De ce peștii nu există, de Lulu Miller - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Narator

Anul apariției: 2020

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 264

Traducere: Ianina Marinescu

Lulu Miller este cofondatoarea Invisibilia, o emisiune despre forțele invizibile care modelează comportamentul uman, difuzată pe National Public Radio. Alături de Jad Abumrad și Latif Nasser, este gazda Radiolab. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece făcând reportaje pe teme științifice, dar o preocupă și eseistica, ficțiunea și, din când în când, tiradele bizare. Este câștigătoare a Premiului Peabody, iar povestirile sale au fost publicate în The New Yorker, VQR, Orion, Electric Literature și alte reviste. Locul ei preferat de pe pământ este Humpback Rocks.

David Starr Jordan a fost taxonomist, un om obsedat de ordonarea lumii naturale. Cu timpul avea să-i fie recunoscut efortul de a descoperi aproape o cincime dintre peștii pe care-i știm în prezent. Dar cu cât dezvăluia mai mult din designul secret al vieții, cu atât universul părea că încearcă să-l împiedice. Colecțiile sale cu specimene au fost distruse de fulger, de incendiu și, în cele din urmă, de cutremurul din 1906 de la San Francisco – care a făcut una cu pământul peste o mie de descoperiri păstrate în borcane fragile de sticlă. Într-o clipă, munca lui de-o viață a fost făcută țăndări. Poate că mulți ar fi renunțat, cuprinși de disperare. Dar Jordan a supraviețuit dezastrului de la picioarele sale, a pus mâna pe primul pește pe care l-a recunoscut și, plin de încredere, a început refacerea colecției. Iar de astă dată a recurs la o inovație inteligentă, despre care era convins că-i va proteja, în sfârșit, munca de haosul lumii. Când Lulu Miller a auzit în trecere această anecdotă, a considerat că Jordan nu era în toate mințile – o poveste moralizatoare despre hybris sau negare. Dar, pe măsură ce povestea vieții ei se scria lent, a început să-și pună întrebări în privința lui. Poate că era în schimb un model despre cum să continui când totul pare pierdut. Cercetându-i viața, avea să descopere lucruri care să-i schimbe modul în care înțelegea istoria, moralitatea și lumea de sub picioarele noastre. În parte biografie, în parte memorii, în parte aventură științifică, De ce peștii nu există este o poveste minunată despre cum să perseverăm într-o lume în care haosul va avea întotdeauna câștig de cauză.

„Haosul care lovește din afară - o creangă prăbușită, o mașină în viteză, un glonț - sau care se dezlănțuie dinăuntru, odată cu revolta propriilor celule. Haosul îți putrezește florile și îți ucide câinele și îți ruginește bicicleta. Îți erodează cele mai prețioase amintiri, îți dărâmă orașele preferate, îți distruge orice sanctuar pe care-l poți crea vreodată. E doar o chestiune de timp. Haosul e singurul lucru sigur de pe lume.”

Când totul a început ca o poveste frumoasă de viață, poate inspirațională, poate curajoasă, o poveste despre destin, mai mult sau mai puțin, s-a sfârșit cu o deosebită tristețe, să spun așa, cu o deosebită durere. De ce spun asta? E simplu. Și ca să fie și mai simplu, pot spune că, într-adevăr, De ce peștii nu există este o carte șocantă nu numai prin „problema ridicată” (inexistența acestor pești), ci, mai ales, prin noutățile pe care, mie unul, mi le-a adus. Nu știu cum au perceput ceilalți cititori această carte, nu am citit recenzii privitoare la ea, nici n-am s-o fac, de altfel, dar eu (și sper că n-am înțeles greșit) nu-l stimez deloc pe acestor domn Starr Jordan, deși e de lăudat investiția adusă în domeniul biologiei, al sistematicii (ne)vertebratelor - totuși, dincolo de acestea rămân anumite „fapte”, anumite „certitudini”, anumite „ideologii” pe care, în cele din urmă, el le-a susținut și le-a promovat. Despre ce vorbesc? Despre eugenie, iar termenul poate, unora, vă este cunoscut.

„(...) m-a învățat de timpuriu că nu poți scăpa de cea de-a doua lege a termodinamicii: entropia nu face decât să crească; nu se poate reduce niciodată orice-am face. Un om deștept acceptă acest adevăr. Un om deștept nu încearcă să lupte cu acest adevăr.”

Însăși în Republica lui Platon (380 î.e.n.), Socrates îl întreabă pe Glaucon: „dacă nu ar fi fost luate măsuri de îngrijire a animalelor, câinii și păsările voastre s-ar deterioara foarte mult, nu?”, Glaucon fiind de acord, ia Socrates continuă zicând „cei mai buni oameni (n. bărbați) trebuie să aibă relații sexuale cu cele mai bune femei pe cât de des posibil, și contrariul este adevărat pentru cei inferiori”. Astfel, Platon considera, putem spune, că reproducerea umană trebuie monitorizată și, de altfel, chiar controlată de către stat și de către instituțiile sale. E vorba, aici, de un fel de selecție fenotipică, în care doar indivizii apți, frumos dezvoltați, înalți, ar trebui să aibă posibilitatea viabilă de reproducere, ceea ce implică segregarea „fenotipurilor inferioare”. Cum era cazul în Sparta, în care nou-născuții erau inspectați de către bătrânii orașului - considerați înțelepți, trecuți prin viață - care decideau, astfel, soarta copilului. Un fel de politică selectivă de infanticid, greu de crezut și chiar și mai greu de imaginat. Trecând peste detaliile istorice, printre care ar trebui să-i amintim pe călugărul austriac Gregor Mendel, care a pus bazele geneticii și bazele unei creșteri selective (mai) științifice, darwinismul social a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca un set de teorii care au încercat să aplice sociologia umană a conceptului evolutiv al selecției naturale. Adepții darwinismului social afirmă că Chales Darwin a ajuns, în timp, să includă părerile unor teoreticieni precum Herbert Spencer, conform cărora lupta pentru supraviețuire a stimulat auto-îmbunătățirea care, astfel, ar putea fi moștenită. Darwinismul social este legat, în special, de numele lui Herbert Spencer, Thomas Malthus și Francis Galton, însuși fondatorul eugeniei. Termenul de eugenie, sau, mai bine zis, conceptul, s-a dovedit „util” în a justifica exterminarea inevitabilă a „raselor mai slabe care dispar înaintea celor mai puternice - virtuțile civilizației noastre”. 

