Nouă străini, de Liane Moriarty - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2020

Traducere: Luminița Gavrilă

Liane Moriarty (născută în anul 1966) și-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei citind. Nu-și mai amintește când a scris prima sa povestire, dar ține minte perfect primul contract pentru o carte: tatăl ei a angajat-o să scrie un volum despre el și i-a plătit un avans de un dolar. După terminarea studiilor, Liane a lucrat în publicitate și marketing. S-a apucat serios de scris după ce sora ei, Jaclyn Moriarty, a anunțat-o că-şi va publica prima carte. Romanul său de debut, Three Wishes, scris la finalul masterului literar de la Macquarie University din Sydney, a fost publicat de Pan Macmillan. De atunci, a mai scris șase romane care au ajuns bestselleruri, fiind traduse în 39 de limbi și vândute în peste șapte milioane de exemplare în întreaga lume. O puteți vizita online la lianemoriarty.com. La Editura Trei, de aceeași autoare, au apărut: Marile minciuni nevinovate (care a stat la baza unui serial de excepție produs de HBO), Secretul soțului (vândut în peste trei milioane de exemplare la nivel mondial), Am uitat să fim fericiți, Când vina ne desparte și Ultima aniversare.

„- Trebuie să te vindeci, îi spusese ea lui Frances după ce băuse al treilea cocktail (un excelent Bellini de piersici albe) la prânz, săptămâna trecută. Arăți ca dracu'. (...) Locul ăsta e foarte... neobișnuit, îi explicase Ellen. Au o abordare mai neconvențională. Îți schimbă viața.”

Nouă persoane ajung într-un centru de relaxare izolat, unele dintre ele pentru că vor să slăbeascăl unele ca să-și schimbe stilul de viață, altele din motive pe care nu l pot recunoaște nici chiar față de ele însele. Însă niciunul dintre oaspeți nu-și imaginează, de fapt, ce vor însemna cele zece zile de lux, meditație și consiliere pentru care au plătit. Scriitoarea Frances Weltry vine la Tranquillum House - locul binefacerii spirituale și fizice și emoționale - în căutare de leacuri pentru o durere de spate, o inimă frântă și o tăietură sâcâitoare la deget. O intrigă ceilalți oaspeți, însă charismatica diretoare a centrului este cea care îi trezește, cel mai tare, curiozitatea și interesul. Ar putea deține ea răspunsurile pe care Frances nici măcar nu știe că le caută? Ar trebui să lase deoparte îndoielile și să se bucure de Tranquillum house sau ar trebui să fugă, în cele din urmă, cât încă mai poate?

„- Bine ați venit în călătoria voastră către starea de bine, bla bla bla. Programul va începe cu o perioadă de tăcere care va dura cinci zile, timp în care nu veți vorbi decât la ședințele de consiliere matrimonială, nu vă veți atinge, nu veți citi, nu veți scrie, nu veți avea contact vizual cu alți oaspeți sau cu proprii tovarăși de călătorie... Ce face? (...) Probabil vă este cunoscută expresia creier-maimuță (...) care se referă la felul cum mintea trece de la un gând la altul așa cum o maimuță sare de pe o creangă pe alta.”

Oh. My. Ce. Carte. Deci, întâi de toate, să trecem peste momentul aproape orgasmic pe care l-am avut când am aflat că, hei, dragii de la Editura Trei au mai tradus un roman semnat de Moriarty (este deja al doilea pe acest an, după colosalul roman Ultima anivesare - care, de altfel, a fost una dintre cele mai bune lecturi, pentru mine, din acest an), și anume cel de față, Nouă străini. Cine mă citește, cine mă cunoaște în „haine de cititor”, știe cât de mult, de fapt, o ador pe această autoare, pe Liane Moriarty, știe cât de mult o recomand și cât de mult, de fapt, iubesc tot ce ține de scriitura ei - de la personaje, la întâmplări, de la substrat, la anumite fragmente care-mi dau de gândit, de la temele abordate cu atâta originalitate, până la colosalele (și mai zic o dată, colosalele) întorsături de situație care sunt, deseori, presărate în cărțile pe care Moriarty le scrie. Și, drept să vă spun, se vede că-i place ce face, dat fiind și faptul că, într-adevăr, Moriarty e un autor care chiar își poate plăti facturile din banii câștigați în urma scrierii; pentru mine, îi merită cu adevărat, pentru că rareori mi s-a dat să citesc o carte care nu numai că are să mă treacă prin atâtea stări, dar are să dea cu mine de pământ, la propriu - și nu spun asta doar despre Nouă străini pentru că, guess what, mi s-a întâmplat la fel citind orice roman de la Moriarty; da, le-am citit pe toate, efectiv, pe toate apărute la noi. Și nu știu cât va mai dura până se va mai traduce unul, dar vreau să se întâmple asta cât mai repede. Pentru că Liane Moriarty a devenit, pentru mine, unul, un autor de referință dacă e să vorbesc despre acest gen de carte. Un geniu al genului, să zic așa.

    „Trebuia să se concentreze. Nouă oameni depindeau de ea. Nouă complet străini care curând vor deveni ca o familie (...). Nouă străini care, în clipa asta, se instalau în camerele lor, explorau proprietatea, citeau agitați broșurile informative, își beau smoothie-urile, poate chiar se bucurau de primele lor tratamente spa, îngrijorând-se de ce îi așteaptă.”

