Protocolul Varșovia, de Steve Berry - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 3 din 5 steluțe

Anul apariției: 2020

Număr de pagini: 432

„Polonia nu a pierit încă,/ Câtă vreme noi trăim./ Ce ne-au răpit străinii,/ Lua-vom înapoi cu sabia.”

Steve Berry este avocat și, deși nu mai practică avocatura, este implicat în politica locală din Georgia. Interesul său pentru istorie l-a îndemnat spre cariera de scriitor. A debutat în 2003 cu thrillerul Camera de chihlimbar, care a devenit imediat bestseller în Statele Unite. Următoarele sale cărți - Profeția familiei Romanov, Al treilea secret, Moștenirea templierilor, Conexiunea Alexandria - au urcat rapid în topurile întocmite de USA Today, The New York Times, Publisher's Weekly. 

„Primise un mesaj de la Cassiopeia. Unde ești? Știa că nu o să-i placă adevărul. În Polonia, mă ascund într-un dulap, aștept să fur un artefact vechi de o mie de ani.”

În acest volum palpitant, fostul agent secret Cotton Malone se trezește implicat într-o intrigă țesută în jurul a șapte relicve sfinte, care alcătuiesc temuta Arma Christi. Fiecare obiect furat reprezintă prețul plătit de guvernele mai multr țări, printre care China, Rusia și Statele Unite ale Americii, pentru intrarea într-o licitație secretă, având ca miză informații incriminatoare despre președintele în funcție al Poloniei, care, dacă ar ieși la suprafață, ar putea schimba balanța puterii în Europa. De pe străduțele cu parfom de epocă ale roașului Burges, din Belgia, până la interioarele elegante ale Castelului Wawel, din Polonia, și în adâncurile unei uriașe mine de sare, romanul ne poartă într-o aventură plină de surprize, în care singura necunoscută rămâne... Protocolul Varșovia.

„Sfânta Cruce, Cununa de Spini, Stâlpul Flagelării, Sfântul Burete, Sfânta Lance, Cuiele și Sângele Sfânt. Arma Christi. Armele lui Hristos.”

Am citit romanul lui Steve Berry destul de rapid - asta pentru că, într-adevăr, chiar te prinde. Și ești curios să vezi ce urmează să se mai întâmple, în ce direcție are să meargă totul. Personajele sunt interesante, bine construite, ba chiar bulversante, la un moment dat, încât ajungi să nu știi în cine să ai încredere, fiindcă există nenumărate schimbări „de tabere”, chestii de acest gen. Avem parte și de multe întorsături de situație, de altfel, de situații neașteptate și tot tacâmul, de fapt, adică aproape tot ce-i trebuie unui thriller bun. Totuși, pentru că există și această parte, eu n-am putut deloc să fiu prea captivat de poveste, pentru că mi s-a părut că ideea aceasta politică parcă prea ia amploare și Berry face prea mult uz de ea. Într-adevăr, se observă cât de mult este pasionat autorul de istorie, cât de bine reușește să creeze o intrigă având la bază anumite adevăruri sau speculări istorice. Și totuși, chiar am simțit că nu-s în poveste, nu știu cum să vă spun, că parcă i-a lipsit ceva care să mă facă să mă dau pe spate. Mereu am iubit acele cărți care au o valoare simbolistică (așa cum este și în cazul romanului Protocolul Varșovia, acele artefacte ce alcătuiesc Arma Christi - cu alte cuvinte, artefacte religioase, vechi, care se consideră că au rămas pe Pământ în urma răstignirii lui Iisus). Mi se pare că aduc ceva nou, dar, în aceeași măsură, abordarea unei cărți într-o asemenea măsură - pe mine, cel puțin - te face să ai așteptări destul de mari de la cartea respectivă. 

„Instrumentele patimilor. Potrivit corintenilor, celor care renunțau la armele acestei lumi, Arma Christi reprezentau o protecție foarte mare împotriva ispitei.”

Oricum, am intrat în lectură deși știam că Steve Berry sigur va face uz de fapte istorie, de adevărul politic, imediat, al anumitor țări. Nu, nu m-a dezamăgit din acest punct de vedere, autorul amestecând politica actuală cu perioada comunistă a Poloniei, deoarece chiar a reușit să găsească un echilibru perfect de-a lungul cărții. Dar totuși a reușit să mă piardă destul de mult în detalii, astfel încât, la un moment dat, nici nu mai știam ce se întâmplă, unde mă aflu (fazual spus) și chestii de acest gen. Dincolo de faptul că, după cum am mai spus, nu mai știam, din roman, cine e bun și cine e de partea cealaltă a baricadei. Oricum, cartea chiar abundă de situații alerte, neașteptate, care pun cititorul în priză și-l țin captiv. Mi-a plăcut mult și faptul că, în cele din urmă, capitolele cărții au fost destul de scurte, deci nu te solicită prea mult. Știu că aș fi dat acestei cărți o notă mai mare, chiar știu, dar la fel de bine știu și faptul că m-am bucurat când am terminat-o - nu numai că am avut parte de o lecție de istorie (mereu mi-a plăcut să citesc despre istoria altor țări), dar știam că o pot da unui prieten căruia, cu siguranță, i-ar putea plăcea mai mult decât mie. 

„Durerea din piept era ca și cum îi fusese înconjurată inima cu o sârmă ghimpată. Nu era un infarct. Era trecutul care scotea capul urâcios și-i amintea că încă exista.”

