Lovește-ți inima!, de Amélie Nothomb - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 144

Traducere: Claudiu Constantinescu

Anul apariției: 2018

Amélie Nothomb (pe numele ei adevărat Fabienne Claire Nothomb) s-a născut în 1966, în orașul belgian Etterbeek, într-o familie de diplomați. A locuit în Japonia de la doi la cinci ani, apoi în China, Statele Unite, Bangladesh, Burma și Laos. A debutat în 1992 cu romanul Igiena asasinului și a câștigat numeroase distincții, printre care Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și de două ori Premiul Alain-Fournier. Cărțile ei au fost traduse în peste douăzeci și cinci de limbi. Lovește-ți inima! este primul roman din seria de autor Amélie Nothomb.

Marie e cea mai frumoasă fată din orașul ei de provincie. Toate colegele de școală o invidiază pentru că se întâlnește cu cel mai râvnit băiat din oraș. Dar, după ce rămâne însărcinată și o naște pe Diana, lucrurile se schimbă. Diana fură inimile tuturor celor pe care îi întâlnește, făcând-o geloasă pe mama ei.

Lovește-ți inima! spune povestea Dianei. Povestea unei tinere excepționale care crește fără iubirea mamei. Povestea relațiilor ei cu alte femei: cu Élisabeth, prietena ei cea mai bună, cu Olivia, mentorul ei, cu sora ei Célia și, bineînțeles, cu mama sa. E o poveste despre sentimentele mai puțin nobile care animă relațiile umane: rivalitate, gelozie, neîncredere. Cu inteligență și umor, Amélie Nothomb construiește un roman complex despre dificultățile relației mamă-fiică.

Am auzit destul de des, în sfera literară, de această autoare, Amélie Nothomb, și nu de puține ori am vrut să-mi cumpăr oricare din cărțile ei - dar, eu, unul, am o chestie: spre exemplu, de multe ori când merg într-o librărie să-mi cumpăr o anumită carte, ies din ea cu cu totul alte cărți cumpărate. Nu vi se întâmplă și vouă? Și-așa, eh, s-a ajuns ca această carte, Lovește-ți inima, apărută la Editura Trei, să fie prima carte scrisă de autoarea belgiancă Amélie Nothomb pe care o citesc. Și nu știu dacă e chiar cea mai potrivită carte, cartea care-i să definească stilul - de altfel, nici nu mă pot pronunța în această privință fiindcă, așa cum e de înțeles, nu am citit altceva de la ea. Astfel, am să vorbesc doar despre sentimentele pe care mi le-a trimis acest roman, despre ce mi-a plăcut la el, ce m-a intrigat și m-a făcut să vreau să citesc și altceva de la Nothomb.

Lovește-ți inima!, este, pentru mine, un roman foarte intrigant (a se citi: un roman care m-a ținut captiv de la început până la sfârșit, dat fiind și faptul că nu are un număr colosal de pagini, nu se citește greu și nici nu e o lectură care să te solicite prea tare, din punctul de vedere al metaforelor, al încâlcirii acțiunii șamd), un roman care m-a făcut să-mi pun destul de multe întrebări după ce l-am citit. Acțiunile anumitor personaje m-au lăsat, așa, cu un gust ciudat. Și mi-a fost destul de greu s-o înțeleg pe Marie, care e un personaj cu totul diferit față de personajele feminine pe care le-am tot întâlnit în lecturile mele. Da, Marie este un personaj foarte intrigant, care trece prin perioade diferite ale vieții, însă, totuși, regresează (sau staționează) doar într-un anumit punct al vieții ei, în punctul acela de maximă glorie în care era cea mai iubită și cea mai frumoasă și cea mai dorită și cea mai cea. Odată ce se naște Diana, ceva, în lumea ei perfectă, se zguduie: toată atenția este concentrată pe micuța fetiță (citez) „mai frumoasă decât însăși Marie”, iar acest lucru cumulează în Marie o ură odioasă, inumană, pentru micuța ei fetiță. Mi-a fost destul de greu să urmăresc acest aspect al cărții, adică, mă-ntrebam cum e posibilă ca o mamă să-și urască (chiar dacă e un cuvânt prea mare) propriia fiică, doar din considerențe de această natură. N-am găsit o justificare, poate doar o gelozie exacerbată sau o depresie postpartum. Dar, în fine, m-am bucurat tare mult când, în cele din urmă, Diana a plecat să locuiască cu bunicii ei și, încetul cu încetul, partea aceasta de poveste a fost lăsată în spate, atenția concentrându-se pe mersul vieții Dianei.

