joi, 4 februarie 2021

Moștenirea unui Chef, de Jacky Durand - Recenzie

Editura: RAO
Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 224
Anul apariției: 2019
Traducere: Anca Măgurean

Domnul Henri, charismaticul patron al restaurantului Răgazul cu Flori, s-a opus mereu, fără explicații, ca fiul său, Julien, să devină bucătar. Când tatăl lui intră în comă, Julien are o singură obsesie: să găsească acel caiet în care, din copilărie, și-a văzut tatăl scriindu-și rețetele. Apoi descoperă alte secrete și înțelege de ce Henri și-a lăsat soția să plece fără vreun cuvânt.

„Pentru mine, tu ești stăpânul focului; un magician când faci brioșa să crească; un spărgător de seifuri când deschizi stridiile; un rege mag când bați frișca și topești pentru mine ciocolata neagră.”
Am citit această carte extrem de rapid; este micuță, fiind în format de buzunar, și nici nu are multe pagini. Cred că a fost întocmai lectura de care aveam nevoie în perioada prea aglomerată din cadrul sesiunii, când nu îmi mai vedeam capul de la cât aveam de învățat și totuși simțeam că nu pot să las să treacă o zi fără să citesc orice altceva, în afara cursurilor de la facultate. Și, dincolo de asta, chiar dacă a fost o lectură rapidă, a fost și o lectură care, într-o oarecare măsură, mi-a plăcut. Nu m-a dat peste cap, nu a fost ceva nemaipomenit, dar mă gândesc că nici toate cărțile nu trebuie să fie așa - și, în cele din urmă, Moștenirea unui Chef este o carte despre viață, așa cum este ea: simplă, misterioasă, plină de întrebări fără de răspuns. Mi-a plăcut tare mult povestea lui Julien, felul în care a vrut să calce pe urmele tatălui său, chiar dacă, dimpotrivă, Henri nu avea de gând să-i permită acest lucru. Și îi spunea într-una că el merită o viață mai bună, mai ușoară - deși Julien era înnebunit după ceea ce făcea tatăl său. 
„Număr orele bătute rar de clopotul bisericii. Îmi spun că până la următoarea bătaie am să te întreb de ce a plecat mama fără să-și ia rămas-bun de la mine. Sunt orfan de explicațiile ei care mă linișteau. Ea îmi spunea că există un motiv pentru orice. Pământul se învârte în jurul Soarelui; femelele mamiferelor au mamele; Aliații i-au învins pe germani în 1945; frunzele cad toamna. Așa că vreau să știu.”
Și de-aici, cum să vă spun, se-ajunge la o adevărată poveste. După ce tatăl său intru în comă, Julien începe să realizeze multe lucruri. Ce s-a întâmplat cu mama lui, de ce a plecat, așa, deodată, fără să spună nimic? Ce s-a întâmplat cu iubirea dintre cei doi? Cartea de față nu este complexă, iar acțiunea se întâmplă deosebit de rapid. Jacky Durand ne poartă printr-o lume plină de savoare, cu descrieri minuțioase de-ți lasă gura apă (a nu se citi această carte dacă sunteți nemâncați sau, de altfel, dacă sunteți persoane pofticioase - glumesc, bineînțeles), dar păstrează, în același timp, un puseu de emoție, de sentiment. Cred că mi-a plăcut cel mai mult faptul că personajele pe care autorul le creează (de la Henri, Julien, până la prietenii lui Julien) sunt personaje frumoase, adevărate, ca și cum ți-ar fi prieteni apropiați, gata oricând să-ți sară în ajutor. Mi-au plăcut, la nebunie, scenele și replicile dintre Julien și-o prietenă de-a sa. Și-au fost multe fragmente care mi-au smuls un zâmbet sincer și care m-au încărcat de emoție.
„Gătitul înseamnă generozitate.”
Evident, i-am dat trei steluțe pentru că, da, n-a fost o poveste extraordinară. Ba chiar ajunsesem să bănuiesc la un moment dat ce și cum. Dar nu asta contează, by the way. Contează faptul că m-a atins ceea ce-am citit, mi-a dat de gândit și m-a făcut să-mi spun că niciodată nu trebuie să renunți la visurile tale și la ceea ce îți place. A fost o poveste a devenirii, în care Julien de la începutul cărții n-a mai fost la fel cu Julien de la sfârșitul cărții. Personajul a evoluat, a aflat răspunsuri la întrebările care-l măcinau și nu-i dădeau pace. Julien a devenit ceea ce a vrut să fie, indiferent de tot ce îi spuneau ceilalți. A dat dovadă de tărie, a știut clar ce vrea și a muncit pentru asta. Cred că această atitudine este o lecție, în cele din urmă. Și știu c-o abordăm cu toții - cu toții luptăm pentru visurile noastre, nu? Dar uneori e bine să știi că și alții au reușit - fie ei și eroi fictivi, romaniști. 
„Cum să-i explic că tu făceai pentru mine cele mai frumoase naturi moarte cu o tocană de creasă, cu rinichi de cocoș și ciuperci de pădure? Cum să-i descriu fericirea din fiecare primăvară de a mânca broaște aurite în untul de culoarea alunei cu sos de pătrunjel? Cum să-i pot explica mirosul sălbatic și cu gust de prăjit al iepurelui vânătoresc?”
Moștenirea unui chef chiar a fost acea carte pe care m-am bucurat s-o citesc, chiar dacă nu o iau drept o lectură de referință. I-am dat trei steluțe și știu că-s îndeajuns, dar parcă regret totuși că nu a fost mai lungă, că nu m-a ținut mai mult în atmosfera sa - ce paradox, nu? Oricum n-aș fi avut timp să citesc, dat fiind faptul că învățam pentru examene - și-n același timp, aparent, aș fi vrut să fie mai lungă, să-mi dea mai multe detalii, să se mai lungească autorul cu niște întâmplări și tot așa. Am simțit, evident, că mai puteau fi spune anumite lucruri. Dar, în cele din urmă, oricât de scurtă a fost, universul romanului s-a închis la ultima pagină exact așa cum trebuie. Și totul a redevenit firesc, într-o ordine anume.
„Am optsprezece ani și ceva s-a rupt în iubirea mea frumoasă.”
Vreau să le mulțumesc tare, tare prietenilor dragi de la Editura RAO pentru acest roman, Moștenirea unui Chef, de Jacky Durand, îl puteți găsi AICI. Vi-l recomand cu mare drag dacă doriți să citiți ceva rapid, ceva ușor și emoționant în același timp. De asemenea, pe site-ul lor găsiți numeroase cărți super, din toate categoriile. Să aveți parte de lecturi cât mai frumoase și cu spor! 

marți, 2 februarie 2021

Mănâncă gras, fii suplu, de Dr. Mark Hyman - Recenzie

Rating: 3 din 5 steluțe
Număr de pagini: 512
Anul apariției: 2019
Traducere: Romică Lixandru

Autorul cărții, Dr. Mark Hyman este o autoritate recunoscută la nivel internațional în medicina funcțională, fiind în paralel medic de familie practicant, speaker, educator și un avocat activ al acestei laturi a medicinei. Medicina funcțională se ocupă cu optimizarea stării de sănătate a indivizilor prin intermediul nutriției. În paralel cu activitatea de medic Dr. Hyman este editor medical la publicația The Huffington Post. În trecut a fost colaborator medical pentru numeroase emisiuni de televiziune americane, actualmente fiind consilier și uneori coprezentator invitat la The Dr. Oz Show. Cărțile sale se vând ca pâinea caldă în America și nu numai, drept dovadă, s-a clasat de 12 ori pe primul loc în topul New York Times al celor mai bine vânduți autori, având în palmares până acum 12 bestselleruri. Dintre acestea amintim: The Blood Sugar Solution 10‑Day Detox Diet, The Blood Sugar Solution 10‑Day Detox Diet Cookbook, The Blood Sugar Solution, The Blood Sugar Solution Cookbook, The UltraMind Solution, The Daniel Plan, The Daniel Plan Cookbook sau UltraMetabolism. Dr. Mark Hyman este unul dintre cei mai activi luptători împotriva epidemiei americane de obezitate, contribuind alături de alți lideri din domeniul său de activitate la eradicarea acesteia prin oferirea de educație nutrițională populației de toate vârstele.