Nouă străini este acel roman delicios, este acea prăjitură pe care o mănânci pe nerăsuflate, că-i prea bună, pentru că-ți satisface la maximum necesarul caloric, glucidic, este acel roman pe care-l citești pe nerăsuflate pentru că vrei să afli, odată și-odată, ce are să se întâmple, este acea sticlă de suc acidulat pe care o bei dintr-o înghițitură, că ești prea însetat, și nici nu vrei s-o lași să se răsufle, nu? Că nu mai are același gust - cu o obiecție, sunt sigur că toate cărție lui Moriarty, chiar și la o a doua citire, când deja știi totul, vor fi avut același gust ca la prima. De ce? Doamne, nici nu știu ce zic aici, pentru că simt că mă manifest impresionist, scriu mult și nu zic nimic catchy, interesănțel, dar nici nu pot, dragi cititori, nici nu pot, pentru că Moriarty nu se povestește, stai, domle, hai să-ți zic, deci e una, așa, Frances, e scriitoare de romane de dragoste, siropoase, cum ar zice alții, dar, na, uite că ultimul ei roman e „pă ducă”, nu l-a acceptat editura, și Frances simte că, de asemenea, e „pă ducă”, se duce și ea la vale, ce să facă, ce să facă, așa că se duce la un centrul, cum îi zice?, Tranquillum House, gata, aici e rezolvarea; și nu e singură, stai să vezi, mai sunt „opt străini”, cu ea, „nouă străini”, printre care Lars, un avocat specializat în divorțuri, dar care cobește numai pentru femei, Tony, un fost sportiv remarcabil, celebru, „criminalul-în-serie-gata-oricând-să-te-ucidă-cu-cele-două-fețe-tatuate-pe-fund”, cum crede Frances, Zoe, Napoleon, Heather - aparent, o simplă familie, pe care trecutul, însă, o bântuie ca cea mai nerușinată și nasoală fantomă ever, în care anumite cuvinte ar fi trebuit spuse la momentul potrivit, Caramel (cred că, după cum spune și numele, unul dintre cele mai „delicioase” personaje), pe care soțul a lăsat-o pentru o femeie mai tânără, așa că ea crede că e cazul să mai slăbească puțin, să-și îmbunătățească, astfel, stima de sine, pozitivismul, Ben și Jessica, acel cuplu în aparență perfect (și noi vrem să fim ca Ben și Jessica!!!), câștigători la Lotto, ea cu operații (bagă, tată, că de-asta există!!!), și nici așa totuși nu reușește să-i atragă atenția lui Ben, care se pare că are doar ochi pentru Lambourghini-ul său, ultima marcă, frățioare!, nu știi tu; și Masha, draga noastră deținătoare, suprema, cea care stăpânește deasupra centrului Tranquillum House și, după cum vom vedea în roman, asupra tuturor celorlalte personaje. 

„- Pot să vă spun următorul lucru, continuă Masha. Există o realitate care merge paralel cu realitatea fizică. Acum știu că moartea nu este ceva de care să ne temem. 

Deși e mai bine s-o eviți, se gândi Frances. Cu cât oamenii erau mai serioși, cu atât mai neserioasă devenea ea. Era un defect de-al ei.

- Moartea înseamnă pur și simlu să-ți părăsești corpul terestru. (...) E o trecere naturală, cum ai intrat într-o altă cameră, cum ai ieși din pântec.”

Nu, evident, nu vă voi spune prea multe - am să vă spun doar că, într-adevăr, cartea de față este una nebună. De ce? Well, cum să zic, în cărțile lui Moriarty, chiar nimic nu e ceea ce pare. Nimic. Nu încerca să bănuiești ce urmează să se întâmple, nu încerca să găsești explicații la ceea ce s-a întâmplat - mi-am dat seama că greșesc încă de când am citit primul roman semnat Moriarty, Secretul soțului, și de-atunci, sincer să fiu, am plecat în lecturile lui Moriarty fără să-ncerc să deslușesc, singur, de ce și cum și când și unde și cu ce scop. Nu. Mi-am dat seama că trebuie doar să mă bucur de lectură, trebuie doar să mă bucur de această cutie cu gogoși pudrate cu zahăr, această duzină de gogoși pe care Moriarty, în cărțile sale, mi-o dă s-o înfulec fără oprire și fără să iau, măcar, o gură de apă. Da, pentru mine Moriarty e un deliciu scriitoricesc, e un deliciu literar, e o autoare pe care oricând aș citit-o cu drag; dacă m-ai trezi la ora trei ca să-ți numesc toate romanele traduse la noi, precum și ordinea în care le-am citit, aș face asta în mai puțin de zece secunde. Pentru că, într-adevăr, nu știu să fi dat vreun rate mai mic de cinci steluțe cărților sale - și, drept să fiu, nu pot face o ierarhie a cărților scrise de ea, nu le pot compara, nu pot spune „x mi-a plăcut mai mult decât y, pentru că...”, deoarece fiecare roman scris de ea și citit de mine are ceva special. În fiecare am găsit ceva care să-mi placă, fiecare a făcut, la un moment dat, click cu așteptările mele, cu plăcerile mele (îmi aduc aminte, de fapt, că Ultima aniversare a reușit să facă asta încă de la prima pagină, precum și Marile minciuni nevinovate).

„ - Îmi place totul în locul ăsta, spuse Carmel. Tot.”

Atmosfera creată de Moriarty este una specială, datorită talentului său aparte de a contura niște personaje reale, niște personaje în care te regăsești, cu siguranță, la un moment dat, niște personaje înzestrate cu trăiri, emoții, cu mustrări, niște personaje pe care, foarte ușor, le-ai putea integra în realitatea ta imediată; cum să spun, Moriarty le dă viață, dar nu orice viață, le dă o viață palpabilă, oferind cititorului acces la psihologia lor, la gândurile și trăirile și emoțiile pe care le au. De fapt, una dintre marile mele plăceri, când vine vorba de Moriarty, sunt personajele - pentru că se vede, de altfel, grija pentru fiecare personaj, efectiv. Moriarty își iubește aceste „ființe de hârtie”, le tratează pe picior de egalitate - și asta e și ideea, de fapt; dacă te atașezi de un personaj, la un moment dat, dar vezi că nu se pune accentul așa mult pe el (nu așa mult cum, poate, ai vrea), acest lucru ajunge, oarecum, să te frustreze. Și nu e cazul, cum am zis, în cărție lui Moriarty. Pentru că dincolo de grija firească și cordială pe care o oferă personajelor sale, Moriarty are și grija ca, în cele din urmă, la sfârșitul cărții, fiecărui personaj să îi fie adresată „o viață”, „o concluzie”, ca și cum, după ce vei termina lectura, totul are să-și urmeze cursul firesc, exact așa cum ea însăși l-a predestinat. E vorba de a conchide, de a concluziona, de a pune un „sfârșit” celor întâmplate, dar fără să simți că totuși parcă mai mergea ceva, parcă mai trebuia ceva spus. Nu. Moriarty tratează totul cu o inteligență aparte și cu o psihologie chiar asumată, reflectată în propriile sale personaje.

„Uneori viața ta se schimbă atât de încet și imperceptibil, încât nici nu observi, până într-o zi când te trezești și te gândești: Cum am ajuns aici? Dar alteori viața se schimbă într-o clipită, printr-o fulgerătoare întorsătură fericită sau nefericită, cu consecințe absolut minunate sau tragice. Câștigi la loterie. Pășești pe o trecere de pietoni într-un moment nepotrivit. Primești un telefon de la o fostă iubire exact la momentul oportun. Și brusc, viața ta ia un viraj puternic într-o cu totul altă direcție.”

