partea a doua a serii publicul este invitat să asiste la o demonstraţie de origami. Evenimentul este realizat de Editura Humanitas Fiction în colaborare cu Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“ din cadrul Universităţii Româno-Americane.

Accesul la eveniment se face pe baza unei rezervări la numărul de telefon 0728.859.068 sau pe adresa de email ioana.iancu@humanitas.ro, în limita celor 60 de locuri disponibile, pâna în data de 12 noiembrie, ora 18.30.

Cărţile lui Lesley Downer dedicate Ţării Soarelui-Răsare sunt traduse în peste 30 de limbi.

Inspirat din fapte reale, romanul Puntea viselor surprinde Japonia anilor 1870 ‒ o epocă în plină schimbare, când, după războiul civil, civilizaţia occidentală începe să pătrundă în cultura tradiţională, testându-i astfel limitele, deschiderea şi reticenţa faţă de nou atât la nivel vestimentar, culinar, cât şi al obiceiurilor. Este momentul în care, după ce au fost învinse forţele shogunului, generalul Kitaoka, dezamăgit de noul regim, va pune la cale o răscoală. Pe acest fundal tulbure se va contura frumoasa poveste de dragoste, aparent imposibilă, dintre Taka şi Nobu.

 
1873.Taka, fiica unei faimoase gheișe și a generalului Kitaoka, are doar treisprezece ani când îl întâlnește pe Nobu, un băiat din nord ajuns la limita sărăciei, care va deveni servitor în casa familiei ei. Cum dragostea nu ascultă de reguli, cei doi se simt atrași unul de altul în ciuda faptului că Taka făcea parte din clanul Satsuma, cel care deținea puterea, iar Nobu din clanul Aizu, masacrat în timpul războiului civil chiar de forţele din sud. Ura este încă vie, iar Eijiro, fratele lui Taka, face tot posibilul să-l alunge pe Nobu din preajma ei. Reușind să intre la Academia Militară pentru a-şi desăvârși educaţia şi pentru a-şi întreţine membrii familiei care supravieţuiseră, Nobu va fi nevoit să lupte împotriva armatei organizate de generalul Kitaoka, cel care se declarase nemulţumit de noul regim. Vor reuşi Taka şi Nobu să făurească o punte între cele două lumi pentru a-şi împlini iubirea, asemenea prinţesei ţesătoare şi a ciurdarului, cei doi îndrăgostiţi pedepsiţi să se întâlnească o dată pe an, în noaptea de Tanabata (Sărbătoarea Stelelor)?

Lesley Downer s-a născut în 1959 la Londra. Mama ei era de origine chineză, iar tatăl, de origine canadiană, era profesor de chineză. Crescând într-o casă plină de cărţi despre cultura şi civilizaţia Asiei, Lesley este fascinată mai ales de Japonia. După studii la Oxford şi la University of London, în 1978 câştigă o bursă în Ţara Soarelui-Răsare, unde rămâne cinci ani. De altfel, până în prezent, Lesley Downer şi-a petrecut cincisprezece ani din viaţă în Japonia, documentându-se pentru numeroasele lucrări dedicate acestei ţări exotice. În colecţia Raftul Denisei au apărut: Ultima concubină (2009), Curtezana şi samuraiul (2013) şi Puntea viselor (2015). 
 

duminică, 8 noiembrie 2015

Între două lumi, de Claudia Moscovici - Recenzie


Editura: Curtea Veche
Traducător: Mihnea Gafiţa
Număr pagini: 496
Rating: 4 din 5 steluțe 

Claudia Moscovici este critic literar şi de artă. Ca romancieră, este autoarea variantei originale a romanului de faţă, publicat în limba engleză sub titlul Velvet Totalitarianism, care a fost bine primit de critică. Ea a emigrat din România la vârsta de 11 ani, ajungând în Statele Unite, unde şi-a luat licenţa (BA) la Universitatea Princeton şi doctoratul în Literatură Comparată la Universitatea Brown. A predat ­filozofie, literatură şi arta şi critica ideilor la Universitatea din Boston şi la Uni­versitatea din Michigan. A publicat, printre altele: Double Dialectics (Rowman and Littlefield, 2002) şi Romanticism and Postromanticism (Rowman and Littlefield, 2007). În anul 2002, a fost co-fondatoarea mişcării internaţionale post-romantism (vezi postromanticism.com), dedicată celebrării frumu­seţii, a senzualităţii şi pasiunii în arta contemporană. Claudia Moscovici locuieşte în Michigan, împreună cu soţul, Dan, şi cu cei doi copii, Sophie şi Alex.