De asemenea, am apreciat și faptul că, în scrierea ei, autorul chiar a bătut niște drumuri: a fost la Burges, în Belgia (loc reamintit și în roman), pe care l-a perceput drept un muzeu viu, spectaculos al vieții medievale. Apoi, a mers în Polonia, unde și-a petrecut o mare parte a timpului în Cracovia, la mina de sare de acolo (reper utilizat, de asemenea, și în cartea de față). Totuși, bineînțeles, cartea necesită și separarea realității de ficțiune. De asemenea, relicvele regilioase, după cum Steve Berry într-un capitol o spune, au un trecut variat și tulburător, dar credința în ceva extraordinar a părut a fi întotdeauna o necesitate umană. Dorința nesățioasă de a păstra ceea ce credem, indiferent de autenticitate. Același lucru este valabil și pentru Arma Christi, un alt lucru tradițional în creștinătate. Nu una, ci o colecție de relicve ale patimilor lui Hristos, multe înfățișate în nenumărate opere de artă și în tablouri religioase. Bineînțeles, imeni nu știe care dintre aceste obiecte, împrăștiate în lume, sunt adevărata Arma Christi. Spre deosebire de roman (unde există o listă), în realitate nu există o astfel de listă oficială întocmită de Vatican. Autorul a ales șapte la întâmplare și totuși povestea împărătesei Elena (relatată în capitolul 9), și a felului în care a început venerarea relicvelor, este, după cum autorul susține (și nu mă îndoiesc că este așa), adevărată.

„Trebuia să rezolve problema. Trebuia să se termine. Și orice era necesar ca să se întâmple... avea să facă.”

Cred că asta, de fapt, mi-a plăcut cel mai mult la Protocolul Varșovia. Faptul că autorul ia realități istorice, fapte, adevăruri și le integrează într-un roman care, astfel, ar putea deveni un fel de ficțiune istorică, în care există pusee de adevăr. Iar atunci când, și mai bine, integrezi totul într-un thriller alert, captivant, periculos, informația livrată (adevărată, științifică) este mult mai ușor de asimilat. Totuși, așa cum am mai zis, atunci când te hotărăști să oferi un simbolism romanului pe care-l scrii, ar trebui să te aștepți ca cititorul să aibă așteptări mult mai mari de la un thriiler. Eu, unul, mă așteptam la ceva mindfuck, ceva total neașteptat, care să mă facă să mă enervez, să-mi stârnească anumite stări, să dea cu mine de pământ, la o adică. Și-mi amintesc de Dan Brown, carea are talentul formidabil de a specula, extrem, dar extrem de bine, aspecte religioase și situații de acest gen. Repet, romanul lui Steve Berry nu e unul basic, ci unul care, după părerea mea, ar fi putut fi mult, mult mai bun. Așa cum am mai zis, a fost totuși o lectură incitantă, alertă, captivantă, chiar dacă am urmărit cu greu demersul intrigii și desfășurarea acțiunii principale. Mi-au plăcut personajele, anumite situații chiar m-au ținut cu sufletul la gură - astfel încât, în cele din urmă, eu zic că trei steluțe sunt chiar OK. 

„- Să iei în serios avertismentul lui Ivan. Nu te băga. S-ar putea să devină un joc dur.

- Din câte-mi amintesc, așa îți place ție.

Ea zâmbi.

- Așa e.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Protocolul Varșovia, de Steve Berry, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!

Din suflet, de Demi Moore - Recenzie

Editura: RAO

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2020

Traducere: Maria Adam

„(...) mama încercase să se sinucidă. Următorul lucru pe care mi-l amintesc e că mi-am folosit degetele, degete mici de copil, să-i scot pastilele din gură, în timp ce tata îi ținea gura deschisă și-mi spunea ce să fac. Ceva în adâncul meu s-a schimbat atunci și nu a mai fost la fel. Copilăria mea se sfârșise.”

Demi Moore își spune povestea cu sinceritate, dar și cu demnitate, tact și generozitate față de oamenii importanți din viața ei. Actrița în persoană se dovedește a fi foarte asemănătoare cu femeie din paginile cărții: grijulie, întrebătoare, uneori nesigură, dar și sinceră. ea povestește cu precizia unui chirurg, divorțurile, dependența și eventuala izolare, dar totodată scoate în evidență caracterul puternic pe care îl are - o femeie plină de înțelepciune. Din suflet este o poveste despre supraviețuire, succes și renunțare. Demi Moore este actriță, producător, regizor și activist. Este cunoscută pentru rolurile din Libertinii (1985), About Last Night (1986), Ghost (1990), A Few Good Men (1992), Indecent Proposal (1993), G.I. Jane (1997), Charlie's Angels: Full Throttle (2003), și Margin Call (2011), printre multe altele. Moore este, de asemenea, cofondator Thorn, o organizație nonprofit care construiește tehnologie pentru a apăra copiii de abuzuri sexuale, exploatare și trafic. Locuiește în Los Angeles și Hailey, Idaho.

„(...) am trecut de la a fi un om de care ei încercau să aibă grijă la un om de la care ei așteptau ajutor ca să-și curețe propriul dezastru.”

E imposibil să n-o știi pe Demi Moore, zic eu, cel puțin pentru fenomenalul rol din Ghost (acea lacrimă dintr-o scenă, singura lacrimă, care îți înmoaie sufletul), sau din rolul excepțional din filmul Indecent Proposal (și, da, ce film). Când am văzut că și-a scris biografia, chiar am vrut s-o citesc, și tare m-am bucurat când am văzut că prietenii de la Editura RAO au tradus-o și la noi. Cum am reușit să pun mâna pe ea, am știu că o voi citi curând - și-așa a fost. Și, drept să vă spun, citind Din suflet, nu numai că mi-am dat seama cât de mulți oameni frumoși există pe acest Pământ, dar mi-am dat seama, încă o dată, că fiecăruia ne este scris un anumit drum și că, de altfel, fiecare dintre noi deținem puterea de care avem nevoie pentru a ne îndeplini visurile și visele și idealurile și țelurile. A fost o carte care m-a ridicat, care mi-a atins spiritul și m-a făcut să râd, să plâng, să mă bucur și să fiu trist, m-a purtat ca într-un carusel al stărilor - și-am știut, atunci când am închis-o, că Demi Moore mi-a fost un prieten drag și apropiat și a fost lângă mine șoptindu-mi, la ureche, povestea ei de viață.