N-am să vorbesc de cât de multe întorsături de situație acest roman are. Cât de mult s-a jucat cu emoțiile mele. Cât de mult m-a făcut să mă enervez și să mă frustrez și să strâmb din gură, că, deh, așa se face, nu? Haide să ne jucăm cu mintea cititorului, în orice moment din zi, la orice oră. Mi-am dat seama că Moriarty se citește nu doar cu așteptări, dar se citește și cu un „râs dat în plâns”, să spun așa. N-ai cum, citeam și-mi ziceam, n-am cum să fii atât de nebun încât să te joci așa mult cu mintea cititorului. Încă o dată, poate mă manifest impresionist, dar altfel chiar n-am cum. Simt că am mai spus-o, dar sunt unii autori, precum sunt și unele cărți pe care chiar nu le poți recenza. Trebuie doar să le citești pentru a înțelege efervescența cuiva care-o adoră atât de mult pe Moriarty - poate, în cele din urmă, ai să te-ntrebi de ce, fiindcă ție nu ți-a plăcut așa mult (și, recunosc, poate chiar n-are cum să-ți placă așa mult cum mi-a plăcut și mie). Dar eu simt că, undeva în lumea asta, eu și Moriarty facem un click fain de tot, undeva, prin Tenerife, pe-o placă, poate chiar la un cocktail la casa Tranquillum, răzându-i Mashei, draga de Masha, că tare m-a enervat și, în același timp, a fost plăcerea mea vinovată a romanului. Eu chiar o iubesc pe Moriarty, o ador, ador cum scrie și cum povestește, precum și toată atenția pe care o acordă scriiturii sale. Și-am s-o recoman tururor, asumându-mi faptul că, de ce nu, voi fi numit nebun deoarece mi-a plăcut atât de mult o carte (și nu numai, mă repet, fiindcă toate mi-au plăcut). Dar am s-o iau drept un compliment binevenit - pentru că, la o adică, și Moriarty e o nebună. Din cap până-n picioare și de două ori înapoi.

„Lui Frances îi plăcuse întotdeauna ideea de universuri paralele în care multiple versiuni ale ei încercau diferite vieți - într-una era CEO, și nu scriitoare; într-una era mamă a doi sau patru sau șase copii; într-una nu divorțase de Sol, și în alta nu divorțase de Henry -, dar, în cea mai mare parte, se simțise întotdeauna mulțumită sau cel puțin acceptase universul în care se găsea... mai puțin în clipa asta, pentru că în clipa asta avea impresia că se produsese o eroare administrativă de fizică cuantică de proporții catastrofale. Încurcase universurile.”

Cartea Nouă străini poate fi comandată de pe site-ul celor de la Editura Trei, de AICI, cu un click, și de asemenea vreau să le mulțumesc enorm pentru ocazia de a citi acest roman. Vă recomand cu mare drag să aruncați un ochi pe site-ul lor, au numeroase apariții literare care sună, pur și simplu, genial. Dacă ați citit vreo carte scrisă de Liane Moriarty, mi-ar face mare, mare plăcere să aud ce părere aveți despre autoare. Doar pe mine m-a prins atât de tare?! Lecturi frumoase să aveți și o zi cât mai liniștită!

Sora Katiei, de Andrés Barba - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 184

Anul apariției: 2009

Traducere: Luminița Voina-Răuț

Andrés Barba s-a născut la Madrit, în 1975. Este licențiat în literatură spaniolă și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid. Debutează la doar 20 de ani, cu romanul de dimensiuni mici El hueso que más duele. Încă de la început criticii au remarcat tonul său autentic, stilul realist și modul aparte de a înțelege relațiile interumane. Sora Katiei (2001) este cel de-al doilea roman al său, finalist al premiului Herralde de Novela, și a fost foarte bine primit atât de public, cât și de critici, fiind apreciat pentru subtilitatea cu care redă inocența personajului principal. Stilul autentic rămâne caracteristic și ăn următoarele sale reomane - La recta intención (2002), Ahora tocad música de baile (2004), Versiones de Teresa (2006), Los manos pequeñas (2008) - care continuă tema lipsei de comunicare și a singurătății obsesive a societății contemporane. În prezent, Andrés Barba este profesor la Universitatea Complutense din Madrid și colaborează cu diverse publicații, printre care cotidianul El País.

„Nu era fericirea, ci chestia aia pe care oamenii o confundă adesea cu fericirea, din pricina febrilității și a dorinței de a savura fiecare clipă.”

Crescută intr-un mediu sordid - fiica unei prostituate şi sora unei dansatoare de striptease - eroina este un personaj misterios, al cărei nume nu va fi dezvăluit pană la sfarşitul cărţii. Insuşirile fetei contrastează puternic cu mediul său de viaţă: o imagine a inocenţei, sora Katiei este capabilă să resemnifice acest mediu depravat. Un roman care vorbeşte cu delicateţe despre o lume a degradării, Sora Katiei face dovada talentului narativ de excepţie al lui Andres Barba, dar şi a unui fler deosebit in a inţelege psihologia feminină. Romanul Sora Katiei a fost ecranizat in 2008, filmul fiind premiat şi nominalizat la Festivalul Filmului Olandez şi la Festivalul Internaţional de Film de la Locarno.

    „Dacă nu plângea prea des era pentru că, de obicei, percepea lumea ca pe o continuă sarabandă cu tainice surprize: culori pe care doar ea le putea vedea, iar când plângea, sufletul îi devenea neajutorat și se lăsa pradă durerii, tot așa cum în alte ocazii se lăsa pradă bucuriei.”

Romanul Sora Katiei surprinde cititorul încă de la primele pagini, prin stilul echilibrat, simplu, dar de o sensibilitate aparte. Îmbinarea dintre realismul povestirii și viziunea impregnată de candoare a protagonistei, conferă romanului o complexitate și un rafinament psihologic deosebite. Ingenuitatea eroinei contrastează puternic cu mediul său de viață - ea este fiica unei prostituate și sora unei dansatoare de striptease. Sora Katiei, un personaj misterios al cărei nume nu va fi dezvăluit, este o imagine a inocenței, capabilă să resemnifice acest mediu depravat. Văzută prin ochii ei, lumea pare a fi o pictură naivă. Romanul este o parabolă modernă și dureros de optimistă despre bunătatea care supraviețuiește în singurătate și în lipsa afecțiunii.

„(...) și și-a închipuit-o pe Mama moartă; s-a gândit că Mama n-o să se mai întoarcă niciodată; o să treacă o zi și încă una și apoi un milion de zile și Mama n-o să mai apară în pragul ușii, istovită la față, dar scoțându-i limba; s-a gândit c-o să uite cum miroase Mama, cum își face buzele, cum își pune fusta și pantofii cu toc înalt cu care mergea la lucru, paltonul descheiat, dar cu căptușeală dublă, ca să-și dezvăluie sânii, pentru ca apoi să și-i acopere repede, ca nu cumva să facă vreo pneumonie și totul i s-a părut atât de trist (...)”