Între două lumi este un roman despre supravieţuirea unei familii în vremuri dificile şi într-un regim totalitar, datorită iubirii care i-a legat pe toţi membrii ei. Cartea a devenit posibilă prin dragostea pe care am resimţit-o din partea întregii mele familii. În primul rând, le mulţumesc părinţilor mei, Henri şi Elvira Moscovici, pentru experienţele de viaţă pe care mi le-au împărtăşit şi pentru că mi-au încurajat constant aspiraţiile artistice şi intelectuale. Le sunt profund recunoscătoare şi bunicilor mei, Gina şi Mitică Buzulică, respectiv Surica şi Avram Moscovici, care m-au ajutat să cresc în România. Fără devotamentul şi răbdarea lor, n-aş fi avut aşa o copilărie frumoasă în acele condiţii apăsătoare.” - Claudia Moscovici

„Pendulând între vieţile unor oameni obişnuiţi şi destinele altora, ieşite din comun, între lumea din România şi cea din Statele Unite, între un totalitarism când mai dur, când „de catifea“ — cartea a apărut în limba engleză sub titlul Velvet Totalitarianism —, şi o libertate relativă, între existenţa cu lipsuri cronice din Est şi societatea de consum a Vestului şi evocând experienţa românească din anii şaptezeci, emigrarea familiei sale către America în primii ani optzeci şi apoi revoltele din 1989 de la Timişoara şi Bucureşti, care au marcat sfârşitul regimului dictatorial, Claudia Moscovici le oferă cititorilor o carte multifaţetată — Între două lumi —, care combină un roman de dragoste cu un thriller politic şi unul poliţist. Iubirea este ultimul refugiu al oamenilor în rezistenţa lor surdă, apoi vehementă, împotriva regimului opresiv din România. Iubirea ţine familiile unite şi le ajută să suporte greutăţile şi îndoctrinarea. Iubirea îi dă protagonistei romanului puterea de a depăşi diferenţele culturale dintre universul românesc şi cel nord-american şi de a-şi găsi fericirea personală într-un context care, deşi mult mai bun, nu e lipsit de propriile dificultăţi.” - Sandra Golopenția