Apoi, Diana, un personaj care mi-a plăcut extrem de mult. Cu o altă mentalitate, cu altfel de trăiri, Diana, ajunsă femeie, știe ce vrea de la viață și știe, de asemenea, că nu vrea să ajungă precum mama ei. Ei bine, mi-a plăcut ideea de evoluție, ideea de a vrea mai mult și de a munci pentru scopul propus; știm cu toții faptul că este important să vrei un lucru, să ai un ideal, un scop, dar e mult mai important să muncești pentru a atinge acele culmi spre care țintești și pe care, cu atâta ardoare, dorești să le vezi ajunse. Și, cu toate acestea, piedicile nu se sfiesc să apară: Diana dă peste oameni lacomi, peste oameni care sunt ceea ce, de fapt, par a fi. În primă instanță, fiind o fire grijulie, care oferă încredere oricui (complexe venite din direcția lui Marie, care n-a știut să-i ofere Dianei toate bazele de care aceasta avea nevoie), Diana se pune pe sine pe locul al doilea, considerând că e mai important să ajuți, să faci bine. Încetul cu încetul, își va da seama că egoismul este o realitate a acestei lumi, și va învăța din toate acestea.

Lovește-ți inima! este un roman care tratează aspecte extrem de sensibile și veridice: relația mamă-fiică, gelozia, trădarea, minciunea, egoismul, cât de schimbător poate fi omul și cât de multe interese ascunse are. Mi-au plăcut temele abordate; adică, dacă mă urmăriți de ceva vreme, știți că-mi plac acele cărți în care sunt tratate aspecte ale umanității, ale subteranului omenesc, pentru că ce ființă este mai fictivă decât omul, în cele din urmă? Iar Amélie Nothomb are o psihologie extrem de rafinată, și, din câte știu, tratează, în foarte multe din cărțile sale, aspecte ale familiei, în diferite circumstanțe (evident, integrate într-o manieră literară viabilă). Abia aștept să citesc și alte cărți scrise de această autoare, chiar am câteva în vizor pe care voi pune, curând, mâna.

Acum, să vă spun totuși de ce i-am dat 4 steluțe și nu 5. M-am abținut destul de mult să nu apăs pe cele 5 steluțe, dar n-am făcut-o, în cele din urmă, pentru că sfârșitul m-a lăsat puțin mască. Mi s-a părut, într-o măsură, exagerat, difuz, imprecis. Ba chiar am citit de câteva ori ultimele capitole (capitolele sunt multe și se întind pe maxim 4-5 pagini) pentru a-mi da seama ce s-a întâmplat de fapt. Este, așa, ca o bombă cu fitilul aprins care ți-e aruncată în mână, pe care stă scris mesajul „na, descurcă-te acum!” Nu zic că nu-mi plac cărțile care au un final ca acesta, dar prea a fost deodată și neașteptat. Dacă veți citi cartea, cu siguranță îmi veți da, într-o măsură, dreptate! 

Mulțumesc tare mult celor de la Editura Trei pentru exemplarul oferit. Puteți comanda Lovește-ți inima! de pe site-ul lor, cu un click AICI. De asemenea, cei de la Editura Trei ne surprind mereu cu noutăți literare mult așteptate. Am luat în vizor și cartea Lisei Genova, Partitura suferinței, pe care o citesc în momentul de față și vreau să vă zic că este un roman sfâșietor și dureros, cum numai Lisa Genova (autoarea Still Alice - în traducere, Altfel... și totuși Alice, apărut tot la Editura Trei) știe să scrie. Spor la lecturi frumoase să aveți, dragi cititori!

Apple Tree Yard, de Louise Doughty - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 371

Anul apariției: 2017

Traducere: Alex Bala

Yvonne Carmichael, o geneticiană respectată, formează de mulți ani un cuplu stabil cu Guy, de asemenea un cercetător de succes. Din momentul în care întâlnește pe holurile Parlamentului britanic un bărbat misterios, față de care se simte irezistibil atrasă, Yvonne pierde controlul asupra vieții sale. Timp de cateva luni, se va vedea în secret cu iubitul ei, până când un incident grav le va distruge relația și le va arăta cine sunt cu adevărat. Cei doi adulterini vor ajunge în fața instanței de judecată, acuzați de crimă cu premeditare.