Eu sunt mare fan al Editurii Vellant - am mai spus-o, o spun, o voi mai spune. De ce? Pentru că, fără să fiu pios, fără să urmăresc ceva, la ei chiar am găsit lecturi de calitate, traduceri exact pe placul meu, autori pe care nu i-am mai găsit la altă editură și care, pentru mine, sunt extraordinari. N-am să-i numesc, deoarece cei care mă știu, de altfel, știu și despre ce și cine vorbesc. În orice caz, recunosc că Andrés Barba este unul dintre ei, iar primul meu contact cu el a fost romanul Buna intenție, care mi-a plăcut extraordinar de mult. De aceea, recunosc, înainte de a mă apuca de Sora Katiei, știam că voi citi ceva care va fi pe placul meu. Și, da, chiar așa a fost, pentru că a fost un roman, deși nu prea lung, care se citește chiar rapid, a fost un roman extrem de intens, profund, care mi-a stârnit niște trăiri și emoții pe care, de altfel, alte romane n-au reușit s-o facă. De ce? Vă spun mai jos.

„- Eu sunt catolic. Tu ce ești?

- Eu sunt sora Katiei.”

Pentru că Andrés Barba, la o vârstă atât de fragedă, să spun așa, la care a scris romanul Sora Katiei (26 de ani), a reușit să pătrundă atât de precis, aproape chirurgical, în abisalul psihologic feminin, urmând cu naturalețe, cu subtiliate acest univers inaccesibil, depășind barierele tabu ale societății, depășind visceralitatea minții umane, cu un ton sincer, cu un ton violent, brutal, realist, care dă dovadă, în cele din urmă, de o extraordinară înțelegere a psihologiei umane, a relațiilor care conturează identitatea unei persoane. Romanul ne spune povestea unei fetițe de 14 ani, ne spune povestea surorii Katiei, care trăiește împreună cu mama, sora și bunica sa într-un micuț apartament din Madrid. Ce mi s-a părut autentic a fost faptul că, deși narată la persoana a III-a, totul este văzut prin ochii inocenți ai protagonistei, care înțelege totul printr-o prismă „necoaptă”, cu o minte încă nepusă la punct cu ceea ce înseamnă, de fapt, viața. Andrés Barba urmărește totul, totul, prin gândurile, trăirile, emoțiile, acestui personaj - cititorilor li se va contura, astfel, o realitate care apare acestei fetițe, li se va contura realitatea surorii Katiei, ca „pe o pictură naivă”. Într-o lume în care postituția, drogurile, alcoolul, depersonalizarea sunt la ordinea zilei, dar pe care eroina noastră nu le percepe în întreaga lor însemnătate - într-o astfel de lume, sora Katiei reprezintă ideea de salvare, de înălțare și inocență, ideea de fragilitate.

    „- Fiindcă îl văd pretutindeni; Dumnezeu e aici, în femeia aceea, în zarva aceasta, în sucul de roșii, în tine, chiar și în mine, care sunt ultima lui creație.

Acum chiar că era ciudat totul; dacă Dumnezeu era în doamna aia și în zarvă și în John Turner, de ce nu-i ziceau lui Dumnezeu doamnă, zarvă, suc de roșii, John Turner? De ce trebuia inventat un alt cuvânt și încă unul așa greu de reținut, pentru a-l da unor lucruri atât de simple, ca doamnă sau zarvă sau suc de roșii sau John Turner?”

Evident, de-a lungul lecturii, ca cititor, te-ntrebi, oare sora Katiei chiar este așa de prostuță, este așa oarbă încât să nu vadă această parte mizeră a realității în care trăiește? Or, nu este prea inteligentă? Dar, de-a lungul lecturii, îți dai seama că nu despre asta este, de fapt, vorba, ci este vorba despre o candoare excepțională, este vorba de o intimitate anume cu propria ființă, este vorba de o inocență pură, curată și nepătată. Realitatea din jurul ei este negată, este transformată, este o lege a naturii - dacă așa se întâmplă, asta este; un anumit lucru poate fi perceput diferit, funcție de ceea ce, de fapt, vrem să (nu) vedem. Răutatea, mizeria, violența, boala din jurul ei par să nu existe, iar sora Katiei devine, astfel, o prezență autentică, o prezență dragă cititorului - îți stârnește emoții profunde, sentimente chiar contradictorii, trăiri, iar sora Katiei este acel personaj de care, mai mult ca sigur, te atașezi, chiar și fără să vrei. Îți provoacă, să spun așa, un fel de milă, îți vine să o iei sub aripa ta protectoare și să-i spui, cu căldură paternă (sau maternă, funcție de caz), lasă, totul va fi bine, viața este și despre asta, vei avea timp, în cele din urmă, să te obișnuiești; tu ia și mai copilărește puțin, nu băga răutatea în seamă.

„- Când urci pe scenă, n-ai de unde să știi dacă sunt clienții de ieri ori sunt alții, sau dacă sunt aceiași dintotdeauna, însă cu alte haine și mirosind a tutun, dar jur că ți-e indiferent, fiindcă atunci când ești pe scenă e totuna, începe muzica, bara în mijlocul, spoturile roșii, mereu la fel, iar dacă nu te gândești prea mult, ai impresia că-i mereu aceeași noapte, cu aceiași clienți, aceleași strigăte (...).”

Stilul de scriere a lui Andrés Barba este, într-adevăr, unul autentic. Are o putere extraordinară de a contura psihologii umane, de a reda subiecte și de a scrie despre ele cu o subtilitate aparte, de a sparge bariere și a lua în considerare subiecte tabu, de care, cu siguranță, unii s-ar feri. Am observat asta și în romanul Buna intenție, de altfel. Și, da, chiar te gândești, cum a putut să scrie asta la o vârstă atât de fragedă? Evident, este vorba despre modul său de a percepe lumea, oamenii, modul său de a dezvolta, inteligent, anumite aspecte ce țin de psihologia umană și chiar de societatea înconjurătoarele; iar scriitura sa, în care parcă se reiterează nevoia fundamentală de a trăi, este una presărată cu numeroase pasaje profunde, cu numeroase cugetări și fragmente care îți dau de gândit. Eu, unul, mi-am marcat extraordinar de multe (făcând comparație cu numărul redus de pagini al romanului), și chiar de câteva ori am revenit asupra lor, doar pentru a mai simți, măcar o dată, plăcerea de a lectura un autor atât de talentat precum este Andrés Barba. 

    „(...) a fost odată ca niciodată o curvuliță care s-a îndrăgostit de un italian...”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Sora Katiei, de Andrés Barba, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la preț redus, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Poate sună ciudat, dar chiar așa este ! Lecturi frumoase și cu cât mai mult spor să aveți, alături de o săptămână așa cum vreți voi!

