miercuri, 17 martie 2021

Scurtă istorie a tuturor, de Adam Rutherford - Recenzie

Editura: Publica
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2017
Traducere: Anca Bărbulescu
Număr de pagini: 432

Adam Rutherford este autor de texte științifice și om de radio și televiziune. A studiat genetica la University College din Londra și, în timpul doctoratului pe tema dezvoltării ochiului, a făcut parte din echipa care a identificat prima cauză genetică a unei forme de orbire manifestată la copii. A scris articole și a prezentat numeroase emisiuni, printre care Inside Science, pentru Radio 4, The Cell, pentru BBC Four și Playing God, despre dezvoltarea biologiei sintetice, pentru publicația științifică Horizon. Prima lui carte, Creation, despre originea vieții și biologia sintetică, apărută în 2013, a primit critici excelente și a fost printre finalistele candidate la premiul Wellcome Trust.
„Povestea aceasta este despre tine. Îți spune cine ești și cum ai apărut. Este povestea ta, deoarece evoluția omenirii care are ca destinație existanța ta este unică, la fel ca a oricărei persoane care a văzut vreodată lumina zilei. În același timp, este povestea noastră, colectivă, pentru ca tu, ca ambasador al întregii noastre specii, ești în același timp și tipic, și excepțional.”
Povestea aceasta este despre tine. Spune cine ești și cum ai apărut. Este povestea ta unică, la fel cum unică este pentru fiecare dintre cei 100 de miliarde de oameni moderni care au văzut vreodată lumina zilei. În același timp, este povestea noastră colectivă, pentru că fiecare purtăm în genom istoria speciei – nașteri, morți, boli, războaie, foamete, migrații și sex din belșug. De la prima descifrare, în 2001, genomul uman a făcut obiectul unei multitudini de afirmații, contraafirmații și mituri. De fapt, după cum explică Adam Rutherford, genomurile noastre trebuie citite nu ca pe manuale de instrucțiuni, ci ca niște poeme epice. ADN-ul determină mult mai puține despre noi ca indivizi decât ni s-a spus, dar enorm de multe despre noi ca specie. În această călătorie captivantă prin peisajul tot mai vast al geneticii, Adam Rutherford ne dezvăluie ce ne spun genele despre istorie și ce ne spune istoria despre gene. De la oameni de Neanderthal la crimă, de la capetele roșii la rasă, de la regi morți la ciumă, de la evoluție la epigenetică, volumul de față este un portret nou, care iluminează și desființează mituri, al nostru așa cum suntem și al devenirii noastre.
„În ciuda diferențelor dintre noi, toți oamenii sunt foarte înrudiți, iar arborele nostru genealogic este tuns și încovoiat; nu seamănă deloc a arbore. Și totuși, noi suntem fructele lui.”
Cred că pot numi această carte drept una dintre cele mai efervescente citite vreodată. De ce? Pentru că, zău, această carte abundă de informații care, într-o mare măsură, te pot șoca. Nu te-ai fi gândit niciodată la ele - și nu că nu te-ar fi dus capul, dar, aici, este vorba despre date științifice, despre o întreagă și imensă bibliografie specifică, de o cercetare intensă și despre o raționalizare deosebită. Trecând prin extrem de multe lucrări științifice, Adam Rutherford, în cartea sa, cercetează lumea noastră - cu toot ceea ce înseamnă și a însemnat - mergând pe ramura geneticii, parcurgând sui generis istoria noastră ca oameni, ca Univers, totul având să fi fost, deja, scris în genele noastre, în aceste mici cutiuțe cu secrete pe care, dacă știm să le citim, spun povești despre locurile pe care le-am parcurs, războaiele pe care le-am dus, intemperiile cu care am avut de-a face, descoperirile pe care le-am făcut și așezările pe care le-am ridicat. Nu știu dacă știți filmul Mean Girls, în care, la un moment dat, o actriță întreabă Dacă ești din Africa, de ce ești albă? În cele din urmă, un răspuns se regăsește în această carte: Adam Rutherford ne amintește că, originar, cu toții suntem africani. Singurii homo sapiens de pe planetă au trăit acum aproximativ 100.000 de ani în Africa. Iar, de aici, migrarea ne-a făcut să ajungem pe întreg Pământul.
„Perioada dintre momentul în care am început să consemnăm istoria și până în prezent este o bătaie de aripi a evoluției, egală cu un singur caracter, cât acest punct de la finalul propoziției. Și câte lacune are și istoria aceasta! Documentele dispar, se dezintegrează. Le descompun elementele naturii, insecte și bacterii sau ajung să fie distruse, ascunse, falsificate sau revizuite.”
Folosindu-ne de datele furnizate de „ADN-ul arhaic, antic”, să-i spun așa, ADN-ul extras din artefacte osoase care datează de zeci de mii de ani, tot ceea ce credeam că știm, datele și fluxul general al acestora, s-a schimbat profund. Spre exemplu, un os de la piciorul aparținând unei femei din Neanderthal, care a murit aproximativ acum 50.000 în munții siberieni Altai, scoate în evidență date referitoare la predilecția oamenilor antici de a se împerechea cu alte specii. Denisovanii din peșterile Denisova, din apropiere, au contribuit, de asemenea, la fondul modern al genelor umane. Și datele încă sunt și mai detaliate, mai explicite, dar nu are rost să le expun aici, deoarece nu cred că ar face interesul nimănui. Deși am citit o carte care aborda o temă asemănătoare, și anumite Povestea originilor, de David Christian (recenzia o găsiți AICI), cartea lui Rutherford abordează aceeași idee, însă văzută din perspectiva istoriei scrise de genele noastre - în cele