„(...) Îmi imaginez un om umil și posomorât, șters și palid, trecând neobservat și acumulând treptat din acea lumină, din acel aer, acea materie eterică sau ce altceva o fi aceea ce se cheamă scop. Este ceea ce face diferența în viața unui om.”

După un articol publicat în 1865, intitulat „Talentul și caracterul ereditar”, Galton, în 1869, a scris cartea Geniul ereditar. A studiat mai întâi modul în care trăsăturile umane de ordin intelectual, moral și de personalitate au avut tendința de a se manifesta în familii, considerând că „geniul” și „talentul” erau trăsături ereditare: „Propunem să arătăm în această carte că abilitățile naturale ale omului sunt derivate prin moștenire, sub exact aceleași limite ca și forma și caracteristicile fizice ale întregii lumi organice. În consecință, fiind ușor, în ciuda acestor limitări, să se obțină printr-o selecție atentă o rasă permanentă de câini sau cai, dăruită cu puteri deosebite de a alerga sau de a face altceva, astfel ar fi practic posibil să se producă o rază înzestrată de bărbați prin căsătorii judiciase pe parcursul mai multor generații consecutive.” Acest fragment este citat din respectiva carte. De asemenea, Galton a mai inclus în cartea sa din 1883, intitulată Facultatea umană și dezvoltarea sa, o notă de subsol la cuvântul eugenic, care detalia „cu alte cuvinte, întrebările referitoare la ceea ce se numește în limba greacă eugenes, și, anume, bun în stoc, ereditar înzestrat cu calități nobile. Acest lucru, precum și alte cuvinte aliate, eugenia etc. sunt la fel de aplicabile bărbaților, animalelor și plantelor. Vrem foarte mult un cuvânt scurt să exprime știința de îmbunătățire a stocului, care nu este în niciun caz limitată la chestiuni de împerechere judicioasă, dar care, în special în cazul omului, ia cunoștință de toate influențele care tind într-o măsură cât mai îndepărtată de a da la rasele mai potrivite sau la tuplini de sânge o șansă mai bună de a predomina rapid pe cele mai puțin adecvate, asupra celor (mai) inferioare. Cuvântul eugenie exprimă suficient ideea; este, cel puțin, un cuvânt mai curat și mai generalizat decât viricultura, pe care am îndrăznit să-l folosesc odată”. În altă carte, Galton enunțează definiția oficială a eugeniei, ca fiind „studiul agenților aflați sub control social care pot îmbunătăți sau afecta calitățile rasiale ale generațiilor viitoare, fizice sau mentale.”

„(...) Aude el ceea ce pare a fi mesajul evident al cutremurului? Că entropia este modul în care funcționează lumea și că niciun om nu o poate opri vreodată? Nu. Căci nebunul, acest frumos nebun, scoate acul de cusut și-l înfinge direct în gâtul stăpânitorului nostru.”

Unul dintre primii susținători moderni ai eugeniei a fost Graham Bell. În 1881, el a investigat rata surzeniei și a concluzionat că surzenia este, în natură, ereditară, sugerând restricții la căsătorie pe baza acestei deficiențe fizice. A fost membru în Comitetul pentru Eugenie al biologului Starrr Jordan. Cercetării interesați de tulburările psihice familiale au efectuat o serie de studii pentru a se documenta privitor la ereditatea unor astfel de boli, cum ar fi depresia, schizofrenia, tulburarea bipolară. Legile statale de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutului secolului al XX-lea au interzis căsătoria și au forțat sterilizarea bolnavilor mentali pentru „a preveni transmiterea unor boli mintale către generațiile viitoare”. Ele au fost abolite abia pe la mijlocul secolului al XX-lea. Germania nazistă a fost bine cunoscută pentru programele de eugenie care au încercat, prin diferite mijloace, să mențină o rasă ariană „curată”, printr-o serie de programe care se desfășurau „în numele igienei rasiale”. S-au efectuat vaste experimente asupra ființelor umane vii pentru a testa „teoriile genetice”. Între anii 1930-1940, regimul nazist a apelat la sterilizarea forțată pe sute de mii de oameni. Naziștii au implementat și o serie de politici pozitive în ceea ce privește eugenismul, cum ar fi, de exemplu, premii pentru femeile ariene cu un număr mare de copii. Copiii „valoroși din punct de vedere rasial”, din țările ocupate, au fost îndepărtați cu forța de la părinți și „adoptați” de poporul german. Eugenia a ajuns să fie considerată drept un act criminal în multe națiuni, deși unele programe de eugenie, mișcări de promovare, tehnici, inclusiv sterilizarea forțată, au continuat multi timp. Totuși, ce se întâmplă în lumea asta, ferit de ochii unora, nu putem ști. E o lume dezastruos de real, în care totul este posibil.