E înțeles de la sine faptul că omul de astăzi, cu tot ce înseamnă el, și vânătorii-culegători, strămoșii nostri, se află în volume diferite ale unei cărți care poartă numele de „Evoluție”. Omul de astăzi s-a adaptat lumii din care face parte, dar n-a fost un proces rapid, bineînțeles, ci s-a întins pe perioade de mii de ani. Ne-am adaptat vitezei, transformărilor, ne-am adaptat intempestivului, necunoscutului. Ne luăm prânzurile în pachete și le mâncăm, pe fugă, în trenuri și metrouri, bem sucuri pline de zahăr ca să ne potolim setea, mâncăm peste măsură când sute de milioane de oameni dorm înfometați. Este mersul firesc al lumii din care facem parte; suntem miliarde pe acest Pământ pe care îl considerăm infinit, nețărmurit și-i mulțumim dând găuri în el, tăind păduri, pescuind excesiv, exterminând, producând excesiv gaze cu efect de seră și sufocându-l, încălzindu-l peste măsură și arzându-l. 

Poate pentru prima dată în miliardele de ani ale istoriei Pământului, omul a devenit singura specie biologică ce și-a asumat rolul de conducător planetar. Apăsând pe niște butoane, manevrând instrumente de bord, fără a ști totuși în ce direcție se îndreaptă. Oamenii au strâns laolaltă plante, animale, substanțe chimice din atmosferă, roci, mări – toate ca într-o țesătură construită, în principal, pentru bunăstarea propriei specii. Este, după cum am spus, mersul firesc al lumii din care facem parte. Dar direcția în care mergem nu știu cât de firească va urma să ni se pară. Și ne vom întreba, unde am fost când toate acestea ni s-au întâmplat? Aici am fost, pentru că acest lucru se întâmplă chiar acum. Am schimbat lumea în care trăiau strămoșii noștri încât să ne fie cât mai „confortabilă”. Dar, în trecut, agricultura a fost cea care ne-a schimbat pe noi, literalmente: prin hrana pe care o consumam, genele care au apărut pentru a putea procesa respectiva hrană (poate dacă strămoșii noștri ar fi început să mănânce iarba, astăzi am fi putut exploata, nutrțional, și noi această formă de energie, așa cum au început să bea lapte, astfel încât am devenit capabili să ne hrăin și cu laptele altor specii de mamifere), modificările pe care le-au suferit echipamentele noastre enzimatice și sistemul digestiv. Toate acestea au fost reacții de adaptare la îndeletnicirile noastre și la mediul în care trăiam. Le purtăm și astăzi, deoarece trecutul este în noi. 

Suntem ceea ce mâncăm. Sau, mai bine zis, suntem ceea ce, într-o mare măsură, a mâncat mâncarea noastră. Și aici fac referire nu doar la animale, ci și la plante. Când populația a început să crească, rezervele de hrană au început să fie tot mai puține. Se producea prea puțin, însă era nevoie de mult mai mult. Fermelor le-au luat locul industriile zootehnice colosale, extinse pe zeci de hectare, producând milioane de tone de carne anual, carne ce va ajunge în farfuriile sub forme extrem de diverse, nu înainte de a trece prin procese de rafinare și conservare: mezeluri, salamuri, conserve, pateuri, semi-preparate și așa mai departe. Același lucru s-a întâmplat și cu cerealele, leguminoasele, fructele, nucile. S-a urmărit obținerea de soiuri mai productive, care să crească mai rapid, care să presupună un consum mai mic de energie spre a fi îngrijite – nu se mai lucrează manual, sau dacă se lucrează, nu se face în aceeași măsură în care se făcea cândva. Producerea de cantități industrială necesită valorificarea unor forțe de muncă ce sunt asigurate de către utilaje automate și semi-automate, mult peste capacitățile și îndemânările manuale ale omului. Se folosesc pesticide, insecticide, hormoni și stimulatori de creștere, substanțe de multe ori toxice pentru organismul uman. În cele din urmă, odată ce consumăm aceste produse, vom consuma, pe lângă fitonutrienții conținuți, și o parte din toxinele cu care au fost tratate. Industria de manipulare genetică a plantelor și a animalelor a luat amploare în ultimii zeci de ani, datorită numeroaselor descoperiri în domeniu și odată cu creșterea mondială a populație, deci odată cu creșterea cerințelor de hrană. S-au obținut hibrizi, spre exemplu, vaci crescute exclusiv pentru carne, ori pentru lapte, găini care fac de zeci de ori mai multe ouă decât găinile crescute în gospodăriile rurale, porci ale căror genunchi plesnesc sub greutatea propriului corp – îndopate, până la saturație, cu antibiotice, cu hormoni și furaje pline de chimicale. S-au făcut manipulări genetice pentru obținerea unor soiuri noi de plante, mai hrănitoare, mai colorate și mai mari, mai rezistente diferitelor condiții climatice – până și plantele s-au adaptat, fotosintetic, la diferite condiții naturale. Totul pentru a spori producția și a asigura capitalul global de hrană al omenirii. Metodele de conservare au asigurat posibilitatea stabilizării calității și proprietăților organoleptice ale multor produse, pe perioade îndelungate de timp, astfel încât, în ziua de azi, pe mesele noastre, ale românilor, găsim produse originare din toate colțurile lumii. 

De-a lungul timpului, „valoarea mâncării” a fost deseori denaturată, să spun așa. De mult timp „a mânca” nu mai este ceva social, cum poate era odată;„ a lua masa”, cândva, însemna că toată familia se-adună, seara, astfel încât actul în sine nu reprezenta doar asigurarea aportului alimentar, ci și o cale optimă de a te apropia de cei dragi, de a discuta și de a vă asculta unul pe celălalt. Acum, deseori, mâncăm pe unde apucăm. Și mâncăm excesiv, deseori. Nu fiindcă ne este foame, ci din cauza circumstanțelor sociale, din cauza familiei și prietenilor, din cauza ambalajelor, din cauza numelor și a numerelor, din cauza culorilor, a formelor, a distragerilor. Mâncăm, în mare parte, din cauza a ceea ce se află în jurul nostru. Mâncăm chiar mai mult decât credem. Mulți ar fi surprinși dacă le-aș spune că dacă ar consuma o pungă întreagă de semințe de floarea-soarelui, de o 100 de grame, și-ar asigura cam o pătrime din necesarul caloric zilnic. 