din urmă, amândouă mi-au plăcut extraordinar de mult, deși recunosc că mi s-a părut mai interesant să citesc totul sub forma unui frotiu de gene, dacă pot spune așa, întrucât domeniul acesta mă interesează în special. Rutherford, un genetician instruit, ne ghidează într-o lume efervescentă, dominată de principii științifice și, într-o aceeași măsură, de hazardul natural; este deosebit de atent în explicarea conceputului de rasă, cum există și, de fapt, nu există. Un jamaican, spre exemplu, poate avea o legătură genetică mult mai strânsă cu un englez, decât cu un nigerian. Totul depinde, în cele din urmă, de ceea ce luăm în calcul atunci când facem aceste diferențe: spre exemplu, dacă vrem să nișăm persoane care au o adaptare mai rapidă la condiții de altitudine, atunci se prea poate să găsim o legătură consolidată și puternică legătură genetică între nepalezi și opieni. Știința, după cum ne amintește Rutherford, este încă în desfășurare. Să spui că știi, că deja le-ai aflat pe toate, ar fi o dovadă de ipocrizie și de stagnare. Totuși, există un Univers al posibilităților, iar între lucrurile pe care le știm și cele de a căror știință, poate, ne temem, există cale lungă și multe, multe minți luminate. 
„Genomul, genele și ADN-ul documentează călătoria vieții pe Pământ - patru miliarde de ani de încercări și erori care au dus la apariția ta. Genomul reprezintă totalitatea ADN-ului din tine, cu toate cele trei miliarde de litere ale lui, iar metoda lui de formare - toată povestea misterioasă (din punct de vedere biologic) cu sexul - îl face unic pe fiecare persoană.”
Cărțile de căpătâi, să le spun așa, ale facultăților de medicină, care cândva cuprindeau studii considerate irefutabile, ajung să fie detronate - Rutherford desparte anumite boli și afecțiuni patologice de grupuri de oameni cu care, cândva, erau asociate. Spre exemplu, în studiile efectuate la nivel de genom, cercetătorii iau un eșantion de persoane care manifestă o anumită afecțiune și, mai apoi, caută variante în modificările ADN-ului aparținând persoanelor la care această afecțiune nu este prezentă. Astfel, boala Tay-Sachs, considerată mult, mult timp o „afecțiune exclusiv evreiască”, s-a demonstrat că nu este așa. După cum subliniază autorul, aceasta aproape a dispărut din rândul populațiilor evreiești Ashkenazi. Alte cercetări au demonstrat faptul că trăsătura hematiilor în seceră (drepanocitoza, rezultată în urma unei mutații a unei gene care codifică Hb-B din sânge, modificându-i acesteia morfologia și funcționalitatea), odată identificată cu africanii subsaharieni și cu descendenții lor imediați, este de asemenea întâlnită și în Europa de Sud, Estul Mijlociu și Filipine. Oricum, sunt multe de spus, dar este pur și simplu extraordinar modul în care Rutherford reușește să explice, atât de bine, atât de accesibil și atât de captivant aceste aspecte. 
„Știința tinde să ne arate că mare parte din lume nu e așa cum o percepem noi, indiferent că vorbim la nivel cosmic, molecular, atomic sau subatomic. (...) Există o adevărată discrepanță între maniera în care știința abordează subiecte precum familia și rasa și maniera în care le discutăm noi, pentru că, după cum vom vedea, lucrurile nu stau cum credeam noi.”
A doua jumătate a cărții explorează teritorii mai actuale, dacă pot spune așa. Cine suntem noi acum, unde am ajuns, cum, și unde vom ajunge în viitor. Explorează urmările profunde ale proiectului extraordinar al genomului uman (Human Genome Project, HGP) - secvențierea a 20.000 de gene, răspândite pe 23 de perechi de cromozomi, conținând cele aproximativ 3 miliarde de perechi de baze din codul genetic care ne fac nu numai să fim oameni, ci să fim și unici (dar nu extrem de diferiți, așa cum poate am vrea să credem). Proiectul genomului uman a însemnat o nouă etapă în dezvoltarea a ceea ce știm despre noi înșine și despre „limba în care Dumnezeu a creat viața”, după cum a spus Bill Clinton, alimentând așteptările nelimitate ale publicului: se voiau noi terapii, noi răspunsuri, noi modalități de abordare a bolilor, se spera ca după acest proiect, bolile considerate netratabile vor fi vindecate și eradicate. Și multe au să mai urmeze, răspunsuri încă trebuie căutate, noi modalități de abordare sunt necesare. Știința este o lume într-o continuă transformare, o lume a îndoielilor și a posibilităților, a imaginației și a creativității. Dincolo de toate teoriile, axiomele, legile, constantele care guvernează mecanismele de funcționare ale lumii noastre, dincolo de toate descoperirile, noutățile, credințele care funcționează drept dictoane călăuzitoare, oamenii de știință reprezintă pilonul dezvoltării omenirii. Multe urmează să iasă din nebuloasa întunecată a ceea ce, încă, n-a fost numit sau descoperit.
„Nu putem evita schimbările acestea evolutive, așa cum nu putem schimba vremea.”
Vreau să le mulțumesc tare mult celor de al Editura Publica pentru această carte, Scurtă istorie a tuturor, scrisă de Adam Rutherford, pe care o puteți găsi AICI. Chiar v-o recomand cu mare drag, este o călătorie extrem de interesantă în trecut, referitor la ceea ce am fost cândva, în prezent, referitor la ceea ce am ajuns și a modului în care, încetul cu încetul, ne-am conturat identitatea socială, biologică, și în viitor - acel loc spre care, cu nesiguranță însă plini de speranță, privim. Să aveți parte doar de lecturi frumoase și pe placul vostru!