„Lecția cutremurului și a focului este că omul nu poate fi zdruncinat și nu poate fi mistuit. Casele pe care le ridică sunt castele de nisip, dar el nu este în ele și le poate construi la loc. E minunat să ridici o mare cetate. Și mai bine este să fii o cetate, căci cetatea e compusă din oameni, iar omul trebuie să se ridice întotdeauna deasupra propriilor creații. Căci omul e mai presus decât ceea ce poate face.”

Nu vreau să spun mai multe despre carte. N-am să vorbesc despre cât de frumos, de fapt, este scrisă. Despre talentul lui Lulu Miller - care și-a mai câștigat un fan -, despre stilul ei expeditiv, emoționant. E o carte, dincolo de ce am spus mai sus, care mi-a stârnit interesul și m-a făcut să mă documentez și mai mult. A aprins în mine, în același timp, emoție și repulsie, dragoste și ură, bunătate și durere. O carte efervescentă, la o adică, pe care mă bucur nespus, dar nespus de mult că am citit-o. De aceea, chiar v-o recomand cu drag, dar să fiți pregătiți pentru o lectură șocantă, intensă, dureroasă, care o să vă poarte printr-un carusel de emoții. Pentru că este o carte adevărată și sinceră. Sinceră până în profunzimile sufletului. 

„(...) Asta era atât de înnebunitor la eugeniști. Nici măcar nu le-a trecut prin minte posibilitatea unei astfel de rețele. Nu au reușit să țină seama de felurile tangibile în care oamenii pot să înfrumusețeze societatea din jurul lor, aruncând și mai multă lumină asupra ei, întârindu-i legăturile. Diferența între viață și moarte. Să nu conteze asta? (....) Nu era o minciună să spui asta, ci o modalitate adecvată de a vedea natura.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru acest exemplar din De ce peștii nu există, de Lulu Miller,  pe care îl puteți găsi pe site-ul lor, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru, de lecturi sugestive și care să nu vă dezamăgească. Spor în toate!

Ceva în apă, de Catherine Steadman - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2019 

Traducere: Gabriel Pavel

Catherine Steadman, actriță londoneză, cunoscuă pentru rolurile sale principale din Downton Abbey și Tutankhamun, precum și pentru aparițiile sale în serialele Breathless, The Inbetweeners, The Tudors, și Fresh meat. Thrillerul psihologic Ceva în apă este primul său roman și a devenit deja un bestseller internațional.

Dacă ar trebui să iei o singură decizie care să-ți schimbe viața, ai face-o? Erin este o realizatoare de filme documentare pe cale să dea lovitura. Mark este un investitor bancar arătos, cu planuri mari. Cei doi pleacă în luna de miere pe insula tropicală Bora Bora, unde se bucură de soare, de plajă și unul de celălalt. Dar când fac scuba diving în marea cristalină, găsesc ceva în apă... Pot visele să devină coșmaruri? Deodată, cuplul are de luat o hotărâre periculoasă: să spună adevarul sau să păstreze secretul. Până la urmă, doar ei știu, deci ce rău ar face? Decizia lor declanșează, însă, evenimente devastatoare. Te-ai întrebat vreodată cât îți ia să sapi un mormânt?

Let me give you some „cuplu perfect & crima perfectă”, the b-a-s-i-c recepy for a... thriller?! Ok, cartea asta a fost ceva special, să zic așa. Începe cu sfârșitul - ăsta e un început fain, după părerea mea, adică te lasă așa prins în acțiune, îți dă un impuls, mamă, stai să vezi ce urmează. Și, drept vorbind, chiar începe destul de incitant acest roman, că te-ntrebi, domle, da' cum o fi ajuns Erin în situația asta? Bun. Dar nu te-ntrebi prea mult, că-ncepi să bănuiești cum încă de pe la jumătatea cărții. Probabil depinde de spiritul fiecăruia, dar, în cele din urmă, nu-i tocmai „acul în carul cu fân” motivul. Și cred că asta a făcut ca dintr-un roman care ar fi avut un potențial destul de mare, să rămână unul de doar trei steluțe. Care, de altfel, nu-s tocmai puține, nu? Îs mai mult de jumătate. 

„- Erin, îmi spune. Am făcut ceva săptămâna trecută.

Apoi se cufundă în tăcere. Îmi studiază fața. Mi se întoarce stomacul. Propozițiile de genul ăsta întotdeauna îmi dau fiori pe șira spinării. Cuvintele pregătitoare pentru ceva. Pentru vești mai nasoale ce stau să vină.”

Mi-a plăcut cartea, în primul rând, pentru că am citit-o ușor. Că are Catherine Steadman un stil de a scrie care nu e sincopat - nu știu, pur și simplu curge și curge și curge, deși e puțin cam șters, să zic așa, fiind genul ăla de carte care abundă în propoziții scurte, cu subiect și predicat, ceea ce dă romanului o notă dinamică, curgătoare, deoarece nu face apel la atenția ta maximală, nu trebuie să te concentrezi prea tare ca să ții firul poveștii, chiar dacă, de multe ori, autoarea bate pasul pe loc cu povestiri despre cum să-mi aleg rochia și ce să mâncăm la nuntă și unde mergem după și cum o dregem cu copilul și pe unde a mai fost soțul meu și ce viață frumoasă și cât îl iubesc. Well, trecem peste, haide să zicem că totul a avut rolul de reitera - cât mai bine - profilul psihologic al personajelor, culoarea locală a romanului, atmosfera, alea-alea. Dar cam cu greu am ajuns la intriga romanului, care e realizată de o întâmplare pe-o anumită insulă de vis, în luna de miere a celor doi proaspăt căsătoriți. Bun. Din punctul ăla, pentru mine, a început romanul. Nu zic c-ar fi trebui să intre direct în acțiune - repet, nu m-au deranjat prea mult zecile de pagini în care nu se întâmpla nimic, e clar că Steadman n-a vrut să facă o carte cu un început ex abrupto - e important, de altfel, să reliefezi și viața „normală” a personajelor pe care le conturezi - astfel, oferi cititorului o perspectivă mai largă asupra a ce s-a întâmplat, poate chiar și asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Bun. Dar din acel punct am început să fiu antrenat de situație și să citesc și cu mai mult spor această carte. 