Emoție, viață, speranță și regăsire, iubire pentru familie, pentru mai bine, pentru o lume în care ele, personajele, s-ar putea dezvolta și maturiza cum trebuie. Dând deoparte răutatea, migala, truda și suferințele personajelor, circumstanțele în care acestea-s nevoie să acționeze, răsturnările neașteptate și, de altfel, nesperate de situație, minciunile, secretele, Claudia Moscovici reiterează o lume în care iubirea este sentimentul desăvârșit al omului, este, dincolo de a fi un sentiment, o stare a dorinței și a speranței că acolo undeva și cândva va fi mai bine, iar omul va fi capabil să-și ridice mâinile către cer și să spună că, în sfârșit, este liber și poate trăi, nu doar supraviețui.
„- Petrescu!, s-a răstit ea către un elev care privea spre fereastră. (...) Ia, te rog, să traduci versul acesta pentru întreaga clasă. - Oui, camarade professeur, a răspuns el binevoitor, neștiind cum să iasă din impas. (...) Traduis ce vers pour tout la classe, i-a spus băiatul răspunzând la jumătate din cerință, pentru că nu auzise nimic ce se vorbise până atunci în clasă.”
Claudia Moscovici a scris în Între două lumi rupturi din viața ei. După cum bine puteți vedea, la vârsta de 11 ani autoarea a emigrat din România în Statele Unite, ceea ce face și un personaj din carte, doar că el alege Franța pentru studii. Radu, Răducu mamei, ajunge în Franța pentru a se construi academic, după multe lupte în țară care să-i ateste și să-i accepte viza de plecare. Cred că nu mai este nevoie să spun că acțiunea romanului se petrece undeva cu câțiva ani înainte de căderea regimului comunist, ceea ce însemna că, în condițiile contemporane personajelor, era foarte greu și, de alfel, chiar interzis, să părăsești țara. Dar, tadam nesam, reușește să ajungă în Franța, se acomodează, începe să-și facă ceva prieteni, însă păstrează mereu fluxul dorului de familia lui din România, dorului pentru părinții lui și sora sa mai mică. Dar totul se schimbă când acesta începe să intre în relații cu o româncă stabilită în aceeași țară, Ioana, care îl intrigă pe Radu să comploteze, împreună cu alți oameni cu interes politic, împotriva regimului comunism din România, el având deja un post direct la radioul Europa Liberă. Acceptând, totuși, să dea mărturii personale privitoare la ceea ce se întâmplă în România (deși, de când a plecat, familia lui a început să fie luată în vizor de autoritățile române), se va dovedi că lumea lui Radu va cunoaște nesiguranța, neunitatea, ajungând să fie chiar răpit, capturat, obligat să facă lucruri pe care, poate, n-ar fi vrut să le facă; ajunge, astfel, pe lista neagră a celor care doresc să schimbe ceva în România anilor '80 . Din iubire pentru părinți, din dorința de a le fi alături, Radu se va maturiza, va parcurge un pelerinaj al ființei la capătul căruia se află desăvârșirea lui spirituală, în conformitate cu ceea ce paginile cărții l-au învățat. 
„- Comunismul este, în anumite privințe, ca o religie, mai puțin partea cu credința în Dumnezeu. (...) Păcătuim plecând într-o altă țară occidentală, sau spunând ceva de rău despre autorități, sau refuzând să răspundem cerințelor Securității, cum ar fi să spionăm sau să devenim informatori. Cu toții suntem păcătoși, dacă se poate spune așa. Probabil familia mea este pedepsită chiar acum, în timp ce noi vorbim aici, din cauza păcatului plecării mele definitive.”
Teamă, frică și nesiguranță. Va vorbi Răducu lumii despre România, despre opresiunile existențiale ale regimului comunist despre menținerea ordinii prin teroare, despre tot ce, în deplinătatea ei, aceasă dogmă greșită, usturătoare înseamnă - riscând, astfel, să pună în pericol viața familiei sale? În partea cealaltă de lume, în România, ne este prezentată familia lui Radu. Tatăl său, Andrei, pasionat de fizică și cercetare, va primi un post universitar în Statele Unite, plecând, de asemenea, de lângă soția sa Eva și fiica Irina. Tataie Marta, Tataie Mihai, ei le fac viața mai frumoasă Irinei și Evei, atât timp cât Răducu și Andrei sunt plecați. Încercând cu puteri secătuite să primească viza de plecare în America, la soțul, respectiv tatăl lor, Eva va da piept cu umilirea, cu neputința și tristețea, scăldându-și sufletul în lacrimi de dor. Dacă vor reuși, dacă nu, rămâne de văzut. Alt aspect care mi-a plăcut enorm de mult, constituindu-se într-un deliciu (întrucât și eu îmi întreb părinții, bunicii, detalii legate de acea perioadă) au fost zilele de școală ale Irinei. Vă las mai jos niște fragmente.
„ - (...) Norii zoreau peste luna înflăcărată, le-a citit profesoara pe un ton franțuzesc melodios, distorsionat numai de r-urile pronunțate rostogolit.
- Be he he he he he he he, au pronunțat copiii aproape la unison, pentru că nu pricepeau o boabă de franceză, dar se străduiau să-și îngâne fonetic profesoara. care nu s-a lăsat impresionată. (...)”
O reliefare a condiției românești a anilor apuși, un manuscris într-o măsură istoric, scris cu sensibilitate, cu ardoare a sentimentelor, cu iubire, dragoste, prietenie, mister, dramă. Am simțit inima autoarei pulsând printre rânduri și trimițând colaterale ale verosimilității. Mi-a plăcut romanul, da, chiar mi-a plăcut, mi-au plăcut și poveștile personajelor pline de adevăr, dramatice, care sunt salvate de sentimentul dragostei și al speranței reunirii. Distanța dintre țări, Franța-România-America, este învinsă de puterea dorinței a personajelor de a se regăsi și de a fi iarăși un tot unitar, ceea ce presupune o familie, luptând cu trecerea timpul care le împovărează umerii și dorul. Romanul merită, într-adevăr, tot timpul, fiindcă mi-a plăcut mereu să citesc astfel de cărți, cărți care conturează aspecte ale realității pe care eu nu le-am trăit. Claudia Moscovici are arta cu ea, mi-am dat seama de asta încă de la începutul romanului.

Mulțumesc tare mult celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest roman minunat. Puteți cumpăra romanul Claudiei Moscovici, Între două lumi, de AICI, cu o reducere de 25%. De asemenea, pe site-ul editurii găsiți foarte multe cărți frumoase, din diferite domenii de activitate.