„Nu se poate să existe vreo femeie în viaţă care să nu-şi fi dat seama măcar o dată, într-un moment de panică, de faptul că se află în locul greşit şi momentul greşit, alături de bărbatul greşit. Louise Doughty, mai sigură pe sine cu fiecare roman, îşi conduce cititorul descurajat într-un teritoriu întunecat. O carte irezistibilă şi curajoasă.” – Hilary Mantel, autoarea Wolf Hall

„Realizarea lui Doughty e de a-şi imagina o tragedie oribil de banală – ceva ce i s-ar putea întâmpla oricui, dar totuşi o tragedie... Nu dezvăluim nimic când spunem că magnitudinea ruşinii publice trăită de Yvonne e cumplit de bine realizată... Procesul însuşi e o magistrală mostră de evaziune şi divulgare selectivă... Un avertisment impresionant despre consecinţele momentului în care fantezia începe să înghită viaţa reală. ‚Problema poveştilor e că sunt addictive’, afirmă Doughty. În cazul de faţă, probabil că n-a scris niciodată o propoziţie mai adevărată.” – The Guardian

Trebuie să încep această recenzie prin a-mi cere scuze față de cititorii acestui blog, din cauza faptului că am lipsit destul de mult. Știți și voi, iar dacă nu, cu siguranță puteți înțelege, este greu să gestionezi și facultatea, și timpul liber, și învățatul, și sesiunea; dar, în cele din urmă, au trecut toate - în special sesiunea, Doamne, care m-a dat peste cap -, iar acum am rămas cu două săptămâni libere în care, în sfârșit, pot citi liniștit, pot citi fără să mă simt aiurea că nu învăț. Ei bine, cartea de față, Apple Tree Yard, recunosc, rușinat puțin, că am început s-o citesc acum vreo... trei luni? Da, cam așa. Mi-a luat atât de mult să citesc această carte, dar nu pentru că ar fi una greoaie, nu e pentru că nu m-ar fi prins, ci din cauza lipsei timpului, pe deoparte, iar pe cealaltă parte, datorită faptului că mi-a plăcut atât de mult încât chiar am vrut, la un moment dat, să trag de ea și s-o citesc pe-o perioadă cât se poate de întinsă. Pentru că, dragi cititori, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie, pur și simplu, și dacă aș fi citit-o anul trecut, cu siguranță ar fi fost în top 3 al preferințelor literare pe 2018.

Nu știu cum să-ncep; după cum v-am obișnuit, nu dau spoilere, nu-mi place să vorbesc despre acțiunea cărții, despre ce fac personajele și așa mai departe. Nu, în recenziile mele pun accent pe „de ce mi-a plăcut” și, eventual, „ce-ar fi putut să fie mai bine”. Aici, sincer, nu cred că este loc de mai bine, pentru că Louise Doughty a oferit câte puțin din toate: atmosferă, mister, romantism, dramă, simplitate și originalitate. Prin excelență, mie mi-a plăcut cel mai mult felul în care și-a creat ea personajele - în special pe Yvonne Carmichael, de care m-am îndrăgostit instant. O fire profundă, intensă, sensibilă dar în același timp incisivă, cu o inteligență aparte și o carieră înfloritoare, de renume, care pare a avea tot ce-i trebuie unei femei de vârsta ei. Totuși, la un moment dat întâlnește (vă spun pe scurt) un tip misterios care-i stârnește curiozitatea, au loc niște partide de sex între ei etc. șamd. și încep să se întâlnească pe-ascuns. O intrigă deosebită e faptul că, orice ar fi, orice s-ar întâmpla, ei nu trebuie să spună ce s-a întâmplat pe strada Apple Tree Yard (da, titlul cărții este de fapt un supra-personaj, să spun așa, este ca Moara cu noroc a lui Slavici - n-am putut să nu mă gândesc la asta, în care destinele personajelor, vieților lor sunt subjugate unui loc - sau, mai bine spus, unei anumite acțiuni care se întâmplă în acel loc). 

„Nu există niciun coșciug în visul meu, niciun eșafod, nicio mulțime adunată. Există doar câte o arcadă urmată de încă una, iar după fiecare arcadă prin care trec, mi se pare imposibil de crezut că o voi reuși să trec prin alta, încă și mai mică, dar reușesc de fiecare dată. Nu se termină niciodată. Ăsta e tot visul meu, o serie de senzații în timp ce mă strecor prin fiecare arcadă din ce în ce mai mică, fără sânge sau violență, doar o groază apăsătoare, crescândă, cu fiecare dintre arcadele tot mai mici. Mă trezesc din vis gâfâind, cu părul lipit de față din cauza transpirației, ca să mă descopăr că sunt într-o celulă, în închisoare.” 