„(...) Dar aș vrea să fi fost învățată - de cineva, undeva - despre coprul meu, despre ce era posibil într-o relație sexuală, cum să mă gândesc la propriile mele dorințe în loc să văd sexul ca pe ceva degradant sau ceva ce datoram cuiva. Sau ca un mod de a obține validarea valorii mele de către bărbați.”

Am plecat din această lectură respectând și mai mult omul care este Demi Moore - deși, bineînțeles, n-am putut fi de acord cu toate deciziile pe care, de-a lungul vieții sale, le-a luat. Dar, normal, nu-s în măsură să judec circumstanețele și tot ce-a însemnat viața ei, deoarece propriile ei alegeri au adus-o în prezent, așa cum este: o mămică mândră, o femeie puternică, curajoasă, o voce a multor oameni și femei. Dacă o respectam ca actriță, și-mi plăceau la nebunie rolurile ei, acum, cu siguranță, când voi mai vedea un film cu ea, voi fi capabil să-i văd și cealaltă latură. De fapt, chiar îmi amintesc că o urmăream pe Instagram și-mi spuneam cât de fericită poată fi. Ei, bine, viața lui Demi Moore a fost chiar foarte, foarte grea. De fapt, aș spune că mai mult copilăria și adolescența, până când a ajuns pe picioarele ei și a început să activeze în domeniul care a consacrat-o: modeling-ul, apoi actoria. Și sămânța din sufletul ei, cândva udată de lacrimi, a înflorit odată cu cariera-i frumoasă.

„De la ei am învățat că iubirea e ceva pentru care trebuie să te zbați ca să o păstrezi. Putea să dispară în orice clipă, din motive pe care nu puteai să le înțelegi, pe care nu puteai să le controlezi. Era înfricoșător să ai nevoie de genul de iubire cu care am crescut eu, era dureros s-o simți. Dacă nu aveam acea neliniște dureroasă, anexietatea aceea puternică în preajma cuiva, de unde să știu că era iubire?”

În Din suflet, Demi Moore nu bate pasul pe loc. Nu se lungește inutil. Este directă. Uneori incisivă. Se grăbește, deoarece are multe de spus și vrea să se lepede de greutatea-i sufletului, parcă, scriindu-și propria poveste de viață. De multe ori, de-a lungul cărți, citești despre respingerea pe care, în copilărie, a suferit-o. Despre abandon. Despre lipsa de încredere, despre intimidare, nesiguranță, frică. Despre criticile primite din partea familiei. Despre mame ei care nu a fost acolo atunci când avea nevoie de ea, care a „vândut-o pentru cinci sute de dolari. Dar Demi Moore, deși avea mai puțină experiență decât alții, s-a hotărât să facă mai bine. Să muncească. Să evolueze. Să își demonstreze că poate, că e capabilă (aici îmi amintesc de un rol în care era în marină, singura femeie, și-a trebui să demonstreze că poate - a început să meargă la sală, să facă ciclism, drumeții, exerciții fizice intense). Apoi, a trebuit să mai ia în greutate. A simțit mândrie, dezgust față de propria-i persoană. A pierdut un copil. A fost dependentă de alcool, droguri. A trebuit să suporte criticile tabloidelor, ale ziariștilor ahtiați după scandal. Și, totuși, Demi Moore a rămas statornică idealurilor ei, țelurilor pe care le avea. Pentru mine, sincer, este un exemplu de urmat.

    „Dar pentru mine, personal, St. Elmo's va fi mereu filmul care mi-a schimbat viața. Dacă nu m-aș fi dus la dezintoxicare ca să fac filmul, chiar mă întreb dacă aș mai fi în viață.”

E foarte ușor să crezi că viața vedetelor este frumoasă. Că-și permit orice. Că au bani să meargă oriunde, oricând. Că pot avea orice, oricând. Da, pot. Dar însăși Demi Moree spune că, din cauza acestui lucru (nu datorită), deseori a fost nevoită să renunțe la ceea ce ar fi vrut să facă. Deseori și-a anulat călătorii. Ba chiar, de fapt, îi era greu și să intre într-o relație, de teamă că aceasta nu va avea să meargă. Și se vor isca scandaluri. Și orice alte lucruri care ar fi putut să atragă audiență și bani. În Din suflet, Demi Moore a pus un accent foarte puternic pe relația cu propria-i mamă. Deși în copilărie acestea au fost extrem de reci una cu cealaltă, astfel încât, citez, Demi Moore a ajuns „să-și urască mama”, se înstrăinase de ea și, în cele din urmă, a plecat. După mulți ani, a aflat că aceasta suferă de cancer. Când s-a întors acasă, a putut să o ierte și să-i fie alături în acele grele clipe - pentru asta, Demi Moore a fost împăcată cu sine și capabilă să ierte și, la rândul ei, să fie iertată (citez, „când am decis să am grijă de mama la finalul vieții ei, am început să vindec rana”).

„(...) eram binecuvântați cu o fetiță sănătoasă și frumoasă și mai mulți bani decât am știut să ne dorim în copilărie. Știu că sună ca o viață perfectă. Dar după cum aveam să aflu curând, dacă ții înăuntrul tău un rezervor de rușine și traume nerezolvate, nicio sumă de bani, nici succesul și nici celebritatea nu-l pot umple.”