În ziua de astăzi, pe întreg mapamondul, un dezastru metabolic a dus la o epidemie globală de diabet de tip 2, obezitate și boli cardiovasculare. Costurile serviciilor de sănătate continuă să crească, deoarece suntem, parcă, mai bolnavi ca niciodată, având un procent în creștere al persoanelor care suferă de boli cronice cauzate, în mare măsură, de alimentație. Acesta este un lucru extrem de îngrijorător – așa cum, colectiv, am ajuns în punctul de față, tot așa, colectiv, ar trebui să abordăm aceste probleme biologice, sociale, economice, provocate de regimul nostru alimentar și de bolile declanșate de ceea ce mâncăm. Există numeroase articole care blamează grăsimile, care susțin diferite diete, există numeroși guru care îți asigură, cu patos, faptul că alimentația vegană, e cea care îți asigură o viață lungă și sănătoasă, precum și cei care susțin că noi nu am fost crescuți așa, iar strămoșii noștri nu vânau, cu sulița și arcul, căpățâne de varză și tuberculi de cartofi, deci „stă în genele noastre” să mâncăm carte și să fim ultima verigă a unui anumit lanț trofic. S-au scris sute de cărți despre ce e bine să introduci în alimentația ta pentru a-ți asigura o calitate crescută a vieții. 

Există milioane de nutriționiști în întreaga lume, pe care-i putem împărți cu ușurință în tabere diferite, fiecare susținându-și propriile convingeri și există nutriționiști gata să te convingă de faptul că, citez, „sub acțiunea taninurilor din cafea, laptele se transformă în brânză” (am auzit acest lucru chiar anul trecut, venind din partea unei personalități mondene, doctor nutriționist, de la noi). Nu aș vrea să fac o recenzie absolută, să spun așa, a cărții de față (de altfel, e clar despre ce este vorba). Însă, aș mai vrea să punctez câteva aspecte pe care le consider relevante – atât atunci când luăm în calcul viabilitatea unui studiu științific, a unei lucrări de specialitate, a unui articol publicat pe internet și la îndemâna oricui, cât și atunci când căutăm răspunsurile întrebărilor privitoare la ce ar trebui să mâncăm pentru a fi mai sănătoși. E clar faptul că, așa cum am spus, avem accesibilitatea de a consulta mii de studii realizate asupra obezității, metabolismului și a bolilor cardiovasculare, asupra laptelui, ouălor, cărnii, sute de persoane au scris despre ce e sănătos să mâncăm și ce, dimpotrivă, nu este și cum ar trebui să abordăm regimul nostru alimentar pentru a fi în concordanță cu un stil de viață cât mai sănătos. Știința se bazează pe argumente, pe ipoteze, pe teorii, pe date concrete, confirmări sau infirmări, pe raționamente. Chiar și pe imaginație. Oamenii de știință se confruntă între ei – își aduc dovezi unul altuia, infirmându-și concluziile, considerându-le neadecvate, prost făcute, lacunoase. Afirmă, cu tărie, că studiul lor este cel corect, iar concluziile lor sunt irefutabile. Eu nu contest nimic, dar nici nu pot crede tot ce citesc – fiindcă, cel mai adesea, și mai ales în domeniul disciplinei nutriției, am ajuns să mă întreb „și eu, acum, cu cine votez?”, deoarece într-un articol mi se spunea să mănânc grăsimi saturate, iar în altul mi s-a spus să le evit pe cât posibil, acesta fiind doar un exemplu. Ca tânăr student, mereu am crezut în infailibilitatea științei. Dar au fost momente în care am ajuns să-mi pun întrebări. Și-am ajuns la concluzia că, cel mai probabil, e bine să mănânci câte puțin din toate (mai puțin margarină). 

Biologia umană este deosebit colosal mai complexă decât se încearcă a fi „cuantificată” în diferitele studii de specialitate. Este o reacție în care se înlănțuiesc procese genetice, procese hormonale, fiziologice și biochimice, procese ce variază în funcție de condițiile de mediu. Și care este mediul cel mai apropiat corpului nostru, dacă nu alimentația? Hrana nu înseamnă doar calorii, nu joacă doar un rol nutritiv, ci joacă și un rol informațional, și ca într-o buclă locală, corpul nostru mereu ne va oferi un feedback – hormonal, genetic, biochimic, energetic. Alimentația ne influențează extrem de puternic, fiind capabilă să schimbe integritatea biochimică, hormonală, genetică a organismului nostru, și are efecte chiar și asupra sistemului nostru imunitar și a florei noastre intestinale. 

Pentru a găsi răspunsuri, există numeroase modalități de a pune întrebări, să spun așa. Există tipuri diferite de studii – studii observaționale, de cohortă, teste randomizate controlate, studii clinice, studii populaționale, chestionare și sondaje –  iar concluziile ce pot trase în urma realizării acestora diferă foarte mult: unele demonstrează existența unei relații cauzale, iar altele demonstrează existența asocierilor. Fiecare tip de studiu are avantaje și lacune specifice, și e cam imposibil să tragi concluzii viabile și definitive doar dintr-unul singur. Spre exemplu, oare un studiu realizat pe oameni cărora li se oferă direcții nutriționale și sfaturi în vederea abordării unui anumit plan alimentar este unul și același cu un studiu în care oamenii respectivi sunt ținuți sub supraveghere, ba chiar li se asigură hrana, astfel încât cei care realizează studiul respectiv să fie siguri că vor urma planul alimentar prescris și nu vor trișa cu bomboane și covrigi? Bineînțeles, este mult mai costisitor realizare unui astfel de studiu, în care persoanele participante sunt ținute sub supraveghere continuă. De aceea, deseori, este relevant să facem săpături pentru a afla cine a finanțat studiul respectiv – doar pentru a elimina orice eventual conflict de interese. Este important de știut și ce populații au fost luate în studiu. Femei afro-americane, indieni dintr-un trib de la capătul lumii, eschimoși, bărbați europeni, copii asiatici? Nici nu e nevoie să spunem câte diferențe culturale există între aceste populații, diferențe ce se concretizează și în felul în care aceștia răspund la o anumită alimentație. Chiar dacă studiul demonstrează că există un efect specific al unei alimentații specifice în cadrul unei populații, extrapolarea acestui efect și asupra altor populații mi se pare invalidă. Studiile extrem de mari, realizate la nivelul unei întregi populații, se bazează prin cuantificarea tiparelor alimentare ale populației respective. Rezultatele se obțin, în principal, prin completarea chestionarelor privitoare la alimentație, care se bazează pe amintirile legate de ce ai consumat în ultima zi sau poate în ultima săptămână. Eu, unul, cu greu îmi amintesc ce am mâncat acum câteva zile (și am un profil alimentar destul de restrâns). Oricum, oricât de adevărate ar fi răspunsurile, și persoanele respective și-ar aminti, cu certitudine, ce au mâncat, cât de bine reflectă acest lucru ceea ce, nu știu, au mâncat în ultimii trei-patru ani? 