„(...) În momente din astea îți pui întrebarea cu cine te-ai căsătorit?”

În fine, deci se-ntâmplă ceva în acea lună de miere. Ce? Normal că n-am să spun aici. Dar acel ceva reprezintă momentul în care totul ia o întorsătură nasoală. Nasoală pentru Erin, în principal, dar și pentru soțul ei. Își pun viața-n pericol. Caută răspunsuri, pam, dar vin mai multe întrebări la pachet. Cu alte cuvinte, ce era frumos și liniștit se transformă în muuuultă teroare. Foarte multă. Dar ajungem în alt punct. Toată povestea este relatată din perspectiva lui Erin. What the hell was wrong with her? Nu mi-a plăcut deloc, dar deloooc de ea. Prea credulă, naivă, oarbă, habar n-am. Prea îndrăgostită? N-am avut deloc acces la psihologia ei - sau, de fapt, poate nici n-am vrut. Tot ce a putut să-mi placă a fost relația bizară pe care a avut-o cu cei trei deținuți ale căror poveste urma să fie integrată în documentarul ei. Și cam atât. Dar nici aici n-am putut găsi „răspunsul & justificarea” anumitor întâmplări. Mi-am zis, gata, o las baltă, nici nu mă mai interesează, am să citesc în continuare și aia e, ce-o fi o fi. A, da, v-am mai spus că mi-am dat seama destul de precoce cine e vinovatul și toate alea? Ei, bine, ăsta e un semn destul de puternic că romanul n-a fost tocmai un thriller prea bun. Dar nici unul care să nu-mi fi plăcut totuși câtuși de puțin. Poate am citit eu prea multe thrillere bune, cine știe? Într-adevăr, lectura este destul de rapidă, cartea, iarăși, devine alertă prin întâmplări și prin stilul de scriere al autoarei. Dar, da, cam atât. N-am să spun mai multe, nu cred că vrea cineva să fac o povestire pe-aici. Dar îl recomand cu mare drag celor care n-au citit, neapărat, prea multe thrillere, pentru că e totuși o lectură interesantă, dincolo de multe aspecte negative pe care le are. Merge rapid și, cu siguranță, are să vă prindă. 

”- Mark, chiar nu crezi că ne caută? (...) Știu că sună stupid și paranoic și că nu am nicio dovadă care să-mi întărească senzația, însă o simt peste tot în jurul meu. Ca și cum ar aștepta o ocazie. Nu o pot vedea, dar o simt sosind...”

Nu știu ce să mai zic. Chiar am lăsat deoparte mult timp această carte - văzusem păreri destul de bune în online despre ea. Too bad că n-a fost să fie, să-mi placă la fel de mult. Dar am și citit multe thrillere anul acesta, așa că, bineînțeles, e normal să fac o comparație între cărțile pe care le citesc și aparțin aceleași „tagme literare”. Ceva în apă rămâne fără acel ceva care să mă fi atras în cele din urmă, un alt thriller (cât de psihologic, habar n-am) pe care l-am citit și, de altfel, mă bucur că am făcut-o; bineînțeles, este strict părerea mea, prin definiție subiectivă, și cred că asta e cel mai interesant între cititori, faptul că aceeași carte este apreciată diferit de la o persoană la alta. Nu? Vă pot spune că recomand această carte mai ales dacă nu sunteți familiarizați cu genul thriller - așa cum am mai spus, eu am citit destul de multe cărți din această categorie (și, în special anul acesta, am citit deosebit de multe cărți, în același gen, care mi-au plăcut la nebunie). Comparând cartea cu lecturile anterioare, nu, nu se ridică la nivelul lor. 

„(...) am uitat complet de posibilitatea reală să fiu descoperită de oamenii de la care am furat. Realitatea unui ciocănit în ușă, a unui glonț în cap.”

Cam asta a fost tot. Sunt curios dacă ați citit cartea; și, dacă ați făcut-o, aștept părerile voastre în comentarii. Cartea Ceva în apă se găsește pe site-ul celor de la Editura Nemira, AICI. Să aveți parte de lecturi cât mai cu spor și pe placul vostru, alături de un weekend liniștit și călduros!

Eroul din mansardă, de Álvaro Pombo - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

Anul apariției: 2017

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

Álvaro Pombo este una dintre vocile inconfundabile ale literaturii spaniole contemporane. Romanele sale au fost distinse cu premii precum Herralde de Novela (1983), Premiul criticilor din Spania (1990), Fastenrath (1999), Planeta (2006) sau, cel mai recent, Nadal (2012). Licențiat în litere și filosofie la Universitatea Complutense din Madrid, Álvaro Pombo și-a continuat studiile la Birkbeck College, în Londra, unde a și locuit între 1966 și 1977, iar din 1973 a început să publice, debutând cu un volum de poezii intitulat Protocolos. Întors în Spania, în 2004, a fost primit în Academia Regală Spaniolă. A avut o scurtă incursiune în politică, candidând pentru un mandat de senator din partea partidului UDP, fără a-l obține, însă. Romanul Moștenirea Matildei Turpin i-a adus în anul 2006 premiul Planeta, unul dintre cele mai importante premii literare din Spania și al doilea din lume după Nobel ca valoare financiară.