Secretul camerei cu trandafiri, de Pauline Peters - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2020

Traducere: Cornel Stoenescu

Londra, 1907. Spre nemulțumirea familiei sale nobile, tânăra Victoria trăiește o viață independentă și își planifică viitorul cu jurnalistul Jeremy Ryder. Rănit într-un atentat, Jeremy este nevoit să se ascundă o perioadă, iar Victoria pleacă la Coblenz pentru a-și vizita o pritenă. În Germania, tânăra va fi prinsă însă în complotul început la Londra, în care a fost rănit Jeremy. Va reuși relația lor să facă față și acestei încercări? Oare iubirea adevărată nu presupune mult curaj?

„Nu veni la adunarea noastră din The Strand. Suntem supravegheați de poliție. Dă-i documentele Jemimah Kerry. (...) Victoria se înfurie. O fi având Anglia un parlament, dar în ce privrea dreptul la vot al femeilor, era o dictatură. Ah, cât ura parlamentarii, care se alegeau singuri, și organele de stat - mai ales poliția. Acestea contribuiau la perpetuarea nedreptăților.”

Am citit acest roman destul de greu, să spun așa - cel puțin, primele o sută și ceva de pagini. Aveam impresia că nu se întâmplă mai nimic, aveam impresia că se pune atenția prea mult, de fapt, asupra anumitor aspecte pe care nu le vedeam, atunci, prea relevante pentru desfășurarea intrigii romanului, pentru desfășurarea acțiunii sale. Ei, bine, mi-am dat seama după, de altfel, că anumite aspecte pe care le-a urmărit autoarea, au fost foarte importante pentru ce avea să urmeze. De asemenea, bineînțeles, dat fiind faptul că am avut de-a face cu un roman „de sorginte” clasică, aș spune, a fost normal ca autoarea să se concentreze asupra descrierilor ce țin de atmosferă, arhitectură, culoare locală, doar pentru a crea o imagine mult mai bună asupra perioadei desfășurării acțiuni (Londra, 1907), asupra societății contemporane și a altor aspecte ce țin chiar de politică, de societate. Nu mai citisem de ceva vreme un roman care să-mi aducă aminte de acea „perioadă apusă”; cred că, voluntar chiar, am vrut să evit clasicii, nu știu de ce. Nu prea cred că eu și literatura clasică ne împăcăm prea bine, dar nici nu mă dau în vânt, de fapt, după ea; nu că mi se pare plictisitoare, dar clasicii sunt autorii aceia cărora, să spun așa, trebuie să le acorzi atenție, trebuie să ai timpul și concentrarea necesară, de altfel, pentru a înțelege o carte clasică - și, ei bine, în ultima perioadă nu prea am avut parte de nici măcar una din cele două. Sau poate, de fapt, e doar o scuză din partea mea. O fi și asta posibil!

„(...) Atâta vreme cât bărbații bogați alcătuiesc guvernele, nu se vor schimba condițiile grele din fabrici, unde mai ales femeile fac muncile cele mai periculoase pentru sănătate.”

Revenind la Secretul camerei cu trandafiri, pot spune că este un roman chiar bun. Mi-a plăcut mult acțiunea, deși a început mai greu, să spun așa, iar personajele chiar mi s-au părut extrem de bine conturate, începând de la tânăra Victoria, mânată în această aventură atât de dorința de a fi alături de persoana pe care o iubește, dincolo de orice încorsetări sociale, dincolo de gurile rele ale familiei, cât și de dorința de a reuși, în cele din urmă, să lupte pentru dreptul femeilor la vot, dreptul acestora la liberă exprimare, ea însăși fiind, de fapt, parte din tagma sufragetelor. Apoi, bineînțeles, mi-au plăcut mult comploturile ce țineau de politică - Pauline Peters a reușit să redea contextul istoric într-o formă viabilă, în concordanță cu realitatea contemporană societății din Londra, 1907, după cum însăși Pauline Peters afirmă, „ca întotdeauna, în romanele, am combinat ficțiunea cu realități istorice”. Nu știu dacă v-am spus, dar mereu mi-au plăcut acele cărți de ficțiune istorică, chiar, care reușeșesc totuși să-mi aducă un aport viabil de cunoștințe la care, de altfel, știu că n-aș fi avut vreodată acces - din lipsă de interes, de fapt, nu din cauza că n-aș fi avut mijloacele necesare pentru a le lua la cunoștință.

„- Dacă pentru bărbați este corect să lupte pentru libertatea lor, este corect și pentru femei să facă acest lucru. Eu nu aș încălca nicio lege, dacă aș avea dreptul să îi aleg pe cei răspunzători de legile pe care trebuie să le respect.”

Așa cum am spus, romanul este un cumul de întâmplări, întrucât autoarea nu se limitează la a aborda o simplă temă. Iubirea se împletește cu misterul, cu politica, apoi cu violența, cu interese de atentat, boicot, cu arta, iar totul ia amploare, de fapt, undeva pe la ultimele o sută cincizeci de pagini, când atmosfera devine din ce în ce mai alartamentă și apăsătoare și abia aștepți să vezi în ce direcție are să mai meargă totul. Da, pentru că, sincer, contrar așteptărilor mele, chiar am avut parte de niște situații la care nu m-aș fi așteptat deloc; să vă spun, mă așteptam să fie un roman așa, cum să zic, puțin clișeic, în care doar o poveste de dragoste va fi făcut interesul autoarei. Dar, bineînțeles, n-a fost așa, iar Pauline Peters a știut foarte bine cum să valorifice - și mă repet - contextul istoric și social al personajelor. Pentru mine asta a făcut din acest roman, Secretul camerei cu trandafiri, un roman bun, un roman care să mă țină focusat și atent la ceea ce citesc. Dincolo de plăcerea de a urmări evoluția personajelor, mi-a plăcut să fiu prins în atmosfera locurilor, deoarece autoarea are și un stil aparte de a reda culoarea locală, ambianța; e așa, cum să zic, ca o călătorie for free prin locuri în care n-ai fost vreodată. Și poate nu vei ajunge vreodată sau prea curând, în cele din urmă.

   „- Fericirea este o iluzie, spuse ea aspru. Fiecare om trebuie să își facă datoria în locul unde l-a pus Dumnezeu. Așa este în viață. (...) Vei înțelege destul de repede, draga mea, că dragostea ține rareori seama de realitate, remarcă sec principesa.”