Bun. Tipul ăsta, am să-i spun „amantul”, e un personaj destul de ciudat, nu doar prin faptul că ni se prezintă doar din perspectiva lui Yvonne (cartea fiind relatată la persoana I, așadar ni se oferă doar perspectiva feminină a tot ce s-a întâmplat), ci și din cauza faptului că e foarte sărăcăcios în vorbe. Nu prea-ți dai seama ce urmărește, ce vrea, ce face în timpul liber, dar Yvonne pare să fi dezvoltat o obsesie destul de puternică pentru el - nu o gelozie, ci mai mult o dorință exacerbată de a-l ști al ei, de a-l ști aproape - nu un simț exacerbat al proprietății: se pare că acest amant o face fericită pe Yvonne, chiar dacă ar fi părut că are o relație superbă și nimic nu-i lipsește. Eu am simțit această dorință ca un instinct, ca o flacără de moment. După cum și Louise Doughty (în numele personajului Yvonne) afirmă la un moment dat: există două tipuri de adulterini - cei care sunt recesivi, făcând-o de mai multe ori, și cei care o comit pentru o singură dată - eu (Yvonne) fac parte din ultima categorie. Nu e de judecat, dar nici de acceptat prea ușor: Guy era un soț iubitor, devotat, liniștit, întocmai ca și Yvonne. Părea că se completează reciproc, amândoi fiind oameni de știință extrem de bine văzuți în societate. Dar umanitatea asta pe care Doughty a surprins-o în Yvonne, dorința de altceva, de o aventură oricât de mică, de a ieși din monoton, din cotidian, mi-a plăcut extrem de mult cum a fost reiterată și înfățișată. 

„Relațiile se bazează pe povești, nu pe adevăr. De unul singur, ca individ, fiecare dintre noi are propria sa mitologie personală, poveștile pe care ni le spuneam ca să ne înțelegem pe noi înșine. Asta funcționează fără probleme, în general, câtă vreme rămânem sănătoși și singuri, dar în momentul în care intri într-o relație intimă cu altă persoană, apare o disonanță automată între povestea ta despre tine și povestea sa despre tine”, spune Louise Doughty. Cred că asta a încercat, de fapt, să surprindă în această carte. Și-acum, evident, depinde de experiența fiecăruia în a înțelege acest roman. Eu, unul, l-am citit într-o perioadă extrem de potrivită (nu știu cum se face că, în ultima vreme, anumite cărți s-au pliat exact pe starea mea emoțională, pe trăirile & emoțiile mele), ceea ce a potențat și mai mult felul în care am simțit această carte; evident, asta nu înseamnă că exagerez eu când spun cât de mult mi-a plăcut, dar chiar susțin că este o carte pe care aș citi-o cu plăcere oricând și oriunde.

Personaje puternice, rotunde, alcătuite din lumini și umbre, care parcă trăiesc în paginile acestei cărți, par a fi desprinse din cotidianul zilnic, întâmplări verosimile (citești și-ți spui „oh, asta s-ar putea întâmpla oricui, de fapt”), toate scrise cu talentul irefutabil al lui Louise Doughty, fără să te plictisească, fără să ofere detalii care nu sunt relevante de-a lungul acțiunii. Pe mine, unul, paginile de la sfârșit chiar m-au făcut să-mi pară rău că termin această carte, și mai ales un anumit lucru pe care a ales Guy să-l facă. Cu ce scop? Ce lucru? Nu vă spun, dar vă las să vă dați seama citind romanul. 

„(...) Dacă suntem victimele propriilor dorințe, ale dorințelor noastre copleșitoare, atunci nimic din toate astea nu e vina noastră, nu? Nimeni nu va fi rănit. Suntem eliberați de rușine, de vinovăție. Suntem nevinovați.”

Mulțumesc enorm celor de la Editura Vellant pentru cartea Apple Tree Yard. Pe site-ul lor puteți găsi numeroase cărți care, cu siguranță, își vor găsi un loc drag în bibliotecile voastre. Lecturi frumoase și cât mai plăcute!