„(...) acum ești mare, de când erai micuț și urcai să ne petrecem împreună după-amiaza, uneori ți-ar putea veni să plângi gândindu-te la asta, fiindcă viața nu mai poate fi la fel când ești mare, la fel de amuzantă ca atunci când erai mic...”

Eroul din mansardă, distins cu premiul Herralde în 1983, ilustrează istoria unei familii din înalta burghezie spaniolă, în perioada imediat următoare războiului civil, o familie ai cărei membri trăiesc într-o completă izolare de lumea reală și într-o gravă disoluție internă. Umorul și ironia lui Pombo reușesc să monteze un puzzle din scene și personaje într-o atmosferă de tulbure densitate, propice intrigii domestice, care va conduce, lin, spre prăpastia din final.

„(...) și-a spus, tu mulțumește-te cu ce-i al tău și slăvește-l pe Domnul că ai trei ferestre la stradă, chiar dacă e doar o colivie cu niște biete chichinețe, nimeni nu poate să ți-o ia, că nu totul se cumpără cu bani, există lucruri pe care o femeie la locul ei nici cu bani, nici măcar cu bani, cu niciun fel de bani nu poate să le obțină (...).”

Nu e primul roman de la Pombo pe care-l citesc. Înainte de a scrie recenzia acestui roman, vreau să vă spun că am mai citit și Moștenirea Matildei Turpin, a cărei recenzie o găsiți AICI, și a fost una dintre cele mai bune lecturi pe care le-am avut în acest an. Motivele, de altfel, le găsiți în recenzie. Și, totuși, romanul de față m-a dezamăgit mult. Mult de tot. Nu neapărat că aș fi avut așteptări, pentru că n-am avut - trebuie să recunosc că, având la activ aceste două lecturi, pot spune că, într-adevăr, Pombo este un autor greu de citit. Că romanele sale sunt „cărți mari”, solicitante, a căror lectură necesită și timp și atenție și muuuuultă răbdare. Prima carte am citit-o vara trecută; pe aceasta, Eroul din mansardă, am citit-o săptămâna trecută - și-aveam impresia că n-am s-o termin, o citeam greu, și nu știu pe seama cărui fapt să pun această situație: ori n-am avut starea necesară, ori, într-adevăr, m-a plictisit teribil, ori, pur și simplu, n-am citit-o la timpul potrivit. Poate toate trei la un loc, dar pot concluziona că, da, într-o măsură, am fost dezamăgit de această lectură. Dar doar de unele aspecte privitoare la roman m-au „deranjat”, să spun așa. 

„(...) Nu v-ați gândit la nimic. Recunoaște că n-aveți niciun plan. Vorbești ca să te afli-n treabă, ca de obicei. Ăsta e veninul nostru, cuvintele.”

Primul - și cred că cel mai deranjant, de altfel - a fost modul de povestire. Lipsit de dialog - și nu că am o problemă cu astfel de cărți, ci vorbesc aici de o exagerare a lungimii fragmentelor. Cred că, la un moment dat, chiar am stat și-am încercat să-mi dau seama unde începe o frază și unde se termină. Maximul a fost ca o frază să se întindă pe o pagină jumătate - ei bine, cred că vă dați seama că e foarte ușor să pierzi ideea de la care se pleacă, e foarte ușor să găsești plictisitoare o astfel de scriere. Da, știu, Pombo este un autor extrem, dar extrem de filosof în scrierile sale, cu numeroase trimiteri (pe care le-am regăsit și în cealaltă carte scrisă de el), dar, de data asta, n-am mai putut să apreciez exacerbarea aceasta aproape irațională, să zic așa. Nu am putut să mă atașez prea mult de personaje, deși, recunosc, două dintre ele chiar mi-au fost dragi. Apoi, nu mi-a plăcut modul de abordare al acțiunii - deloc dinamică, de fapt, și-am simțit că n-am avut acces la psihologia diferitelor personaje. Nu știu, nu-s obișnuit să fac o recenzie negativă, deoarece, sincer, de multe ori găsesc acel ceva care mi-a plăcut într-o carte. Și-aici, sincer, cred că cel mai mult mi-a plăcut un anumit mister care se contura în jurul personajelor, vorbind întocmai de acea psihologie inaccesibilă, într-o mare măsură, care, mie unul, mi-a stârnit interesul. Dar m-a pierdut, în cele din urmă, pe parcurs. Și, sincer, chiar ar fi fost o carte bună, luând în considerare că, într-adevăr, e o carte extrem de bine scrisă (dacă e să ne referim la felul autorului de „a se juca” cu stilul său romanist). Dar, de data aceasta, chiar nu m-am simțit mișcat.

„Eu n-am să mă însor, mătușă Eugenia, și am să vin să locuiesc cu tine și o să plecăm î călătorie de nuntă unde-ai să vrei tu, tocmai la Bariloche, dac-o să vrei.”

Și totuși, ceea ce m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe, a fost sfârșitu. O, da, sfârșitul! Și mi s-a întâmplat de multe ori să-mi redresez (câtuși de puțin) părerea pozitivă despre o carte, dar abia atunci când am ajuns la final. Deoarece sfârșitul acestei cărți este ca o „ușă deschisă”, e ca și cum, de fapt, pe întreg parcursul cărții ai tot căutat acea cheie, pe care, în sfârșit și în fine, autorul „ți-o oferă” la sfârșitul romanului. Chiar mi-a dat de gândit felul în care se termină această carte, și spun asta pentru că, într-adevăr, am regăsit acea splendoare, acea grijă și subtilitate din Moștenirea Matildei Turpin, carte care, după cum am zis, este una dintre cele mai bune citite anul acesta. 