Acum putem aborda problema finanțării. Finanțarea vine, în general, de la guvern, prin intermediul Institutelor Naționale de Sănătate și de la companiile private (medicale, farmaceutice, alimentară etc). Nu mă îndoiesc de faptul că există, într-adevăr, companii alimentare care chiar vor binele omenirii și vor răspunsuri reale.  Totuși, tind să cred că în cazul în care, să dau un exemplu, Coca-Cola ar finanța un studiu despre băuturile carbogazoase, este extrem de posibil să descoperim faptul că, în cele din urmă, consumul acestor băuturi nu are nici cea mai mică legătură cu obezitatea sau alte boli. Este mult mai probabil ca studiu să revină cu rezultate pozitive în ceea ce privește consumul acestei mărci și nu a altora. Este derutant să știm cu certitudine care este „adevărul”. În principiu, bănuiesc că fiecare om de știință își susține punctul de vedere, anexând lucrării sale și alte lucrări care, în aceeași măsură, să-i confirmă și să-i susțină punctul de vedere. Mă întreb, de ce nu le-a anexat și pe cele contrare – probabilistic, mi se pare imposibil ca din mii de studii care au în vedere aceeași problemă, toate să fie de acord în privința unor anumite aspecte. În ultimă instanță, cred că ar trebui luat în calcul faptul că noi consumăm mâncare, nu elemente izolate, iar mâncare conține zeci de ingrediente – multe tipuri de proteine, multe tipuri de grăsimi, glucide, vitamine, micro- și macroelemente, și multe altele. Cercetările se axează pe tipare alimentare, pe combinarea complexă dintre aceste alimente, pe felul în care mâncăm. De-a lungul timpului, de multe ori consumul de grăsimi saturate a fost asociat cu riscul dezvoltării diferitelor afecțiuni cronice – obezitate, diabet, boli cardiovasculare. Produse ce poartă blazonul Cholesterol free sau Fat free au umplut raftele magazinelor americane (populația cu procentajul cel mai crescut de obezitate), promițând alegeri sănătoase – 100% guaranteed. Acuzarea nu este, deloc, echivalentă cu condamnarea.  În aceeași măsură, există persoane care promovează o dietă bogată în grăsimi, și susțin că, în majoritatea studiilor, carnea consumată provine de la animale crescute în condiții industriale și hrănite cu furaje pline de hormoni, pestidice și antibiotice și are mai multe grăsimi polinesaturate inflamatoare Ω-6 și mai puține grăsimi polinesaturate antinflamatoare Ω-3 decât carnea animalelor hrănite cu iarbă. Drept urmare, este dificil să stabilim cu exactitate care sunt efectele pe care consumul de carne le are asupra organismului. Există totuși date mai solide în ceea ce privește legătura dintre consumul de carne procesată, cancer și boli de inimă.  Și, într-adevăr, când punem carnea pe foc, se petrec unele lucruri care ar putea fi periculoase (temperaturile ridicate duc la formarea hidrocarburilor aromatice policiclice și a aminelor heterociclice, compuși care s-au dovedit a avea acțiune cancerigenă). Da, într-adevăr, este adevărat că cei care nu consumau frecvent carne erau mai sănătoși. Dar de ce? Am citit recent un articol despre healthy user effect, efectul utilizatorului sănătos. Ceea ce înseamnă că oamenii care vor să fie sănătoși vor evita alimentele despre care cultura spune că i-ar îmbolnăvi (carnea, grăsimile, alimentele procesate, alcoolul, drogurile, țigările) și vor adopta o atitudine comportamentală și nutrițională care îi fac mai sănătoși (vor practica exerciții fizice, mănâncă mai multe fructe și legume, se hidratează mai des, se suplimentează vitaminic etc). Așadar, ei sunt mai sănătoși datorită stilului lor general de viață și nu putem atribui acest aspect, în mod specific, consumului redus de carne. 

Nu știu câte variabile se iau în calcul atunci când se fac diferite studii, dar știu că pot interveni numeroși factori de confuzie care pun, în cele din urmă, încrederea studiului respectiv la îndoială. Cred că, dincolo de toate informațiile pe care le avem la dispoziție, și nu sunt puține, trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi este o individualitate biologică, cu organism propriu, cu manifestări diferite și cu modalități diferite de a aborda profilul nostru nutrițional potrivit. Și în această manieră, cred că trebuie doar să fim atenți la cum reacționează corpul nostru față de anumite alimente, încât să-i oferim ceea ce îi trebuie pentru a ne purta, sănătos și neobosit, prin viață.

Citind cartea Mănâncă gras, fii suplu, pot spune că am ajuns la concluzia că nu există o alimentație care să fie bună pentru inimă, o alta care să prevină cancerul și osteoporoza, o alta care să prevină obezitatea sau demența sau diabetul sau orice altă patologie. Nu. Sunt de părere că noi, ca oameni și individualități biologice, am fost proiectați mult mai inteligent, iar natura, biochimia, fiziologia, nutrigenomica noastră este construită mult mai complex și nu se supune și limitează unor pattern-uri nutriționale. Știința nutriției este vastă și complexă și nu cred că putem trage concluzii viabile atunci când încercăm să izolăm substanțele nutritive și să le separăm de alimentație, per ansamblu. Am evoluat, de-a lungul timpului, consumând alimente integrale, nu ingrediente individuale, nu grăsimi și proteine și glucide izolate. Cu trecerea timpului, am eliminat alimente care, credeam noi, nu ne făceam bine, și-am introdus altele, gluten free & lactose free & fat free. Ni s-a spus să nu consumăm grăsimi, apoi ni s-a spus că nu consumăm suficiente grăsimi. S-au găsit înlocuitori pentru zahăr care se spune că sunt mai sănătoși. Este posibil să existe riscuri în orice – deoarece, în cele din urmă, excesul este cât se poate de dăunător, de orice natură ar fi acesta. Nutriția înseamnă mult mai mult decât calorii, macro- și micronutrienți. Înseamnă o dinamică complexă a tuturor componentelor alimentare, care, în organismul uman, joacă roluri extrem de variate în funcție de condițiile noastre fiziologie și de informațiile „nutriționale” pe care corpul nostru le primește. Un stil de viață activ și o alimentație bogată în nutrienți reprezintă cea mai bună profilaxie și au un potențial preventiv extraordinar. În cele din urmă, mi-a făcut o enormă plăcere să realizez acest „joc de imaginație”; am încercat să consult și articole de specialitate, să le confrunt unele cu altele și abia după să trag concluzii. Este într-adevăr adevărat faptul că e foarte posibil să fi greșit în unele cazuri, dar asta înseamnă să înveți. Știu că nu dispun de întreaga informație de care am nevoie pentru a trage concluzii viabile și cât mai apropiate de realitate. Dar învățăm. Să spun „că știu” înseamnă să-ncetez să mai evoluez.