Nu știu ce-aș mai putea spune. Este ciudat să recenzezi o (auto)biografie, în cele din urmă. Vă spun doar că merită să citiți această carte, este o carte sinceră, profundă și emoționantă, o poveste despre o femeie curajoasă, puternică, pregătită să facă sacrificii și să lupte pentru fericirea ei. Este vorba despre o femeie care a izbutit să-și depășească propria condiție, care a renăscut. În aceeași măsură, este o carte dureroasă, despre ce înseamnă să fii prinsă într-o industrie care-ți cere să te remodelezi permanent, să fii așa sau așa sau altfel, astfel încât să te potrivești perfect în rolul pe care îl interpretezi. Din suflet este acea carte pe care am citit-o, cum s-ar spune, chiar cu sufletul - pentru că am simțit-o ca pe o confesiune discretă, subtilă și sensibilă. Iar sfârșitul cărții mi-a adus lacrimi în ochi. Și, bineînțeles, după ce-am terminat cartea m-am uitat la Ghost, pentru că mi se făcuse un dor nebun de acel film.

„Există două motive pentru care am vrut să spun povestea asta, povestea felului în care am învățat să capitulez. În primul rând, pentru că e a mea. Nu aparține tabloidelor, mamei mele, bărbaților cu care m-am măritat sau oamenilor care au iubit ori au urât filmele mele, nici măcar copiilor mei. Povestea mea e doar a mea; sunt singura care a fost acolo pentru toate astea și am decis să revendic puterea de a o spune în condițiile mele. Al dilea motiv este că, deși e a mea, poate că o parte din povestea asta este și a voastră. Am avut o șansă extraordinară în viață: și bună, și rea. Să pun totul pe hârtie mă face să realizez cât de nebunesc a fost totul, cât de improbabil. Dar cu toții suferim, cu toții triumfăm, și cu toții putem alege cum apreciem totul.”

V-o recomand, așadar, cu mare drag! Sunt sigur că o veți simți și voi și că vă va atinge subtil și plăcut. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor de la Editura RAO pentru acest exemplar, Din suflet, de Demi Moore, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand, de asemenea, să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi nenumărate cărți, dintr-o mulțime de genurile literare, în funcție de ceea ce vă place, cu precădere, să citiți. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și de o săptămână care urmează cu spor și cu lecturi pe placul vostru!

Moartea doamnei Westaway, de Ruth Ware - Recenzie

Editura: Trei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 464

Traducere: Tudor Călin Zarojanu 

Anul apariției: 2020

„Niciodată să nu crezi, Hal. Niciodată să nu-ți crezi propriul discurs. Actorul care pierde contactul cu realitatea, scriitorul care își crede propriile minciuni - aceștia sunt pierduți. E o fantezie - să ai asta mereu în vedere, oricât ai vrea să crezi.”

Ruth Ware (n. 1977) a crescut în Sussex, pe coasta de sud a Angliei. Înainte să se apuce de scris, a avut meserii dintre cele mai diverse: chelneriță, librar, profesoară de engleză și ofițer de presă. În prezent, locuiește lângă Brighton împreună cu familia. Romanul ei de debut, Într-o pădure întunecată, a fost publicat în peste 40 de țări și a devenit bestseller New York Times și Sunday Times. A fost nominalizat la British Book Industry Awards, secțiunea debut, şi urmează să fie ecranizat de New Line Cinema. Drepturile de ecranizare pentru televiziune ale celui de-al doilea roman, Jocul minciunii, au fost achiziţionate de Entertainment One în parteneriat cu Gotham Group, iar Femeia din cabina 10 a devenit bestseller Sunday Times și New York Times, drepturile de ecranizare fiind achiziționate de CBS Films. La Editura Trei au apărut toate aceste romane ale lui Ruth Ware. O puteţi urmări pe www.ruthware.com.

„Una pentru întristare/ Două pentru bucurie/ Trei pentru o fată/ Patru - pentru un băiat să fie/ Cinci pentru argint/ Șase - aur strălucit/ Șapte - un secret/ Nicicând dezvăluit.”

Deşi nu crede în arta divinaţiei, Hal Westaway îşi câştigă traiul ca ghicitoare în tarot. Când găseşte în cutia poştală o scrisoare prin care este anunţată că a primit o moştenire considerabilă de la o anume Hester Mary Westaway, înţelege repede că e o greşeală. Dar ştie şi că poate folosi trucurile din cartomanţie pentru a pune mâna pe bani. Hal hotărăşte să meargă la înmormântarea femeii, însă, odată ajunsă acolo, îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unei situaţii încâlcite şi că toţi cei prezenţi încearcă să pună mâna pe moştenire. Lucrurile nu sunt deloc atât de simple pe cât păreau la început. Oare ce mister ascunde moartea doamnei Westaway?

„Când adormi, visă - visă un tânăr, aplecat deasupra ei, cu sabia ridicată.”

Eu și Ruth Ware avem o relație bizară, aparent. Nu prea mi-au plăcut primele două romane pe care le-am citit, semnate de ea, și anume Într-o pădure întunecată și Femeia din cabina 10. Așadar, având în vedere această situație, am intrat în lecturarea romanului Moartea doamnei Westaway fără a avea așteptări. Și, surprinzător, am început această carte ieri, și-am terminat-o acum câteva ore. Este subînțeles, așadar, faptul că pur și simplu am devorat-o (are și un număr relativ mărișor de pagini, dar nu se citește totșu grei), pentru că mi-a plăcut la nebunie. Știu că citeam și citeam și-mi mă întrebam dacă nu am citit, cumva, celelalte cărți într-o perioadă nepotrivită, dat fiind faptul că chiar nu mă prinseseră așa tare. Sau dacă, for real, acest roman este scris de Ruth Ware (bineînțeles că de ea este scris). Dar știu cu siguranță și cu certitudine faptul că mi-a plăcut acest roman tare de tot.

„Există două căi înaintea ta, se răsucesc și se intersectează. (...) Adevărul era că cele două căi dispăruseră acum. Alesese una - și oprise posibilitățile oferite de cealaltă, ca și cum n-ar fi existat vreodată. Nu era nicio cale înapoi, nu avea niciun rost să-și analizeze decizia. Făcuse alegerea de care avea nevoie pentru a supraviețui, iar acum singura cale de ieșire era de a intra mai adânc în înșelăciune. Nu putea nici măcar să renunțe.”