În altă ordine de idei, cred că voi reveni, cu siguranță, cândva în viitor, asupra lecturii acestui roman. Poate nu l-am citit atunci când a trebuit, poate n-am avut răbdarea necesară, n-am fost prea focusat și atent la lectură. Deoarece, și trebuie să recunosc, am simtit tot timpul că-mi scapă ceva. După cum am spus și mai sus, chiar nu am o problemă în a citi cărți lipsite de dialog, cărți cu foarte multe narațiune, autori care-și relevă scriitura în fragmente de zeci de cuvinte, în fraze lungi, exagerate. Dar de data aceasta chiar m-am simțit suprasolicitat, să spun așa. Și poate asta, întocmai, a și știrbit din plăcerea lecturii, din eventuala atenție maximală pe care (poate) ar fi trebuit s-o acord romanului Eroul din mansardă. Pentru că mi s-a mai întâmplat să supraapreciez (sau să subapreciez) un roman, iar la o a doua lectură să mi se demonstreze de fapt opusul. Rămâne de văzut, așadar!

„Întotdeauna preferase să-și amintească lucruri fără a fi trebuit să le explice; să le lase să apară, așa cum apar amintirile, toate la un loc, și să le rețină pentru o clipă, fără niciun alt efort, lăsându-le doar să vină și să plece.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Eroul din mansardă, de Álvaro Pombo, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!

Călătorie de nuntă, de Patrick Modiano - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Rating: 2 din 5 steluțe

Număr de pagini: 160

Anul apariției: 2016

Traducere: Elena-Brândușa Steiciuc

Patrick Modiano s-a născut în Boulogne-Billancourt, în1945. În copilărie a fost foarte apropiat de fratele mai mic, care s-a stins din viață la doar zece ani; șocul morții sale a marcat pentru totdeauna opera viitorului scriitor. După absolvirea liceului, Patrick nu s-a înscris la universitate, alegând să se consacre scrisului. Succesul a venit îndată după prima carte aparuta, La Place de l’étoile (1968), dublu premiată. A publicat până acum peste douăzeci de romane – Villa triste (1975), Remise de peine (1988), Un cirque passe (1992), La Petite Bijou (2001) –, volume autobiografice sau de eseuri, piese de teatru, scenarii de film și cărți pentru copii. Dintre cele mai importante distincții primite amintim: Prix Goncourt (1978, pentru Rue des boutiques obscures) și Premiul Nobel pentru Literatură (2014), „datorită artei memoriilor, prin care a evocat destine omenești dintre cele mai greu de înțeles și a dezvăluit universul Ocupației naziste”. La Editura Polirom au apărut până în prezent romanele Călătorie de nuntă (2014), Bulevardele de centură (2014) și Iarba nopților (2015).

Călătorie de nuntă se construieşte în jurul căutării identităţii şi reconstituirii memoriei, două dintre temele majore ale operei lui Modiano. Ajungînd la Milano, Jean B., un realizator de documentare în vîrstă de patruzeci de ani, află pe neaşteptate că o femeie s-a sinucis chiar în hotelul unde s-a instalat el. Intrigat, descoperă că i-a cunoscut nu numai pe femeie, ci şi pe soţul ei cu douăzeci de ani în urmă şi misterul destinului lor ajunge să-l obsedeze. Hotărăşte să meargă pe urmele acestei perechi care, în timpul războiului, fusese nevoită să se refugieze permanent din faţa ocupanţilor nazişti. Astfel, scoate treptat la iveală o viaţă secretă, plină de îndoieli şi incertitudini, petrecută din ascunzătoare în ascunzătoare. Deconstrucţia cronologică a biografiei personajelor, la care Modiano excelează, îi lasă cititorului plăcerea de a reface parcursul liniar al existenţei lor.

„(...) Și toate călătoriile astea îndepărtate pe care le-am întreprins nu pentru a-mi satisface o curiozitate sau o vocație de explorator, ci pentru a fugi. Viața mea n-a fost decât o fugă.”

O altă carte scrisă de un autor laureat cu Nobel care, în cele din urmă, m-a dezamăgit. De fapt, cred că e mult spus - ar fi trebuit să mă simt dezamăgit doar dacă aș fi avut așteptări, nu? Și n-am avut. Am vrut doar să citesc o carte scrisă de Patrick Modiano - vreau să citesc cel puțin un autor premiat cu Nobel, pe lună - și s-a nimerit s-o observ pe-aceasta în bibliotecă. Și e o carte micuță, are în jur de o sută optzeci de pagini, format mic, cum sunt cele din colecția Polirom Top 10+, drept care a fost o lectură rapidă și... cam atât?! Nu știu ce să zic, deoarece nu a fost tocmai pe placul meu. Nu m-a emoționat, nu m-a mișcat în vreo măsură, dar totuși mi-a plăcut ideea cărții, în cele din urmă, această „reconstruire” a memoriei care, din câte am citit, este una dintre temele majore ale operii „modianești”. Vorbeam cu o altă cititoare acum ceva timp și-mi spunea că Modiano are acest stil cu „personaje-fantomă”, să le spun așa - nu-ți sunt oferite prea multe și toate detaliile despre ele încât, în cele din urmă, autorul conturează un mister destul de interesant (trebuie să recunosc) în jurul anumitor personaje - în cazul de față, misterul se conturează în jurul femeii care s-a sinucis în hotelul în care aceasta s-a cazat. Și, de-aici până încolo, se derulează un întreg „mecanism” al memoriei, un film alb-negru în care personajul principal, zbuciumat de drame interioare, nu că încearcă să afle de ce s-a sinucis și ce motive a avut aceasta pentru a se sinucide, ci, pur și simplu, reamintește, în paginile cărții, scene, situații, cum s-a cunoscut cu cea care s-a sinucis, chestii de genul aceasta.