Scriitoarea Rachel Kushner, viitoare autoare în colecția Endorfiction, pe lista scurtă Man Booker Prize

Scriitoarea americană Rachel Kushner, autoarea romanului The Mars Room, aflat în pregătire la Editura Vellant, este pe lista scurtă a celebrului Man Booker Prize. Ceilalți finaliști ai celui mai important premiu pentru ficțiune scrisă în limba engleză sunt: Anna Burns, Esi Edugyan, Daisy Johnson, Richard Powers și Robin Robertson. Câștigătorul va fi anunțat pe 16 octombrie, în cadrul unei ceremonii găzduite de London’s Guildhall.

„Toți cei 6 finaliști sunt maeștri ai invenției stilistice”, a comentat filosoful Kwame Anthony Appiah (președinte al juriului), și „fiecare explorează anatomia durerii”.

Născută în Oregon, SUA, în 1968, Rachel Kushner a debutat cu Telex from Cuba, finalist al National Book Award în 2008 și bestseller New York Times în același an. Următorul său roman, The Flamethrowers, de asemenea în curs de apariție la Editura Vellant, a fost întâmpinat cu același entuziasm, nominalizat la National Book Award și inclus în A Premature Attempt at the 21st Century Canon. Romanul The Mars Room este povestea lui Romy Hall, condamnată la două sentințe pe viață consecutive, plus șase ani de închisoare. Dincolo de gratiile închisorii de femei Stanville se află un San Francisco în continuă schimbare, clubul de striptease Mars Room, unde Romy dansa la bară, și fiul ei de 6 ani, lăsat în grija unei bunici înstrăinate. „O explorare sfâșietoare a vieții de la marginea societății americane” - spune Appiah despre romanul care va apărea în 2019 în colecția Endorfiction a Editurii Vellant, în traducerea Mihaelei Buruiană.

Decernat prima dată în 1969, Man Booker Prize este cea mai importantă distincție acordată literaturii scrise în limba engleză.

În lipsa președintelui, Bill Clinton și James Patterson

„Da, În lipsa președintelui este un roman de ficțiune, un thriller politic, însă eu și James Patterson ne-am închipuit cum ar arăta trei dintre cele mai terifiante zile ale unei președinții. Un scenariu deloc imposibil,” afirma fostul președinte american la lansarea cărții în Statele Unite. Prima carte de ficțiune semnată de fostul președinte al Statelor Unite și de cunoscutul autor James Patterson va fi publicată la Editura RAO în octombrie 2018. 

„Această carte are dinamismul unei aeronave prezidențiale, Air Force One: mare și rapidă. Clinton și Patterson sunt într-un tandem excepțional, doi mari povestitori: unul din interior și unul din exterior, amândoi într-o formă de zile mari. Cei doi autori ne poartă într-o călătorie imprevizibilă prin culisele puterii și oricare dintre scenariile prezentate ar putea deveni real. Această carte instruiește tot atât pe cât distrează.” Michael Connelly

Cartea va fi putea fi comandată curând de la colegii noștri dragi de la Editura RAO!

Ziua 7, de Kerry Drewery - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 466

Traducere: Liliana Pelici

Anul apariției: 2017

A doua parte a trilogiei inaugurată de Celula 7, Ziua 7 urmărește aventurile tinerei Martha Honeydew după ce a fost eliberată din înspăimântătoarea Celulă 7. Deși și-a recăpătat libertatea, Martha este urmărită în continuare de sistemul judiciar corupt. Între timp, Isaac, singurul prieten în care poate avea încredere, este întemniţat în locul ei, în același șir de celule de pe culoarul morţii. Cum Isaac i-a salvat viaţa, este rândul Marthei să-i întoarcă favorul. Însă Marha începe să aibe dubii că va scăpa vreodată de prigoana guvernului. Se vor reîntâlni vreodata Martha și Isaac, în libertate? Va deveni lumea lor mai bună și mai puţin opresivă? Un thriller distopic despre puterea mass-mediei, Reality TV și conspiraţii politice, care se citește ca un scenariu de film.