Mulțumesc prietenilor dragi de la ACT și Politon pentru această carte Mănâncă gras, fii suplu - chiar a fost ceva care m-a făcut să-mi pun întrebări și să vreau să caut, în cele din urmă, mai multe răspunsuri (și-am ajuns din lac în puț, cum s-ar zice, pentru că dincolo de a fi găsit răspunsuri, am ajuns să-mi pun, bineînțeles, și mai multe întrebări). Dar vă recomand cartea asta dacă doriți să vedeți cum se învârt lucrurile, să zic așa, în lumea nutriției, cât se minte, de fapt, în lumea științei - și cum se abordează problemele, în cele din urmă. Chiar mă declar mulțumit din acest punct de vedere. Și nu uitați că pe site-ul lor găsiți o varietate de audiobook-uri, sunt sigur că v-ar încânta! Spor la lecturi cât mai frumoase să aveți!

duminică, 3 ianuarie 2021

Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (Frații Montague, #1), de Mackenzi Lee - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Anul apariției: 2018
Traducere: Carmen Ion
„M-a răzbunat atunci când nimeni nu mă mai privea în ochi.”
Mackenzi Lee este autoare americană de cărți pentru copii și tineri. Ea scrie atât ficțiune cât și non-ficțiune despre subiecte precum sexualitatea și rolul femeilor în istorie. Cel de-al doilea roman The Gentleman's Guide to Vice și Virtute a fost declarat Bestseller New York Times și  a obținut Premiul Stonewall Book pentru portretizarea unui tânăr bisexual în Europa secolului al XVIII-lea. Prima carte a lui Lee, This Monstrous Thing din 2015, a fost o reinterpretare a poveștii lui Frankenstein și a câștigat Premiul Pen-New England Susan P. Bloom Children's Book Discovery. În perioada promoțională a acestei cărți,  ea a început să posteze pe Twitter sub hashtag #BygoneBadassBroads, distribuind biografii ale femeilor importante, începând cu Mary Shelley. Acest proiect a crescut în popularitate, iar Lee a publicat în 2018 Bygone Badass Broads: 52 Forgotten Women Who Changed the World. Ea a semnat un contract cu Marvel pentru a scrie trei cărți de ficțiune cu personaje negative Marvel, începând cu o poveste despre Loki în primăvara anului 2019.
„Adevărul este că Percy a jucat dintotdeauna un rol important în viața mea, și asta cu mult înainte de a mă da pe spate cu o bufnitură s-a auzit de la leghe distanță. Abia de curând am ajuns să amuțesc atunci când genunchiul lui se lovește de al meu pe sub masa joasă din nu știu ce cârciumă. O mică prefacere a relației dintre noi și, dintr-odată, stelele mele nu mai sunt aliniate, planetele își ies de pe orbitele lor și eu orbecăi, lipsit de hartă și de direcție, prin teritoriul tulburător al iubirii față de cel mai bun prieten.”
Henry „Monty” Montague a primit o educație aleasă, în speranța că va deveni un gentleman perfect. Tânărul este însă un spirit neîmblânzit, pe care nici șederile în cele mai distinse școli din Anglia, nici pedepsele aplicate cu încrâncenare de severul său tata nu reușesc să îl lecuiască de pasiunea pentru jocurile de noroc, băutură și idilele cu bărbați și femei deopotrivă. Pornit în Marele Tur al Continentului, împreună cu cicălitoarea, dar inteligenta lui soră mai mică, Felicity, și avându-l alături pe cel mai bun prieten al său, Percy, de care e îndrăgostit până peste cap, Monty şi-a propus să dea uitării toate constrângerile și să se distreze cum nu a mai făcut-o vreodată. Când însă dă dovadă de nesăbuință și își însușește un obiect misterios de la curtea regală franceză, călătoria de plăcere se transformă într-o aventură în toată regula, din care nu lipsesc tâlharii la drumul mare, pirații, secretele alchimice și întâmplările romantice.

„Dacă Anglia toată s-ar scufunda în mare și aș fi singurul care ar deține o barcă, în ea l-aș luat doar pe Percy. Iar dacă el s-ar fi înecat deja, probabil că nu aș mai salva pe nimeni. Pentru că nu aș mai avea de ce să trăiesc.”

Mi-au trebuit doi ani (încă nu-mi dau seama ce e greșit la mine și de ce nu abordez mai multe genuri literare - probabil mi-am creat un pattern literar, dacă-i pot spune așa) să dau de această carte, de acest roman scris într-o manieră extrem de atractivă, mi-au trebuit doi ani să citesc această carte plină de aventuri, și, sincer, nici nu cred că aș fi dat de ea dacă nu mi-ar fi recomandat-o un prieten drag. Am nevoie de persoane care să mă tot împingă în afara zonei mele de confort, fiindcă am impresia că ratez, involuntar, cărți care mi-ar fi tare mult pe plac. Totuși, am extraordinarul noroc de a fi înconjurat de oameni care știu ce cărți mi-ar plăcea, chiar dacă nu sunt cărți pe care, în mod obișnuit, le-aș citi. Așa că, și aici, vă mulțumesc tare mult pentru toate recomandările făcute - se vede, clar, că știți voi ce știți! Oricum, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni cred că a fost una dintre cele mai frumoase surprize literare ale anului 2020, pentru că nu m-am așteptat deloc să fie așa - a fost, după părerea mea, o carte cu de toate: de la emoție, trăiri, sentimente amestecate, până la mister, nebunie și pirați. Oh, da, Mackenzi Lee a făcut din acest roman o aventură pe care, fără doar și poate, aș vedea-o ecranizată - sunt sigur c-ar ieși ceva foarte bun.
„(...) Din moment ce tata povestește în stânga și în dreapta ce craidon depravat sunt, mă voi ridica la înălțimea reputației mele. Nu vreau să-l dezamăgesc.”
Dincolo de aventura neașteptată de care am avut parte, mi-au plăcut la nebunie personajele. Toate. Și vorbesc, în principal, de Felicity, de Henry și Percy. Mi se pare că fiecare a avut ceva de întruchipat, fiecare a transmis, de fapt, o anumită idee - s-a vorbit, prin ele, despre discriminare, rasism, despre homosexualitate, despre feminism, subiecte tabu, să zic așa, cel puțin în societatea actuală romanului. Apreciez enorm curajul pe care îl are Mackenzi Lee, autoarea, în abordarea unor subiecte destul de delicate. Și, sincer, am fost extrem de surprins să văd că autoarea pune în scenă un personaj cu o orientare sexuală diferite, portretizându-l într-o Europă a secolului al XVIII-lea. Am mai întâlnit două alte autoare care au abordat aceeași idee, să spun așa, dar personajele respective au fost mai mult sau mai puțin episodice, nicidecum principale (așa cum este Henry, îndrăgostit vicios de prietenul său cel mai bun, Percy). 
„În viața mea nu am avut așa chef să pocnesc pe cineva peste gură. Și să-i smulg pistruii aceia stupizi de pe mutră.”
Oricum, ideea în sine constă în faptul că Henry este trimis în Marele Tur al Continentului, care dincolo de o călătorie, reprezintă posibilitatea lui Henry de a se maturiza, în sfârșit, de a deveni un bărbat responsabil, de a se lecui de jocurile de noroc, băutură, idile de-o zi, un Tur care are drept scop relevarea adevăratelor calități care ar trebui să descrie un gentleman. Oh, dar cât greșește, de fapt, tatăl lui Henry. În acest Tur, care, de fapt, ia o întorsătură neașteptată, una care pune în pericol viața oricărui personaj, departe de Henry ideea de gentleman. Nicidecum. Avem parte de o suită de întâmplări, unele amuzante, altele dramatice, altele pline de suspans, totul conturând o aventură în adevăratul sens al cuvântului, o aventură din care nu lipsesc tâlharii, hoții, pirații, obiecte ciudate, secrete și mai ciudate, minciuni, interese politice, dar și întâmplările romantice, emoționante, pline de speranță. M-am simțit ca într-un roller coaster de emoții și trăiri și sentimente, deoarece i-am îndrăgit numaidecât pe cei trei eroi ai acestui roman. A fost o lectură rapidă (am citit cartea într-o zi, în vreo trei reprize), extrem de plăcută. Și ce a potențat și mai mult frumusețea lecturii a fost faptul că a abordat niște teme destul de serioase, conturate prin personajele extrem de bine construite, prin cugetări inteligente - în cele din urmă, Mackenzi Lee aruncă o privire asupra firii umane, cu tot ce înseamnă ea: și nu ne obligă s-o înțelegem, pentru că oricum ar fi de prisos, ci ne arată că, în orice moment, iubirea, sinceritatea sunt ceea ce, într-o lume superficială, contează cu adevărat. Și, în orice moment, orice altceva pălește în fața emoțiilor și trăirilor sincere. Nu e nevoie să fii un gentlemen desăvârșit, trebuie doar să știi când și cui să-ți deschizi inima. Restul, firesc, vine de la sine, așa cum soarele răsare dimineața și, obosit, apune seara. În cele din urmă, romanul lui Mackenzi Lee este unul despre devenire, despre evoluție, acceptare și iertare; sensibil, emoționant, profund.
„A fost nevoie să călătoresc câteva mii de leghe pentru a începe să cred că sunt un om mai bun decât ceea ce mi-ai spus tu și decât cele mai rele lucruri pe care le-am făcut. Mi-a fost greu, dar există un început în toate.”
Abia aștept să citesc și volumul al doilea, Ghid de jupoane și piraterii pentru doamne (#2) în care este vorba despre Felicity - bineînțeles, sunt sigur că Lee speculează și mai bine ideea pe care a conturat-o în primul roman. Deci, abia aștept să-l citesc. Am să-nchei aici, spunându-vă, deși e subînțeles, că vă recomand cu drag acest roman dacă sunteți în căutarea unei cărți plină de aventuri, amuzantă, emoționantă, dar, în același timp, care abordează și niște teme serioase. Pentru mine, chiar a fost o lectură extrem de surprinzătoare, plăcute; așa cum am spus, una dintre cele mai surprinzătoare lecturi ale anului trecut. Vreau să le mulțumesc mult de tot prietenilor noștri dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni (#1), de Mackenzi Lee, pe care îl găsiți AICI. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Cerul din adâncuri (Sky and Sea, #1), de Adrienne Young - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: Leda Edge
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2018
Traducere: Iulia Anania