„(...) Mâna asta care cade brusc și zgomotul metalic al ușii care se închide m-au făcut să presimt că bine o clipă în viață când ți se face lehamite de toate.”

Nici nu știu ce să scriu, pentru că, sincer, chiar nu am ce; poate n-am început cu cartea potrivită - părerile, ce-i drept, sunt tare împărțite în ceea ce privește romanului. Poate nu l-am citit cum trebuie, cine știe? Poate nu i-am acordat atenția cuvenită. Or, pur și simplu, Modiano nu e pentru mine și trebuie să accept asta - nicio problemă, de altfel, deși mai am în bibliotecă vreo două cărți de la același autor. Poate am să le citesc cândva dar, cu siguranță, nu-s pe lista mea din viitorul apropiat. Mai mult am vrut să-l citesc pe Modiano deoarece, după cum v-am zis, am vrut să citesc încă un autor premiat cu Nobel. Nu contest, după cum am zis, meritele sale, dar pe mine m-a lăsat rece romanul acesta, Călătorie de nuntă. Deși personajele, zău, au fost extrem de bine conturate, și-au fost anumite „circumstanțe” care chiar mi-au dat de gândit (pe plan real, al vieții mele), autorul n-a reușit să mă miște, nu știu, să mă emoționeze, așa cum poate m-aș fi așteptat (sincer, atunci când știi că ai de-a face cu un autor premiat cu Nobel, eu zic că, na, ai anumite așteptări, nu?) 

Nu-mi rămâne decât s-o las deoparte și, de altfel, să mă bucur, în măsura posibilă, că am avut contact și cu acest autor. Că, în sfârșit, l-am citit și pe Modiano, pentru că mă ferisem foarte mult timp de acest autor, așa cum mi se întâmplă și cu alții. După cum am zis, poate am să mai citesc și altceva scris de el, dar, momentan, pun cartea deoparte cu puțină dezamăgire, în speranța că, într-adevăr, poate celelalte cărți ale sale sunt mai bune. Sunt mai, cum să spun, cu esență. Dincolo de, într-adevăr, o scriitură impecabilă, curată, subtilă, romanul de față nu a fost printre cele mai bune (nici măcar OK) lecturi din acest an. Am rămas cu povestea și... cam atât. Nimic mai mult, din păcate.

„- Oamenii nu se mai întorc. N-ați observat lucrul ăsta, domnule?”

Chiar sunt curios dacă voi ați citit ceva scris de Modiano - sau, de fapt, dacă ați citit vreodată un autor laureat cu Nobel care să vă dezamăgească. Deși este un premiu mare, nu sunt sigur dacă se oferă pentru întreaga activitate literară sau pentru o anumită carte. Luând cazul în care, pentru un anumit autor, întreaga activitate literară înseamnă, de fapt, o singură carte. Chiar sunt curios! S-aveți parte doar de lecturi frumoase și de o seară liniștită!

Retorno 201, de Guillermo Arriaga - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 188

Anul apariției: 2010

Traducere: Liliana Pleșa Iacob 

Doctorul Del Río, văduva Diaz, Rogelio, Vikingu’ sau Serafina trec zilnic unii pe lângă alţii, fără să ştie că vieţile lor devin pretext pentru un exerciţiu stilistic care l-a consacrat pe Guillermo Arriaga: marile teme ale literaturii – dragostea şi moartea – sunt proiectate, aproape cinematografic, pe un fundal esenţial tragic, uneori ironic, alteori la limita absurdului. Un povestitor desăvârşit, Guillermo Arriaga mărturiseşte că „obligaţia unui romancier este de a descoperi sensul morţii pentru a celebra viaţa”. Cele paisprezece povestiri care alcătuiesc volumul Retorno 201 reiau obsesiile literare prezente şi în romanele sale: Escadron Ghilotina, Un dulce miros de moarte şi Bizonul din noapte. În universul lui Arriaga nu există podoabe, nici respect, ci violenţă, promiscuitate, indiferenţă, absurd şi, uneori, ceva ce ar putea semăna cu tandreţea şi compasiunea pentru această umanitate răvăşită pe care o pune în scenă atât în cărţile, cât şi în scenariile sale.

„O fi fost un vis? Ea trebuie c-a fost un vis. Atunci de ce sufăr pentru un vis”? 

Guillermo Arriaga a scris romanele Escadron Guillotina (1991), Un dulce olor a muerte (1994), El bufalo de la noche (1999) și un volum de povestiri, Retorno 201 (2003). Cărţile lui au fost traduse în engleză, germană, greacă, cehă, ebraică, olandeză, portugheză, italiană, franceză. Și-a dobândit celebritatea ca autor al scenariilor filmelor Amores perros (2001), 21 de grame (2003), Babel (2006) – filme regizate de Alejandro González Inárritu şi Los tres entierros de Melquíades Estrada (2005) regizat de Tommy Lee Jones, pentru care de altfel a şi câştigat Palme D´or pentru cel mai bun scenariu la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în 2005. Regizorul Jorge Hernandez Aldana a ecranizat in 2007 romanul El búfalo de la noche (Bivolul nopții). 