Legat de stilul de scriere a lui Pauline Peters, pot spune doar că este unul elegant, subtil, frumos și plăcut, lipsit de efervescențe stilistice (metafore, comparații, chestii dintr-alea pe care, eu unul, tind să le numesc profunde). Dar asta nu înseamnă că, în cele din urmă, nu e o carte cu substrat, doar cu acțiune și dinamică; nu, de fapt, contextul personajelor este cel care dă profunzime acestei lecturi, care face ca acțiunea să fie, dincolo de una alertă, una interesantă, care să te țină acolo, captiv, până vei afla răspunsul unor întrebări (nu vreau să dau spoilere, dar o idee interesantă a romanului este faptul că tânăra Victoria, eroina romanului, nu este prea sigură de identitatea tatălui său biologic - în cele din urmă, cititorul află și răspunsul acestei întrebări, un răspuns neașteptat, aș putea spune). La o adică, romanul se citește rapid - după ce treci peste primele o sută și ceva de pagini - care mie, să zic așa, mi-au dat ceva bătăi de cap -, pagini necesare pentru a introduce cititorul cât mai bine în atmosfera romanului, pentru a-l pune în temă și a-l face să fie cât mai atent la ce are să urmeze.

„(...) Folosindu-se de batisa ei, Victoria legă strâns o piatră mare de proteză și însoțită de copii se duse la mal și o aruncă cât putu de departe în râu. Mâna răsări pentru o clipă din apă, ca pentru un macabru salut de despărțire, apoi dispăru în adânc. Victoria simți că i se face pielea de găină. În ciuda vremii, o trecură fiori reci.”

Concluzionând, chiar aș putea spune că este o lectură bună. Am savurat-o, m-am bucurat de personaje și de atmosferă, am trăit alături de Victoria, odată cu toate aventurile la care aceasta a luart parte; este o carte pe care o recomand, mai ales, cititorilor cărora le place stilul clasic de scriere, de „curgere” a acțiunii. Totuși, mi-a lăsat un gust puțin amărui faptul că nu prea mi-am dat seama de ce, în cele din urmă, romanul poartă acest titlu, Secretul camerei cu trandafiri; da, se zice ceva de niște trandafiri la un moment dat, dar poate n-am oferit eu prea multă atenție acestui aspect. Irelevant, în cele din urmă, că secrete, domle, au fost multe în carte, dar niciunul care să mă ducă cu gândul la o anumită „cameră cu trandafiri”.

„(...) Mama mea picta. A murit pe când eram mic copil, începu Victoria ezitantă. Acum câteva săptămâni, o renumită galerie de artă din Londra a organizat o expoziție cu lucrările ei. Cu câteva zile înainte de deschidere, proprietarul galeriei m-a informat că printre tablouri se află unul care - după cum s-a dovedit - nu era pictat de ea. Acesta reprezintă un peisaj de pe valea Rinului, semnat cu inițialele JC. Între pânză și întăritură s-a descoperit o scrisoare - o scrisoare de dragoste scrisă de un bărbat cu numele de Jakob.”

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Secretul camerei cu trandafiri, de Pauline Peters, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!

J. Ființa sexuală, de Kenzaburō Ōe - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 122

Anul apariției: 2014

Traducere: Roman Pașca

Kenzaburō Ōe, născut în 1935, este una dintre figurile de primă mărime a literaturii japoneze contemporane. Abordează frecvent în cărțile sale teme politice, sociale și filosofice, trădând o puternică influență existențialistă. Totodată, experiența dramatică a fiului său, Hikari, care suferă o afecțiune cerebrală, a inspirat mai multe dintre scrierile lui Kenzaburō Ōe. Opera sa a fost recompensată cu cele mai importante distincții literare japoneze - Premiul Akutagawa, Premiul tanizaki, Premiul Noma -, iar, în 1994 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură. Dintre romanele sale, la Editura Polirom au apărut Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii și 17.

Mi-amintesc de Kenzaburō Ōe, știu, acum știu, am mai citit și romanul 17, de la el, și dacă-mi aduc bine aminte, mi-a plăcut mult mai mult, mi s-a părut „mai închegat”, mai solid, deci mult mai pe gustul meu. Apoi, pam, vine romanul acesta, de o întindere nu prea mare, cam o sută douăzeci de pagini, J. Ființa sexuală, un roman care nu mi-a plăcut de nicio culoare, și nu din cauza scenelor de sex, nu din cauza limbajului, nu din cauza imaginilor - ci, pur și simplu, din cauza felului în care este scrisă, din cauza felului în care sunt tratate anumite situații. OK, înțeleg, nu a fost o carte pentru mine - deoarece chiar am văzut persoane cărora le-a plăcut mult, mult de tot acest roman. Dar eu nu l-am putut găsi ca o lectură pe sufletul meu, ca o lectură care să mă atingă, câtuși de puțin, și i-am dat două steluțe mai mult din respect, să spun așa, deoarece totuși autorul a scris această carte, i-a dat viață, a vrut, cu siguranță, să transmită ceva. Însă ceva ce, mie unul, nu mi-a fost accesibil, nu mi-a fost pe placu, ceva ce nu mi-a stârnit interesul și nu s-a conturat în mintea mea ca o lectură după care să mă dau în vânt. Asta este, nu? Avem parte și de asemenea „situații”, asta-i fain atunci când citești cât mai diversificat și ești versatil în autorii pe care-i abordezi. De altfel, nu, nu sunt supărat deloc, nu simt că „mi-am pierdut timpul cu o carte proastă”, cum poate ar susține alții, ci mă bucur, chiar mă bucur că l-am cunoscut, câtuși de puțin, și pe autorul japonez Kenzaburō Ōe. 

„(...) Un chikan e ca un vânător care hăituiește vânat mare. Majoritatea vânătorilor s-ar plictisi într-o savană în care și leii și rinocerii vin către ei docili, torcând ca mâțele, i-ar pocni depresia.”

De altfel, se tot conturează, de ceva timp, în capul meu, ideea conform căreia vreau să citesc măcar un roman scris de fiecare autor care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură. Și, vrând sau nevrând, fac asta, în cele din urmă, deoarece, credeți-mă, habar nu aveam că Kenzaburō Ōe a luat Nobelul în 1994. M-am întrebat totuși, de-a lungul lecturii, de ce?, de ce a luat Nobelul dat fiind faptul că nu scrie deloc bine? Și-am ajuns la concluzia că, bineînțeles, sunt subiectiv, nu?, prin definiție e părerea mea, așa resimt eu lectura - m-am regăsit răspunzându-mi: nu e genul meu de scriitură, n-am înțeles eu bine povestea, nu l-am citit, cum trebuie, pe Kenzaburō Ōe, nu mi-a fost accesibil. Și totuși, revenind, chiar mă bucur că am citit această carte, care, drept să vă spun, este una destul de ciudată - mulți ar putea-o găsi vulgară, violentă, chiar, scandaloasă. Ei bine, am trecut dincolo de aceste tipare, am încercat să văd „povestea din spatele poveștii” - nu, cu toate acestea, nu mi s-a părut profundă (deși a avut niște încercări destul de interesante, niște „justificări” ale anumitor situații găsindu-și răspunsul în „acțiunile nepotrivite” ale diferitelor personaje), nu mi-a plăcut și, evident, nu o recomand. 