Adrienne Young este o scriitoare americană aflată pe lista The New York Times a celor mai bine vânduți autori. S-a născut și a crescut în Texas. Cerul din adâncuri, în engleză Sky in the Deep (2018), este romanul său de debut. 
„Și-a ridicat bărbia spre mine și am fluierat, la rândul meu, căci era modul nostru de a ne transmite unul altuia să avem grijă. Să încercăm să nu murim.”
Curajoasă. Puternică. Aprigă. Sigură. Așa a fost educată Eelyn că trebuie să fie o luptătoare aska, una care îi urăște de moarte pe cei din clanul riki, cu care, din cinci în cinci ani, ai ei se războiesc în timpul sezonului de luptă. Și viața i s-ar fi desfășurat normal, dacă, în timpul unei bătălii, n-ar fi descoperit că Iri, fratele pe care îl credea mort, luptă alături de dușmanii săi! În curând, Eelyn se vede aruncată în vâltoarea unei lupte pe viață și pe moarte, iar întregul ei univers se răstoarnă. Pentru că, dintr-odată, va înțelege că iubirea poate să răsară în locul urii și camaraderia în locul dușmăniei transmise din moși-strămoși.
„- Împreună? m-a întrebat.
- Întotdeauna! i-am răspuns.”
Nu sunt un fan al vikingilor, nu m-am înțeles cu serialul super-în-vogă pe care-l tot auzeam drept recomandare. Dar, sincer, n-am știut că acest roman e cu vikingi (de fapt, nu știu dacă-s neapărat vikingi, dar e clar că autoarea s-a inspirat din istoria acestei civilizații), că, sincer, dacă știam, nu cred că l-aș mai fi citit. Și, pam, uite cum iarăși, atât de inspirat cum sunt de obicei, aș fi ratat o lectură încântătoare, dinamică, captiantă, alarmantă - normal, că, bineînțeles, nu am eu talentul de a nu ieși prea des din zona de confort? Și totuși (pentru că există un totuși), pot spune că sunt mulțumit de faptul că în ultimele luni din 2020 (ducă-se de unde a venit!) am citit câteva cărți care m-au scos din zona mea de confort, și cărți care, zău, chiar mi-au plăcut.
„(...) Ai omorât oameni din propriul clan. Ce-o să faci când o să mori? O să fii separat de noi pe veci!”
Așa a fost și în cazul cărții lui Adrienne Young, Cerul din adâncuri, care, ce-i drept, a mai lăsat loc de (cel puțin) un volum. Abia aștept să descopăr continuarea poveștii, pentru că mi-a plăcut la nebunie ce-am citit acum. Mi s-a părut o poveste pur și simplu explozivă, sălbatică, autentică (n-am citit multe cărți de acest gen, deci, vă rog, nu-mi săriți în capul dacă subiectul și ideea au fost abordate și-n alte unșpe' mii de cărți), cu personaje puternice, bine conturate; dar, sincer, ce m-a atras pe mine cel mai mult au fost modul de a descrie bătăliile dintre cele două triburi - riki și aska - și ideea, iarăși, mitologică (zeitățile supreme care veghează asupra acestor triburi), precum și modul în care au fost conturate îndeletnicirile, ierarhiile, obiceiurile acestor triburi. Mi-am dat seama că ador să citesc despre istoria apusă, să-i zic așa, fie ea și neverosimilă, pur fictivă. E extraordinar cum asemenea autori reușesc să după o poveste atât de departe, până la inventarea unei istorii, unei civilizații - deseori, sincer, într-o manieră lirică, de o fantezie care, mie unul, îmi stârnește chiar și emoții. Și-atunci îmi dau seama că, da, chiar am nevoie de astfel de lecturi mult mai des. 
    „Asta fusesem învățați de mici: vegr yfir fjor - onoarea-i mai presus de viață.”
Felul în care autoarea a plasat intriga, creând imagini aproape palpabile a brutalității războiului dintre cele două popoare (și nu numai), întorsăturile de situație și situațiile neașteptate. Totul, în cele din urmă, conturează un roman alarmant, într-o atmosferă nesigură în care pași se-aud din întuneric, armele se-ascund, copiii învață încă de mici că trebuie să se apere și, atunci când nu o pot face, trebuie să fugă, să fugă și să lase totul în urmă, să fugă pentru propria lor supraviețuire - asta este, astfel, cel mai important, să nu privească în urmă, deoarece asta i-ar putea costa propria viață. Nu am să vă vorbesc despre ce este romanul, ci am să vă spun, pe scurt, că mi-a plăcut mult cum, în cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că pe vreme de război doar unul poate câștiga, iar atunci când cineva încearcă să fie stăpân peste întregile ținuturi, pentru a putea lupta contra dușmanului, însăși dușmanii trebuie să devină prieteni și să țină piept unui întuneric colosal, dens. Într-o lume în care moartea pândește la colțul oricărui sat, sub frunzișul oricărui copac, doar cei puternici, doar cei fără milă, doar cei pregătiți pentru orice sunt cei care vor răzbate prin pâlcurile de morți și prin războaiele sângeroase.
„Am privit negreala arsurii cum înhăța marginea de lemn, croindu-și drum de-a curmezișul idolului până când acesta a devenit parte din foc. Transformat în fum și adunându-se deasupra mea. S-a stins și s-a răsucit, risipindu-se în aer. Până ce n-a mai rămas nimic.”
Am înțeles de la alți cititori că Eelyn ar fi „puțin plângăcioasă și cam slabă”. Nu știu, repet, eu nu am citit prea multe cărți de acest gen - totuși, am putut să observ de unde au plecat aceste lucruri. Într-adevăr, poate au existat momente în care era puțin ciudat felul în care s-a comportat Eelyn, dar, după părerea mea, trăgându-se dintr-o cultură în care onoarea este deasupra a toate. Aș putea spune mai multe, dar ideea e că v-aș da spoilere și nu mă interesează să fac asta. Oricum, mi s-a părut un personaj care a evoluat, care s-a maturizat și și-a dat seama că, în cele din urmă, chiar și-acolo unde întunericul poate fi tăiat cu cuțitul, există o șansă de speranță, există o șoaptă pe care mereu o vei auzi spunând Qnd eldr. Să răsufli foc.
„- Thora s-a născut din munte, în izbucnirea cea mare care ne-a creat casa, a început ea, întinzându-și mâinile în lături, de-o parte și de alta a trupșorului său. A răsărit din flacără și cenușă. Și-a creat poporul din stâncă topită și l-a așezat pe munte, să-l locuiască. L-a numit riki, pentru că avea putere și forță. Dar pacea a avut viață scurtă. Sigr, zeul fiordului, a văzut ce făcuse Thora și inima i s-a umplut de pizmă. Și-a trimis poporul sus, pe munte, să dărâme tot ce clădise Thora (...).”
Concluzionând, mie chiar mi-a plăcut. Aștept cu nerăbdare să citesc și al doilea volum, The Girl the Sea Gave Back, pentru că vreau neapărat să fac parte, iarăși, din lumea fascinantă pe care Adrienne Young a reușit s-o contureze. Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru acest volum, Cerul din adâncuri (#1), Adrienne Young, de care m-am bucurat cu mare plăcere; îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul lor, găsiți o gamă largă de cărți din diferite genuri. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai bun!