V-am povestit despre prima parte a acestei trilogii captivante, Celula 7, AICI. Sincer, am fost puțin reticent când am văzut cum s-a terminat prima parte. La o adică, parcă mă așteptam ca a doua parte să urmărească altceva, nu știu, dar ideea în sine a fost aceeași. Nu știu cum să fac recenzia acestei cărți fără să dau spoilere, dacă nu ați citit prima parte. Am să mă încerc să mă abțin și am să vă spun, pe scurt, impresiile mele legate de Ziua 7. Cu toate astea, chiar mi-a plăcut: am încercat să urmăresc firul acțiunii, nu ideea, modul în care autoarea și-a lăsat amprenta asupra celor întâmplate, într-un mod neașteptat și original. Da, asta am apreciat la Kerry Drewery, modul în care reușește să adauge poveștii un anume fior, o tentă de implacabil, de neașteptat. Deși povestea în sine ar putea părea plictisitoare (faptul că aduce în vizor aceeași temă din primul volum - de fapt, la o trilogie, este inevitabil), parcă urmând același curs, se întâmplă mult mai multe lucruri în această parte. N-am să vă spun ce lucruri, dar pot spune doar că toate încep să prindă o formă, toate parcă duc spre ceva bun, spre un sfârșit pe care-l dorești și care, încetul cu încetul, pare să se apropie. 

„Fapt: l-am ucis.

Fapt: sunt vinovat.

Fapt: voi muri.” 

Ziua 7 este un roman plin de acțiune. Este un roman pe care-l citești cu drag, fără să te obosească, pentru că abia aștepți să vezi ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate, ce se va alege de personajele dragi de care te-ai atașat atât de mult. Sincer, eu abia așteptam să văd ce se va întâmpla cu Isaac, spre exemplu. Cum va gestiona Martha ceea ce se întâmplă în jurul ei, cum se va lăsa influențată de anumite personaje cheie, dacă va reuși, în cele din urmă, să-și adune ultimele puteri și să-l salveze pe Isaac din ghearele unei societăți corupte, distruse, parșive, mincinoase. Oh, da, cred că chestia asta m-a frustrat cel mai mult: nu vă pot descrie cu câta precizie, cu cât talent reușește autoarea să reliefeze o societate care dansează după cum i se cântă, o societate manipulată, plină de oameni care nu reușesc să vadă adevărul pur. O societate care se lasă condusă de niște oameni egoiști, pentru care voracitatea este trăsătura cea mai înaltă cu putință. Kerry Drewery este sinceră, este rece și incisivă, parcă spunând în acest roman anumite frustrări pe care le are. Evident, este un roman distopic, într-o lume imaginară. Dar oare imaginația nu izvorăște dintr-o dorință de a evada realității? Eu zic că da. 

Mi-a plăcut iarăși, foarte mult, modul în care s-a desfășurat toată acțiunea. Suspansul de nemăsurat, intriga, personajele foarte frumos conturate, vii, cu speranță în suflet. Mi-au plăcut anumite replici, într-o măsură, dureroase, pentru că-mi aminteau de anumite lucruri care se întâmplă, astăzi, în societatea noastră. Romanul culmină de momente în care stai cu sufletul la gură și-aștepți să vezi ce urmează să se întâmple. Încerci să-ți dai seama, să cobești, dar nu faci altceva decât să te pripești, în cele din urmă. Kerry Drewery are un stil original, nu poți avea așteptări de la acțiune, nu poți decât să citești și să speri, eventual, că totul are să se întâmple așa cum vrei și cum ți-ai imaginat. Pentru mine, într-un roman de suspans, într-un thriller bun, asta contează: să citesc fără să-mi pot da seama ce urmează să se întâmple, unde vor duce toate. Să citesc și să mă las purtat de acțiune în lumea misterioasă a cărții. 

Dorința de schimbare, de a da jos acești oameni corupți care conduc societatea, este amplificată de iubirea dintre Martha și Isaac. Totuși, vor reuși ei ceea ce și-au propus? Va fi Martha îndeajuns de puternică încât să-l salveze pe Isaac de la o moarte aparent inevitabilă? Prin multe vor trece, de multe ori vor fi puși la pământ, de multe ori totul va părea imposibil? Dar, încetul cu încetul, totul are să fie bine în cele din urmă. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că abia aștept să citesc și ultima parte a trilogiei (cartea Ziua 7 oferă, la sfârșitul ei, și câteva pagini din ultima parte a trilogiei lui Kerry Drewery, Final 7, așa că nu vă pot spune mai multe decât că se anunță un sfârșit exploziv). 

Vreau să le mulțumesc enorm celor de la Grupul Editorial RAO pentru cartea Ziua 7. Vă recomand să treceți pe la pagina lor online, puteți găsi numeroase cărți, pentru tot felul de cititori: clasice, aventură, acțiune, SF, thriller. Puteți cumpăra cartea recenzată de AICI, cu un singur click. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru și de o săptămână minunată!