Nu e primul meu contact cu Arriaga - și am știut, de la bun început, încă de când am citit Bivolul nopții (primul roman semnat de Arriaga pe care l-am citit) că am de-a face cu un autor care are să-mi placă. Și, drept să vă spun, îmi place la nebunie cum scrie Arriaga. Și de-atunci am tot citit cărți scrise de el - au urmat Un dulce miros de moarte, o altă carte care, prin tema abordată și stilistica creionării universului romanist, mi-a plăcut enorm și, acum, Retorno 201, o colecție de povestiri, nu știu câte la număr, de o intensitate incredibilă, de o profunzime aparte și, în același timp, de o violență ieșită din comun (vorbesc de violența imaginilor, „violența plastică” de care Guillermo Arriaga dă dovadă prin scrierile sale). 

„De ce se pierde totul într-o secundă? Cum poate viața să înghită totul într-o clipă?”

După cum am spus, volumul de față, Retorno 201, nu este un roman (așa cum mă obișnuisem până acum). Retorno (201) este una dintre străzile haoticului Ciudad de Mexico, stradă pe care locuiesc deopotrivă pasiunile și regretele, violența și iubirea, jocul și nebunia, viața și moartea. O stradă în care, în casele personajelor, se întâmplă cele mai neașteptate situații, cele mai (ne)firești lucruri - într-o proză violentă, incisivă, care nu pare să fi cunoscut „încorsetări stilistice”, de pudoare, Arriaga vorbește despre crime sângeroase, violuri sinistre, dezgustătoare, despre boli, sinucideri, depresie, frică, angoasă. Nu știu, pentru mine, stilul lui Arriaga conturează întocmai acel univers în care, deseori, îți pierzi firea, te îngrozești și, în același timp, parcă-ți spui „cât de real este totul & cât de adânc reușește autorul să sape în carnea omului, cât de ușor reușește să pătrundă în abisul întunecat al sufletului său”. 

„Nu se mai aud zgomote în casă. E întuneric și în patul Elenei repetăm unul după altul eternul joc de-a masculul-femela. Ea surâde și mă sărută pe frunte și eu îi surâd și o sărut pe bărbie și ea adoarme adormind totul în jur și eu plâng apăsat de vina acelei imense tristeți pe care ne-o dă bucuria și în noaptea asta...”

Ni se spune povestea lui Lilly, suferindă de retard mintal, o fată abuzată de către doi puștani, totul într-o atmosferă tragică ce păstrează, în aceeași măsură, jovialitatea vârstei. Ni se vorbește despre violență, șefi de găști, neînțelegeri, violență, iarăși. Despre bârfele iscate în jurul unei femei care este căsătorită cu un soț mult mai bătrân, căreia i se spune „văduva”, despre doctori corupți, despre morți care se trezesc din sicrie și-și vizitează, la o bere, prietenii, despre tați care nu-și recunosc, până la crimă, fiii, totul conchizându-se, în cele din urmă, în finalul cărții, care poartă denumirea de „În pace”. Și-așa, încă o dată, Arriaga îmi dă încă un motiv să-i iubesc și mai mult scriitura. Chiar a fost o surpriză - și nu faptul că mi-a plăcut, de fapt, ci faptul că mi-a plăcut atât de mult. Nu știu de ce, dar mi se pare mult mai greu să scrii povestiri, cu alte cuvinte, să scrii proză scurtă, pentru că în doar câteva pagini (depinzând de predilecția autorului și de ce înțelege el prin „scurt”) trebuie să surprinzi întocmai ceea ce vrei actually să transmiți. Într-un roman, bineînțeles, ai la dispoziție mult mai mult „spațiu”, mult mai multe cadre, mult mai multe situații și oportunități. De aceea, faptul că Arriaga poate să scrie proză scurtă - și-o scrie atât de bine - este o altă dovadă a talentului său scriitoricesc.

După cum Arriaga o spune, „sunt un vânător; un vânător care scrie; vânătoarea este unul dintre ultimele și cele mai profunde rituri la care ființa umană poate avea acces.” Asta este el, ca scenarist, ca scriitor, povestitor - un vânător care reușește, prin creațiile și prin arta sa, să ne aducă față în față cu cele mai teribile, cele mai groaznice contradicții ale omenirii: moarte-viață, frumusețe-cruzime, lumină-întuneric, fericire-tristețe. Prin toate acestea, mai precis, prin modul în care, în scrierile sale, Guillermo Arriaga le abordează, reușește să confere un alt înțeles identității umane, identității cognitive și psihologice: prin noroi, prin sânge, prin ploaie, prin soare, prin durere, prin moarte, prin minciuni, reușim să descoperim că „aparținem în mod feroce naturii”. Prin povești, noi, oamenii, noi, ființele umane, dominate de zbuciumări lăuntrice, de dualitatea identităților nostre, supuse presunilor sociale - așadar, prin povești, prin romane, prin scris, putem recunoaște durerile adânci ale vieții. Putem să le-acceptăm, pentru ca mai apoi, încetul cu încetul cu încetul, să ne îngrijim de rănile care ne dor ca o inimă zvâcnindă. Și dincolo de toate acestea, dincolo de crime, abuzuri, violențe, dincolo de sinucideri, corupție - rămâne viața, viața, și soarele care mereu va răsări în același loc. Și pe-același cer.

„În lumea asta nu există Dumnezeu. Aici lucrurile, oamenii, animalele se mișcă singure. Și haosul ăsta e ceea ce se numește viață... o pierdere de timp.”

Vreau să mulțumesc dragilor prieteni de la Editura Vellant pentru acest roman, Retorno 201, de Guillermo Arriaga, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, la un preț super, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; o colecție tare dragă mie și din care, sincer să vă spun, nicio carte nu m-a dezamăgit. Lecturi frumoase, cu spor și o zi liniștită!