Marele Gorsky, de Vesna Goldsworthy - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction
Colecția: Raftul Denisei
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 200
Anul apariției: 2017
Traducere: Ioana Avădani
„(...) dar, să fiu cinstit, ori de câte ori intram în lumea lui Gorsky îmi pierdeam reperele, ca și cum banii ar fi creat propria lor cameră de decompresiune în care legile gravitației încetau să se mai aplice.”
Vesna Goldsworthy s-a născut la Belgrad în 1961, unde a locuit până în 1986, când s-a căsătorit cu un diplomat britanic și s-a stabilit la Londra. Aici a lucrat mai întâi la BBC World Service, apoi a îmbrățișat cariera academică. În prezent, predă literatură și scriere creativă la University of Exeter și la University of East Anglia. Este autoarea a cinci cărți, traduse în mai multe țari și recompensate cu premii literare. A debutat în 1998 cu volumul Inventing Ruritania: The Imperialism of the Imagination, recunoscut drept o contribuție esențială la studiul Balcanilor și al identității europene. Cartea examinează versiunea ficționalizată a Balcanilor și stereotipurile occidentale legate de această regiune prin lentila literaturii britanice de la Byron încoace. Chernobyl Strawberries, care a apărut în 2005 și a avut un succes răsunător, poate fi considerat, dincolo de amintirile din copilărie și adolescență trăite în „epoca de aur“ a socialismului iugoslav, un pandant la volumul anterior, prin relevarea atitudinii sârbilor față de occidentali și, mai ales, față de britanici. Volumul de poezii The Angel of Salonika, care l-a făcut pe J.M. Coetzee s-o numească pe Vesna Goldsworthy „o bine-venită nouă voce în poezia de limbă engleză“ și i-a adus acesteia Crashaw Prize, a fost nominalizat printre cele mai bune cărți de poezie ale anului 2011 în The Times. Primul ei roman, Marele Gorsky (Gorsky; Humanitas Fiction, 2017), publicat în 2015, este bestseller internațional. În 2018 îi apare romanul Monsieur Karenin (Monsieur Ka; Humanitas Fiction, 2019), primit cu entuziasm de critică și de public.
„- În orașul ăsta te obișnuiești cu banii, adăugă, dar banii lui Gorsky sunt dincolo de orice vis de înavuțire. Nimeni nu știe exact cum i-a făcut.”
Marele Gorsky este flamboaianta poveste pereche a romanului-cult Marele Gatsby, a cărui acțiune e acum strămutată în Londra secolului XXI, cu nimic mai puțin spectaculoasă și mai puțin efervescentă decât New Yorkul din anii nebuni ai epocii jazzului. Romanul a fost nominalizat, în 2015, la Bailey's Women Prize for Fiction, fiind bestseller în Marea Britanie și în alte 15 țări. Într-o după-amiază londoneză ploioasă, în vechiul cartier Chelsea, un oligarh rus fermecător, Gorsky, intră într-o librărie modestă și oferă pentru reamenajarea ei prima dintr-o serie de sume uriașe. Pentru acei bani, Nikola, librarul plictisit, dar cu o minte și o cultură strălucite, trebuie să-i alcătuiască oligarhului o bibliotecă personală impresionantă. Aceasta va fi instalată în casa de dimensiunile unui palat pe care Gorsky se întâmplă să o reconstruiască chiar lângă modesta locuința a librarului. Gorsky îi cere lui Nikola să adune o colecție plină de gust de titluri din literatura rusă, pe care intenționează să o ofere marii sale iubiri de altădată, Natalia, regăsită la Londra. Pasiunea oligarhului pentru frumoasa acum măritată cu un englez e mai mare chiar decât averea sa inestimabilă, iar Nikola se va trezi târât el însuși într-o lume a opulenței, lăcomiei, sexului și crimei, în timp ce încearcă să-l ajute pe Gorsky să-și recapete dragostea pierdută. 
„Se trezesc sevele. Noaptea, auzi vulpile urbane urlând ca niște bebeluși abandonați, clic-clacul tocurilor înalte pe trotuar, sunetul telefoanelor mobile și vocile saturate de râs alcoolizat și dorință carnală.”
„Gorsky, personajul central al romanului, le datorează la fel de mult celebrilor iubiți din literatura rusă, ca Oneghin, Vronski și Jivago, ca și lui Gatsby. Povestea mea e, de fapt, o poveste de iubire cu cărți”, este ceea ce însăși autoarea, Vesna Goldsworthy, afirmă - și, sincer, după ce am citit aceste rânduri, mi-am dat seama că, într-adevăr, n-aș fi putut interpreta altfel romanul de față - o poveste de iubire cu cărți, o odă închinată lecturii, în cele din urmă, și bucuriei existenței acestui lucru. Deși n-am fost niciodată fan al romanului Marele Gatsby, contrar opiniilor multor cititori (deși, trebuie să apreciez cât de colosal a fost sfârșitul romanului), mi-a plăcut extrem, dar extrem de mult Marele Gorsky, roman pe care este imposibil și improbabil să-l citești fără să te gândești, bineînțeles, la romanul lui F. Scott Fitzgerald. Totuși, părerea mea este că Goldsworthy scrie impecabil de frumos, impecabil de delicat, natural, real. Sincer, eu chiar nu înțeleg de ce are un rating așa de micuț pe Goodreads (în jur de 3,3, media rezultată în urma câtorva sute de voturi). Eu i-am dat cinci steluțe și, sincer, i-aș fi dat fără să mă gândesc mai multe; autoarea chiar a transmis exact ce a trebuit - și, sincer, pot suma totul cu acest citat: „Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”
„Cândva, în timp, pierdusem și ultimul atom de invidie pe care am simțit-o față de el. Era mult prea strălucit pentru a fi atât de bogat și mult prea bogat pentru a fi fericit.”