Hal Westaway este prinsă undeva la mijloc. Plină de datorii, cu niște persoane bizare cărora le datorează niște bani, salvarea sa pare să vină din faptul că este moștenitoarea unei averi impresionante. Așadar, deși confuză și cu mustrări, aceasta se hotărăște să meargă, asumându-și pericolele la care se supune și consecințele care pot urma în urma demascării adevăratei ei identități. Totuși, ajunsă la fața locului, totul se dovedește a fi mult mai mult decât atât: Hal începe să afle anumite lucruri care o fac să se îndoiască de propriul ei trecut, de propria ei mamă, de tot ceea ce, până atunci, știa despre ea însăși. Fiind nevoită să-și asume o identitate care nu este a ei, Hal ajunge să se pună în pericol dar, în același timp, începe să scotocească tot mai mult în trecutul familiei Westaway, aflând anumite lucruri care se vor dovedi relevante în ceea ce privește, după cum am zis, propria ei identitate. N-am să spun mai multe, dar vă pot asigura, cert, de faptul că romanul chiar este ca un roller coaster de întâmplări tot mai neașteptate, situații imprevizibile și adevăruri care ies la iveală, dând peste cap tot ce părea firesc și normal.

„Mama ta. Asta era tot. Fără iubire. Fără sărutări. Doar o declarație rece a unui fapt. O metaforă perfectă, de fapt, pentru viața ei.”

Moartea doamnei Westaway chiar mi-a plăcut. A fost un roman care, după părerea mea, a avut ce-i trebuie pentru a fi unul de succes: o moștenire în jurul căreia se-nvârte destinul mai multor personaje, conflicte de interese, relații frumos conturate, personaje interesante, puternice, minciuni, secrete, adevăruri, pericol și întuneric. Cartea a avut și ceva simbolic, de fapt, faptul că Hal era cititoare în cărți de tarot - nu știu, parcă a oferit un aer altfel acestei cărți, a creat atmosfera într-o manieră interesantă - întreaga viață parcă fiind o sumă de alegeri, mai potrivite sau mai rele, sumă care ne-aduce într-un punct în care, în cele din urmă, am ajuns în urma acțiunilor noastre, fie ele mai mult sau mai puțin voluntare. Ăsta pare-se a fi fost și dictonul călăuzitor al lui Hal, niciodată să nu te avânți cu capul înainte și mereu să te îndoiești de două ori înainte de a merge pe un anumit drum. De asemenea, faptul că există mereu eventualitatea unei alegeri și, înainte de a merge pe un anumit drum, trebuie să cântărești bine - atât consecințele, cât și eventualele câștiguri. Chiar mi-a plăcut faptul că a inserat această idee în acțiunea romanului, făcând din carte ceva mai mult decât un thriller obișnuit.

„Amintește-ți cine ești (...). Amintește-ți de blândul șoricel-nepoată. (...) Dar se întorcea și în propriul ei trecut - și una dintre toate întrebările fără răspuns care-i răsunau în minte era în special una la care Hal continua să revină, cu o neliniște din ce în ce mai mare, ca limba care atinge neîncetat un dinte dureros: de ce o mințise mama ei?”

Nu știu dacă aș putea compara cartea cu un thriller normal. Este destul de ciudat, sincer, pentru că are un aer oarecum gotic, dacă pot spune așa, de un întuneric „pe care-l poți gusta” (după cum însăși Ruth Ware afirmă la un moment dat, povestea fiind scrisă la persoana a III-a), care potențează și mai mult misterul morții doamnei Westaway și a moștenirii acesteia. Cred că mi-ar fi plăcut totuși să nu grăbesc lectura atât de mult, aș fi vrut să fi poposit mai mult în lumea creată de Ruth Ware, în acea casă veche, rece, întunecată, în care parcă toate personajele au fost izolate de lume și puse împreună doar pentru a-și afla una alteia secretele. Dar chiar m-a prins și n-am putut s-o las din mână până nu am aflat răspunsurile întrebărilor pe care și le pune Hal. Mi s-a părut interesant și misterul morții mamei lui Hal, după ce a fost lovită de o mașină iar vinovatul nu a fost găsit niciodată. Astfel, romanul Moartea doamnei Westaway nu are la bază doar o simplă moștenire, ci mai multe intrigi care, în cele din urmă, se țes într-o concluzie unică. Repetându-mă, revin iarăși la aspectele simbolice ale acestui roman, care fac din cartea lui Ruth Ware ceva deosebit de special și care, după părerea mea, și-ar putea găsi un loc potrivit și-n alte thrillere. Pentru că parcă i-a oferit romanului un plus de savoare, l-a făcut mai intens și mai plăcut. Dar este doar părerea mea, în cele din urmă.

„Se întâmpla rareori ca țărmul să fie complet pustiu. Barurile și cluburile erau deschise mai toată noaptea, vărsând până în zori localnici și turiști beți. Dar în seara aceea, chiar și cei mai îndârjiți petrecăreți deciseseră să nu se aventureze, iar acum, la ora 21:55, într-o zi umedă de marți, Hal avea promenada numai pentru ea, lumina intermitentă a debarcaderului fiind singurul semn de viață, în afară de pescărușii care se roteau și țipau peste apele tulburi ale Canalului.”

Sunt tare curios dacă voi ați citit această carte sau orice altă carte semnată de Ruth Ware și cum vi s-au părut. Pentru mine, această carte rămâne preferata de la Ruth Ware, dar cu siguranță am să revin cândva și asupra celorlalte două lecturi (după cum am spus, poate le-am perceput eu greșit sau nu le-am oferit atenția necesară - mi-e tare greu să cred că acest roman mi-a plăcut atât de mult, în timp ce celelalte două m-au lăsat rece). Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Moartea doamnei Westaway, de Ruth Ware, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Soțiile, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2020 

Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 12 bestselleruri. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher).