„Cu tot mai multă elocință pe măsură ce se îmbăta, tânărul vorbea la nesfârșit despre concepția lui cu privire la poem. Sunt zeci de mii de chikan-i în Tokyo, dar nu sunt decât niște matadori ai existenței cotidiene, cumplit de însingurați, cu suflete pustiite, mânați de o pasiune periculoasă și deșartă, niște acrobați care merg solemn pe o sârmă întinsă...”

Totuși este o carte de dimensiuni reduse, ceea ce înseamnă că poți scăpa rapid de ideea ei, de scriitura lui Kenzaburō Ōe. Dacă nu te prinde, eh, măcar nu ai în față sute de pagini full care să-ți rupă nervii. Eu, unul, după cum am mai spus, chiar nu pot lăsa deoparte o carte după ce am început-o, chiar dacă știu că n-o să-mi placă, chiar dacă știu că n-o să devină o lectură de referință pentru mine, chiar dacă știu că n-o să o țin minte prea mult de acum înainte. După cum am zis, îmi place să diversific și să citesc autori din toate genurile literare, din toate tagmele și naționalitățile lumii. Simți, de fapt, dincolo de numele unui autor, încărcătura culturală, socială, istorică a locului în care a trăit, s-a născut, a scris, a studiat, a iubit. E foarte interesant, de fapt, să urmărești, în romanele pe care le citești, aceste aspecte ale realității. Poate de asta nici nu las o carte deoparte, dincolo de speranța că, poate, ultimele o sută de pagini (să zicem) se vor întoarce în favoarea autorului și-mi vor plăcea mult mai mult. Așa am pățit cu Lila, scrisă de Marylinne Robinson. Dar asta este altă poveste. 

„(...) Probabil că ziua când homosexualitatea nu va mai fi considerată o infracțiune nu e departe, însă nu va veni niciodată ziua când perverșii să scape de incriminare. Și asta tocmai pentru că există oameni de genul tău, pentru care arestarea și pedeapsa sunt condiții fundamentale ale existenței tale de chikan!”

J. Ființa sexuală ni-l pune în față pe J, protagonistul romanului lui Kenzaburō Ōe, care este un tânăr ce se izolează treptat de soție, de prieteni, de familie, luptându-se cu demonii propriei sale sexualități și cu o tragedie de trecut. Astfel, J, eroul „tragic”, evoluează pe două fundaluri distincte: o cabană de vacanță dintr-un cătun îndepărtat de pescari, în care sătenii amenință tăcut o femeie vinovată de adulter, și, pe de altă parte, o metropolă cu un ritm al vieții alert, trepidant, unde fiecare mijloc de transport în comun poate deveni un loc în care să-ți descoperi identitatea, esența viscerală. În oricare dintre aceste situații, personajul J. pendulează între homosexualitate și perversiune, între intimitate și spațiu public, între adevăr și simulacru. Cum realitatea cotidiană i se pare din ce în ce mai mult o amăgire, J. se pierde în lumea chikan-ilor, agresorii sexuali din mijloacele de transport. Povestea lui nu este însă spusă cu milă sau dispreț, ci cu profundă empatie, autorul, Kenzaburō Ōe, reușind să surprindă în chip magistral zonele gri de incertitudine care constituie, astfel, însăși natura umană. Însăși realitatea interioară, primitivă, carnală. 

„- Doar că poemul care se formează în capul meu deocamdată nu e deloc ca o furtună, a spus băiatul nemulțumit. E mai degrabă contemplatic. (...) Dacă-i doar contemplativ, nu capătă măreția unei furtuni, a spus băiatul gânditor de parcă ar fi fost un veteran în ale poeziei.”

Well, nimic de spus mai mult. Chiar sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Kenzaburō Ōe. Și, dacă da, aștept cu nerăbdare părerile voastre - eu, unul, asumându-mi, vă spun că nu este un autor care să-mi fie pe plac, de care voi încerca, pe viitor, să mă feresc. Acum, na, depinde de ce-o să-mi mai treacă mie prin cap de-a lungul timpului. Dar, cu siguranță, nu este un autor pe care am să-l recomand cu drag sau la care, vreodată, voi face referire atunci când va veni vorba de autori care mi-au rămas în suflet și pe care, de altfel, i-aș recomanda oricui. Să aveți parte de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Scandalul secolului, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Traducere: Tudora Șandru Mehedinți

Anul apariției: 2020

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel mai profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană.

„(...) Aceste plăsmuiri au făcut să se spună că John Lennon e un suprarealist, ceea ce se spune cu prea multă ușurință despre tot ce pare ciudat, cum spun de obicei despre Kafka cei care n-au știut să-l citească. Pentru alții, este vizionarul unei lumi mai bune. Cineva care ne-a făcut să înțelegem că bătrâni nu suntem noi, cei care avem ani mulți, ci aceia care nu s-au urcat la timp în trenul copiilor lor.”

Cine mă citește, mai des, pe-aici, știe cât de mult îmi place Gabriel García Márquez, știe că i-am citit aproape toate cărțile, și mai știe că, de asemenea, că, pentru mine, este un autor de referință când vine vorba de literatura mondială, literatura de calitate și toate acestea. De aceea, de altfel, chiar și-acum, îmi vine greu să vorbesc despre el - de ce? Pentru că a vorbi despre Gabriel García Márquez este, cum să spun, ciudat, pentru că nu știi de unde să-ncepi, nu știi cum s-o termini. Pentru că aș putea enumera zeci, dar zeci de motive pentru care-i ador cărțile, precum și zeci de motive pentru care l-aș recomanda - dar, în cele din urmă, eu pot face asta, și-am și făcut-o, când a fost cazul, dar ideea în sine, ideea de bază, este că, într-adevăr, Gabriel García Márquez este un autor ce trebuie citit de către oricine. Și când spun oricine, chiar mă refer la toată lumea. Pentru mine, Gabriel García Márquez este unul dintre acei autori pe care-i țin în suflet și-i recitesc, oricând, cu drag - are ceva ce-mi place, are o voce autentică, are o scriitură originală, o scriitură profundă, magică, ca și stilul care l-a consacrat și care, mie unul, mi se pare incredibil de frumos - realismul magic. Într-adevăr, nu toate scrierile sale se încadrează în acest gen, dar nu poți, pur și simplu, nu poți să nu-i simți vocea atunci când citești un roman semnat de către García Márquez. N-ai cum! Și de asta, credeți-mă, îl ador cu toată ființa mea.