Nu am să vă vorbesc, evident, despre acțiunea romanului. Ce-i drept, nici nu cred că se pune accent pe acest lucru, deși, într-adevăr, există o conformație de tipul cauză-efect care se face întrevăzută cu greu - dar există. Cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc evoluția relațiilor dintre personaje, să fiu atent la zbuciumările lor interioare, la ideile lor, sentimentele, la ceea ce, de fapt, le antrenează în decursul celor aproximativ două sute de pagini. Pentru mine, de fapt, nu acțiunile fac interesul imediat, ci sufletul personajelor, „fictivitatea” lor (că, nu?, în cele din urmă, cum zicea cineva, omul este cel mai fictiv), dar și felul în care reacționează, felul în care dau piept cu realitatea. Aici, cel mai mult mi-a plăcut să-l urmăresc pe Gorsky, să-i înțeleg caracterul impenetrabil, să reușesc să văd dincolo de costumul elegant, scump, de calitate pe care-l purta; să am acces la istoria sa, dar și la gândurile sale, la viața sa, în esență, tragică, dar nu banală; un nume, Gorsky, un nume puternic, dur, care capătă conotații misterioase în momentul în care zeci de întrebări se învârt în jurul său, întrebări fără răspuns, de ce, cum, cum a reușit, cum e posibil? Gorsky, un om cu o avere impresionantă, posesorul unor clădiri istorice, un om pentru care banii nu reprezintă o problemă dar, în cele din urmă, Gorsky, omul care e prea bogat pentru a putea fi fericit, prea splendid pentru a putea fi iubit, prea puternic pentru a putea iubi. E foarte interesant de urmărit acest personaj - pentru mine, unul, a manifestat o adevărată atracție ciudată, întrucât Goldsworthy a reușit să-l creioneze într-o manieră în care, în cele din urmă, Gorsky să fie foarte greu, din punct de vedere psihologic, cognitiv, accesibil. Așadar, un personaj puternic. Și, bineînțeles, nu doar el.
„Trupul se poate supune sufletului. Te poți naște bărbat, dar să devii femeie, poți să-ți tatuezi și să-ți perforezi pielea, să-ți schimbi culoarea părului și forma dinților și a nasului, poți să-ți mărești sau să-ți micșorezi sânii, să îți armonizezi aparența cu orice vrei tu să fii. Singurul lucru nepermis este să fii nefericit, mai ales dacă ești imigrant. Nefericirea este o formă de nerecunoștință, un abuz la adresa ospitalității.”
Marele Gorsky este o carte efervescentă, care deși are doar două sute de pagini (aproximativ), este destul de complexă. Personajele sunt bine conturate, puternice; acțiunea, în sine, este una dominată de întâmplări mai mult sau mai puțin relevante, dar care, în final, reiterează excepțional societatea actuală și timpurile actuale (actuale, bineînțeles, perioadei în care se petrece acțiunea din roman). Personajele pot fi duplicitare, pot ascunde secrete, pot avea un trecut tragic - mi-a plăcut, aici, să urmăresc evoluția relației lui Gorsky cu Natalia, și chiar a Nataliei cu Nikola, „librarul plictisit”. De altfel, romanul este relatat din perspectiva lui Nikola - astfel încât, dată fiind maniera romanistă abordată, punctul de vedere (limitat, evident) al acțiunii, emoțiilor și a tot ce presupune romanul, este doar al lui Nikola. Dar nu m-a deranjat, întrucât însuși Nikola este un om taciturn, meditativ, introspectiv - trece prin filtrul rațiunii și al gândirii, al emoțiilor și al trăirilor tot ce se întâmplă. Iar imaginea pe care ne-o oferă (fazual spus, imaginea) este una completă și desăvârșită. Și, în cele din urmă, strălucirea, efervescența romanului, toate acestea conturează destinul tragic al lui Gorsky, al cărui nume este spus în șoaptă, dar stăruiește pe buzele tuturor.
„Gorsky îți construia o casă ceva mai jos de noi și datoria noastră era să ne asigurăm că, în ziua în care ar fi fost gata să se mute, casa avea ce mai bună bibliotecă din Londra. Cea mai bună bibliotecă privată din Europa. Nu doar o bibliotecă obișnuită, ci una făcută pe măsura unui gentleman-intelectual rus, interesat de artă, literatură și călătorii, cu o aplecare spre limbile europene; una care ar fi trebuit să arate de parcă însuși Gorsky ar fi cumpărat toate cărțile acelea și le-ar fi citit de-a lungul multor ani sau - dacă nu - că avea cele mai serioase intenții să le citească.”
Mi-a plăcut, recunosc, chiar mi-a plăcut mult de tot. Am avut ocazia fabuloasă de a o întâlni, personal, pe autoarea romanului, pe Vesna Goldsworthy, în cadrul festivalului FILIT, organizat anual la noi în oraș, în Iași. Este un om tare frumos, și-aici fac referire și la valorile interioare pe care aceasta le are și le promovează. Nu citisem romanul, l-am cumpărat din impuls pentru că am vrut să-l am semnat, cu autograf. Dar îmi amintesc că (așa cum se obișnuiește) a citit, chiar în română, un fragment din cartea sa (drăguț, nu?) și am fost numaidecât atras de modalitatea ei de a scrie - și, sincer, cred că a și ales fragmentul potrivit, pentru că-mi amintesc că, încă de-atunci, a reușit să reliefeze întocmai misterul care se învârtea în jurul lui Gorsky). Așadar, eu chiar vi-l recomand, și mi-am dat seama, încă o dată, că nu trebuie să mă las influențat de anumite rating-uri de pe Goodreads (obișnuiam să fac asta) - bineînțeles, literatura e subiectivă, și dacă ceva nu mi-a plăcut mie, nu înseamnă că nu-ți va plăcea ție. Normal, și viceversa e viabilă. Vă doresc să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor, plăcute și de un an care, poate, să repare ce, cu atâta măiestrie, a știut 2020 să strice. Spor în toate!