„Nimeni nu se străduie atât de tare să-și păstreze bărbatul, dacă nu l-a pierdut deja.”

Un roman care te ține cu sufletul la gură, alert și plin de suspans. Un thriller pe care nu-l poți lăsa din mână! Soțul ei mai are încă două neveste. Ea nu le cunoaște și nu știe nimic despre ele. Se vede cu el doar o dată pe săptămână: joi. A fost de acord cu acest aranjament neobișnuit pentru că e îndrăgostită nebunește de el. Însă într-o zi găsește ceva. Ceva care spune o poveste foarte diferită - și înspăimântătoare - despre bărbatul cu care s-a căsătorit. Iar ceea ce urmează este unul dintre cele mai șocante și încurcate thrillere pe care le-ați citit!

„Aveam planuri mari, să fiu orice altceva, numai mama nu: să fiu iubită, să fiu plină de succes, să fac niște copii frumoși. Dar adevărul este că dorința inimii este un simplu curent împotriva mareei care înseamnă îngrijire și instinct. Poți să-ți petreci toată viața înotând împotriva lui și în cele din urmă o să obosești, iar curentul genelor moștenite și al educației te va trage la fund. Am început să semăn tot mai mult cu ea și tot mai puțin cu mine.”

Am auzit foarte multe despre acest roman, încă de când nu era tradus la noi. Știu că părerile erau împărțite, am văzut foarte multe review-uri și tabere. Evident, nu am tras o concluzie fără să fi citit și eu cartea. De aceea, m-am bucurat enorm când ma văzut că, în sfârșit, este tradus și la noi. Acum, după ce am citit romanul, pot spune că-s în tabăra celor care-l consideră un thriller bun, chiar da, și destul de atipic față de ce am citit până acum. Nu spun că n-a avut niște lacune și că n-aș fi vrut ca, dintr-un punct, povestea s-o ia într-o anumită direcție (vai, ce mi-ar fi plăcut ca finalul romanului să fie așa cum mi-aș fi dorit) - dar nu m-a deranjat nici modul în care a horătât Tarryn Fisher să „definitiveze” destinul personajelor sale.

„Cum poate un bărbat să iubească atâtea femei? Alta aproape în fiecare zi. Și eu unde mă plasez, în categoria preferințelor? Adoarme imediat, dar eu, nu. Joi este ziua în care nu dorm.”

Care este ideea? Fisher scrie un roman despre un anumit tip, Seth, care are mai multe soții. Trei soții, de fapt. Personajul principal, Joi, din perspectiva căreia ne este spusă povestea, este una dintre ele. Asta pentru că, na, ziua de joi este singura zi din săptămână în care cei doi petrec timp împreună. În restul săptămânii, Joi habar n-are ce se întâmplă cu acest Seth - aranjamentul lor a fost acela ca Joi să nu se vadă cu celelalte două soții ale lui Seth (nici nu știe cum se numesc ele), și, de fapt, să n-o intereseze altceva decât ideea de a aștepta până când acesta are să revină și să petreacă „timp de calitate” amândoi. Bizar, aș spune, dar asta-i ideea la literatură, de fapt, la ficțiune - că este posibil orice, dincolo de orice rigori și bariere sociale și așa mai departe. Da, poligamia există, dar n-am auzit de cazuri în care soțiile nu se cunosc între ele. În fine. Totuși, acestă Joi începe să-și pună tot mai multe întrebări, ajungând în punctul în care nu mai are încredere nici măcar în ea. De fapt, aici este ceva destul de interesant de avut în vedere și de urmărit, dar dacă vă spun ce, it makes no more sense să mai citiți romanul. Cred că atunci când „am aflat” a început ca totul să prindă un oarecare contur, ducând povestea într-o direcție destul de neașteptată, din punctul meu de vedere.

„Este greu să faci parte din ceva atât de neobișnuit și să nu ai pe nimeni cu care să vorbești. Niciuna dintre prietenele mele nu știe situația, cu toate că de câteva ori am scăpat adevărul față de prietena mea cea mai bună, Anna.”

Soțiile mi s-a părut un thriller psihologic, oarecum, mai mult decât un thriller în adevăratul sens al cuvântului. Nu există crime, criminali, scene înfiorătoare, dark, care să-ți zburlească pielea și să te îngrozească. Mi-a plăcut mult, de fapt, să urmăresc evoluția lui Joi, care de la soția umilă, înnebunită după Seth, de fapt, cu o obsesie pentru acesta, dorindu-și să fie singura sa soție și să aibă parte de tot tratamentul care i se cuvine, de toată iubirea, ajunge să se îndepărteze de acest și să-și pună tot mai multe întrebări (care, dacă mă întrebați pe mine, mai bine rămâneau fără răspuns) și cum, în cele din urmă, ajunge să se îndoiască de propriile ei facultăți mintale. După ce am terminat cartea, încă am rămas cu un gust amar deoarece știu că ideea chiar a fost una interesantă, dar direcția în care au mers lucrurile a fost, într-adevăr, previzibilă într-o oarecare măsură. Dar totuși nu m-a dezamăgit, ci mi-a oferit acea doză de nebunie care-mi place maximum s-o primesc la sfârșitul unui thriiler (still, nimic nu poate egala nebunia lui Flynn din Fata dispărută).

„Uneori aș vrea să pot lua legătura cu una dintre soții, să ne susținem reciproc. Dar Seth a decis să facă lucrurile diferit față de cele din copilăria lui. Noi, soțiile, nu avem niciun contact una cu cealaltă și îi respectăm dorința de a nu spiona. Nu le știu nici măcar numele.”