Și, legat de ce-am spus mai sus, volumul de față, Scandalul secolului, în extraordinara traducere a Tudorei Șandru Mehedinți, nu e, nicidecum, un roman care se vrea a fi ficțiune, beletristică, deoarece cuprinde texte apărute în presă între anii 1950 și 1984; evident, lumea îl știe pe Gabriel García Márquez drept un autor, un romancier de seamă, cu referire la iubirea legendară dintre Fermina Daza și Florentino Ariza (vezi Dragoste în vremea holerei) sau la Aureliano Buendía (vezi Un veac de singurătate - un roman, încă, de referință, atunci când vorbesc despre Márquez), al dictatorului solitar din Toamna patriarhului, al imaginilor de o intesitate enormă din Funeraliile mamei mari, a Erendirei (Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet), a atmosferei stranii din Povestea târfelor mele triste. Nu? Și, cu toate acestea, prima dragoste a lui Márquez, să spun așa, a fost jurnalismul, și, așa cum sunt „primele iubiri”, a fost o iubire strașnică, plină de patos. Și chiar dincolo de toate acestea, admirația lui Márquez pentru jurnalism a mers atât de departe încât a declarat, odată, că aceasta este „cea mai frumoasă meserie din lume”. Scandalul secolului, volumul de față, pune în evidență „moștenirea” activității de jurnalist a lui Márquez. O antologie de texte apărute în presă în care totuși n-ai cum să nu simți stilul alert, glumeț, dezinvolt, un stil pe care cu greu reușești să-l distingi de cel al textelor și operelor de ficțiune. Proza sa proaspătă, cronicile pătrunzătoare, pline de ironie, profunde, amuzante, uneori chiar și lacunoase, lipsite de o rațiune a firii, cu siguranță l-a consacrat drept unul dintre cei mai buni scriitori columbieni care au trăit vreodată. De asemenea, chiar Márquez afirmă că se considera mai întâi ziarist, și apoi scriitor: „Mai presus de orice, sunt ziarist. Toată viața am fost ziarist. Cărțile mele sunt cărți de ziarist, chiar dacă nu prea se vede.”

„A scrie cărți e o profesiune sinucigașă. Nicio alta nu cere atât timp, atâta muncă, atâta dăruire în raport cu beneficiile sale imediate. Nu cred că sunt mulți cititori care, terminând lectura unei cărți, se întreabă câte ceasuri de angoasă și de calamități zilnice l-au costat pe autor acele două sute de pagini și cât a primit pentru munca lui. Ca să nu mai lungesc vorba, se cuvine să-i spun celui care nu știe că scriitorul câștigă doar zece la sută din ceea ce cumpărătorul plătește pentru carte în librărie. (...)” 

Scadalul secolului, antologia de față, cuprinde cincizeci de texte semnate și scrise de către Márquez și publicate în ziare și reviste, alese din Opera jurnalistică, și își propune, astfel, să le ofere cititorilor prozei sale de ficțiune o urmă, cât de mică, a activității sale din presă - astfel, vă spun drept, n-ai cum să nu recunoști vocea narativă a autorului și modul în care, de-a lungul timpului, aceasta s-a format, activitatea jurnalistică a lui Márquez punându-și, într-adevăr, amprenta asupra operei sale „de ficțiune”. Chiar mi-a plăcut mult, mult de tot ce am citit, pentru că, așa cum v-am spus, am simțit realitatea márqueziană, să spun așa, atmosfera, stilul, felul în care a conturat personaje, acțiuni, intrigi, culori locale. Cireașa de pe tort a fost textul intitulat „Casa familiei Buendía” (bineînțeles, dacă ați citit Un veac de singurătate, știți la ce mă refer). Dați-mi voie, iarăși, să citez ceva spus chiar de autor însăși, declarat într-un interviu: „Aceste cărți conțin o asemenea cantitate de investigații și confruntări de date, de rigurozitate istorică, de fidelitate față de cele relatate, încât, în fond, sunt mari reportaje romanțate sau fantastice, dar metoda de investigare și de mânuire a informației și a faptelor ține de jurnalist.”

Așadar, este clar, nu? Gabriel García Márquez a fost, întâi de toate, jurnalist, s-a dedicat meseriei sale, după ce a intrat la Facultatea de Drept, obligat de către tatăl său, și, încetul cu încetul, printr-un talent desăvârșit, însăși textele „din realitatea imediată”, au ajuns să devină inspirație pentru niște romane fabuloase, intense, extraordinar de bine scrise. În Scandalul secolului, am regăsit texte de presă din tinerețea autorului, în care acesta, în formare, încerca să descopere un procedeu ce-i va permite, așadar, trecerea spre literatură, spre ficțiune, spre stilul său caracteristic, realismul magic. Bărbierul președintelui, diverse fragmente timpurii de narațiuni unde apar familia Buendía sau Aracataca, cronici din Roma care relatează moartea unei tinere italiene în a cărei posibilă asasinare sunt implicate elitele politice și artistice din țară și unde abordează, de asemenea, genul polițist și cel de cronică socială; reportaje despre traficul de femei din Paris în America Latină, reflecții asupra profesiei de scriitor și alte nenumărate narațiuni diverse ce ni-l redau, în toată splendoarea, pe autorul de suflet al multor oameni - Gabriel García Márquez, „jurnalist columbian care cutreieră slobod prin lume”.

„Odată ce scrisul a devenit viciul principal și cea mai mare plăcere, a spus el, numai moartea îi poate pune capăt.” (citat din Hemingway)

Chiar nu știu ce să mai spun. Sincer. N-am alte cuvinte, decât cele de mai sus, deoarece, după cum am ai spus, nu l-aș putea teoretiza pe Gabriel García Márquez, nu i-aș putea „explica” ficțiunea, literatura, stilul. Nu. Pe Márquez ori îl citești, ori nu. Eu nu pot decât să-l recomand cu tot sufletul și cu tot dragul din lume. Dacă-l citiți, rămâne la alegerea voastră; eu, unul, abia aștept să pot spune că da, în sfârșit, am citit toate traducerile, în limba română, ale autorului. Și trebuie să recunosc că o mare parte din gratitudinea și din respectul meu se întorc către traducătoare, Tudora Șandru Mehedinți, care face o treabă absolut impecabilă. 

Vreau să le mulțumesc prietenilor dragi de la Grupul Editorial RAO pentru acest exemplar, Scandalul secolului, de Gabriel García Márquez, pe care-l puteți găsi AICI. Vă recomand s-aruncați un ochi pe site-ul lor, găsiți o mulțime de cărți, de toate genurile, care, cu siguranță, vă vor fi pe plac. S-aveți parte de lecturi cât mai pe gustul vostru și de o zi liniștită!