Mi-a plăcut și mult felul în care a fost scris romanul. L-am citit cred că într-o zi, în doar câteva reprize, deoarece se citește rapid, te ține prins și-ți stârnește curiozitatea de la un capitol la altul. Este un roman alert, scris de o scriitoare abilă, care stăpânește intriga și a cărei poveste evoluează rapid. Joi încearcă să-și recâștige controlul asupra propriei sale vieți, ceea ce face ca acest roman să devină un fel de reformă, un fel de luptă - și, ca orice luptă, nimic nu are să fie prea ușor de dobândit. De asemenea, mi-au plăcut mult și momentele de îndoiaă, de dorință, paranoia, triumf, toate surprinse în intriga complicată și contradictorie a lui Joi: dacă, de fapt, greșește și oare nu ar fi mai bine să lase totul așa, firesc, normal, așa cum e deja? Cred că mi-ar plăcea mult să văd un film după această carte - nu știu dacă au fost vândute drepturi de ecranizare sau dacă urmează să se întâmple acest lucru. Dar cred că ar ieși ceva interesant (eu, unul, citeam și-mi imaginam diferiți actori în rolul personajelor lui Fisher - recunosc, îmi place des să fac asta atunci când citesc o carte de acest gen).

„- Căsuța mea vocală e goală, spun firesc. Ai șters tu mesajele?”

În cele din urmă, chiar pot spune că mi-a plăcut romanul și-l recomand cu mare drag, mai ales dacă sunteți fani ai acestui gen romanist. Este și o carte profundă, deoarece are fragmente de introspecție care chiar oferă cărții un puseu emoțional, sentimental. Iar Joi mi-a plăcut ca personaj, precum și tot misterul care s-a conturat în jurul lui Seth. M-a făcut să pun la îndoială multe aspecte - atât privitoare la Joi, cât și la Seth. Bineînțeles, povestea fiind spusă doar din perspectiva personală a lui Seth, perspectiva obiectivă, cred că a diminuat din posibilitatea de a-ți face o părere obiectivă privitoare la celelalte personaje. Dar, oricum, chiar este o poveste care te ține acolo, te ține prins și-ți oferă o doză de nebunie și de neașteptat. Iar sfârșitul, da, este unul bizar, ciudat și nebun.

„Uneori, cel mai mare inamic al femeii este speranța că și-a imaginat totul. Că este ea nebună, mai degrabă decât sunt nebunești împrejurările vieții ei. Este amuzantă responsabilitatea emoțională pe care este dispusă o femeie să și-o asume doar pentru a menține o iluzie. Mă gândesc la vremea de-afară; aerul e destul de rece ca să scot aburi. Viața mea e dată peste cap, o harababură de minciuni și înșelătorii, mintea mea e ușor de prostit... asta mi-e lecția, până la urmă: lucrurile nu sunt mereu ceea ce par. Alung rămășițele acestei senzații și hotărârea revine, pe măsură ce conduc pe pod și intru în agitația din centrul orașului Portland.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Soțiile, de Tarryn Fisher, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

Ultimul cadru, de S.J. Watson - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection 

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2020

Traducere: Mihaela Apetrei

Primul roman al lui S.J. Watson a fost bestsellerul Înainte să adorm, tradus în peste 40 de limbi și vândut în peste șase milioane de exemplare. Cartea a stat și la baza filmului cu același nume, cu Nicole Kidman și Colin Firth în rolurile principale. Cel de-al doilea roman, Second Life, un thriller psihologic, a apărut în 2015. S.J. Watson s-a născut în Midlands și locuiește la Londra. Ambele romane au fost publicate la Editura Trei.

„Acum am ajuns. Mă pot uita drept în hău, peste margine. Încă un pas și n-aș mai fi pe teren sigur. Smocuri de iarbă udă, pietre desprinse, noroi întărit. Dacă n-ar fi venit dezghețul, aici ar fi fost gheață, încă un pericol, încă un element care să mă facă să mă dau de-a dura. Îmi vine să mă întorc și să fug, dar n-o fac. Mă uit în jos, în valurile de dedesubt. Este ca și cum aș privi în trecut printre crestele albe și înspumate ale prezentului, este ca și cum aș plonja în întunecimea trecutului.”

Au încercat să ascundă adevărul. Dar camera video nu minte niciodată… Un thriller psihologic palpitant, în care S.J. Watson explorează temele memoriei și identității. Blackwood Bay este un sătuc din nordul Angliei, despre care lumea nu știe decât că, acum câteva secole, era teritoriul traficanților. Dispariția a două fete, cu doar câțiva ani în urmă, a adus o faimă nedorită acestei așezări. Trimisă să facă un documentar la Blackwood Bay, Alex, o tânără producătoare TV promițătoare, le propune localnicilor să-și filmeze propriile povești. Însă cazul celor două fete dispărute devine obsedant pentru Alex și o determină să înceapă un fel de anchetă personală. Pe măsură ce află mai multe despre sat și cele petrecute acolo, proiectul la care lucrează amenință să intre în conflict cu propriul ei trecut.

„Adevărul e undeva, aproape. Plutește în aer, aproape că-l pot atinge. Măcar dacă aș putea înainta puțin, încă un pas sau poate doi. Atunci aș ști, aș ști ce-a simțit, aș ști ce s-a întâmplat. Pentru o clipă, aproape că sunt tentată s-o fac. Aproape.”

S.J. Watson este primul de thriller pe care l-am citit. De asemenea, Înainte să adorm a fost prima carte de acest gen pe care am citit-o vreodată. Astfel, autorul acesta (care, inițial, am crezut că e femeie, dat fiind faptul că Înainte să adorm e scrisă din perspectiva personajului principal feminin) are un loc special în inima mea, să zic așa. Am mai citit de la el și Second life, o carte pur și simplu nebună, dacă-i pot anexa adjectivul acesta, care mi-a plăcut la nebunieeee! Și, totuși, citind Ultimul cadru am avut cele mai multe mixed feelings, sincer, deoarece, chiar și după ce am terminat-o, n-am știut dacă ori mi-a plăcut, ori pur și simplu m-a scos din sărite și m-a enervat la culme. Totuși, pot spune drept faptul că mi-a plăcut mai puțin decât celelalte două romane scrise de el. În cele din urmă, i-am dat patru steluțe pentru că, cântărind mai mult situația, mi-am dat seama că a fost o lectură care m-a antrenat, m-a prins, m-a ținut captiv și m-a trecut prin multe, multe stări.

„Adevărul, aș vrea să-i spun. Ăsta-i rostul. Adevărul. Și cu asta mă ocup eu, la asta mă pricep. Dar apoi îmi amintesc de Iarna neagră. Oare adevărul le-a ajutat pe vreuna dintre fetele alea?”

Personajul principal, Alex, se ocupă cu producerea de documentare. Într-o zi, ea este însărcinată să facă un mic film despre Blackwood Bay, un mic sătuc din Yorkshire. Totuși, nu este un sătuc oarecare, întrucât acesta are un trecut plin de secrete și întunecat. Mai multe fete, în ultimii zece ani, au fost date dispărute, iar una dintre ele, Daisy, se crede că s-a sinucis. Este, oricum, ceva ciudat la Alex. Atunci când ajunge acolo, acesta începe să aibă sentimente ciudate, flashback-uri pe care nu și le poate explica, având impresia că, de fapt, ea cunoaște acest loc, că mai fost acolo. Iar filmulețele pe care le încarcă sătenii pe platforma pusă la dispoziție nu fac decât să creeze și mai multă confuzie, iar, în cele din urmă, însăși acțiunea romanului devine destul de tulburătoare. Bântuită de aceste lucruri, Alex se antrenează în încercarea de afla ce s-a întâmplat cu toate acele fete, unde au dispărut, de ce, ajungând chiar și în punctul de a-și pune propria viață în pericol. Există multe lucruri care leagă, între ele, disparițiile acelor fete. Evident, nu voi spune mai multe, deoarece nu e interesul nimănui, de fapt, să citească un rezumat al poveștii lui Alex. Totuși, este de urmărit modalitatea în care Alex încearcă, în același timp, să-și ascundă propriul trecut, ea însăși având niște secrete pe care le ascunde cu propria-i ființă.

„În momentul ăsta sunt sigură. Daisy, Zoe, Kat. Între toate fetele astea există o legătură. Și între mine și ele, deși nu-mi dau seama în ce fel anume. Și de fiecare dată când închid ochii o văd pe Daisy în întuneric, stând pe marginea stâncii. Este cineva în spatele ei? A fost împinsă la propriu, nu doar determinată de împrejurări?”

În cele din urmă, după cum am zis, mi-a plăcut romanul. A fost o călătorie destul de interesantă, plină de suișuri și coborâșuri, în care am fost purtat prin multe stări; de asemenea, răsturnările de situații, total neașteptate, au potențat plăcerea lecturii. Personajele, iarăși, mi s-au părut bine construite, deși am avut unele reticențe atunci când a venit vorba de avea încredere deplină, în cele din urmă, chiar și-n Alex. Mi-a plăcut, în special, alternanța fazuală dintre „trecut” și „prezent”, întrucât oferind perspectiva trecutului, S.J. Watson construiește, încetul cu încetul, deznodământul romanului său. Puțin cam bizar, să spun așa, la ce s-a gândit acest domn. Totuși, n-am putut să depășesc cu ușurință un anumit aspect, și anume faptul că, la fel ca și în romanul care l-a consacrat, Înainte să adorm, autorul utilizează aceeași tehnică (mai mult sau mai puțin), punctul de plecare al romanului fiind faptul că Alex suferă de o amnezie, are pierderi de memorie, are un blanck space în minte, iar adevărurile despre propria-i persoană (!) care, încet dar sigur, încep să iasă la iveală, sunt de necrezut. Ok, știu, această abordare nu poate da greș, dar am simțit totuși un fel de redundanță romanistă care nu m-a încântat pe deplin. Dar am încercat să depășesc momentul și să mă bucur în continuare de lectură. 

„Trebuie să mă gândesc la trecut; trebuie să-mi amintesc.”

Nu știu ce aș mai putea să spun, sincer. Este un roman alert, chiar dacă se intră destul de greu în poveste. Au fost multe momentele în care mi-am spus „asta-e-imposibil”, și multe momente în care eram confuz și aveam impresia că nu mai înțeleg nimic. La fel de multe au fost și momentele în care mi-a fost greu să dau credit poveștii, în care m-am simțit dezamăgit de idee și alte chestii de acest gen. Dar sfârșitul a culminat frumos, neașteptat, și, da, mi-am dat seama că am plecat în acestă lectură cu așteptări (poate mult) prea mari. Dar, în cele din urmă, chiar a fost o lectură pe care am parcurs-o cu sufletul la gură și care m-a încântat, atât prin poveste, prin demersul ei, cât și prin intrigă și felul în care S.J. Watson și-a construit personajele. Pentru că personajele sale sunt misterioase, fiecare având un anumit rol al său în demersul firesc al acțiunii. Oricum, nu voi compara această carte cu primele sale două romane și, dacă ar fi să fac o ierarhie, cu siguranță ar fi ultima într-un eventual top scriitoricesc marca S.J. Watson. Deci, dacă ați vrea să citiți ceva de la acest autor, v-aș recomanda să începeți ori cu Înainte să adorm, ori cu Second life (deși, în primă instanță, aș opta pentru prima). 

„Și presupun că de aia sunt și aici. Ca să descopăr adevărul. Despre atunci și despre acum.”

Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Grupul Editorial Trei pentru acest volum, Ultimul cadru, de S.J. Watson, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand să aruncați o privire pe site-ul editurii, veți găsi numeroase cărți care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!