Medicina sentimentelor, de Julia Fischer - Recenzie


Editura: Publica
Rating: 5 din 5 steluțe
Anul apariției: 2021
Număr de pagini: 368
Traducere: Paul Slayer Grigoriu

Julia Fischer este medic, jurnalist și un moderator cu o curiozitate nesățioasă pentru subiectele medicale și științifice. Marea ei pasiune este să le explice competent și distractiv – fie în direct, la diferite evenimente, la televizor sau online, fie în emisiunea ei radiofonică, Însemnări medicale cu dr. Julia Fischer, difuzată pe Radioeins. Trăiește cu familia la Berlin.
„În mod normal, wanting și liking se țin în echilibru. Vrem ce ne place și ne place ceea ce vrem. Scopul este simplu, să facem în mod repetat lucrurile care ne sunt benefice.”
Iubirea are asupra creierului efectul unei supradoze de droguri, o inimă frântă, pe cel al sevrajului. Dar de ce jalea ne doare și o îmbrățișare ne face atât de bine? Indiferent despre ce ar fi vorba – teamă, furie sau fericire – Julia Fischer ne arată cum apar emoțiile și ne spune de ce sunt importante pentru supraviețuire, dar uneori ne dăunează. Având aceste cunoștințe, putem duce o viață mai sănătoasă, mai fericită și mai intensă, pentru că cine simte mai conștient își antrenează creierul! Distractivă, plină de informații și obraznică, această carte ne urcă într-un carusel al sentimentelor și ne arată de ce vrem să ne dăm în el iar și iar. Sentimentele! Ele ne definesc dispoziția, comportamentul, ființa, dar și sănătatea. Dr. Julia Fischer explică în mod distractiv și cât se poate de concret de unde vin și ce fac în corpul nostru. A ne simți în al nouălea cer nu ne oferă doar satisfacție, ci ne poate face să fim și sănătoși – în schimb, stresul și singurătatea ne afectează corpul. Indiferent că suntem îndrăgostiți lulea, superfericiți sau întristați de moarte, sentimentele noastre au o influență însemnată asupra a cine și a cum suntem. Julia Fischer, medic și moderator charismatic, pune sub lupă lumea sentimentelor noastre și, pornind de la situații din viața de zi cu zi, explică de unde vin pielea de găină, genunchii moi, fluturii din stomac și toate celelalte emoții care fac viața vrednică de a fi trăită.
„Fără frică nu am fi unde suntem astăzi. Strămoșii noștri ar fi căzut de pe munți sau ar fi fost mâncați de urși.”
Nu e de mirare faptul că atunci când mă apuc de o carte din Co-Lecția de știință din cadrul Editurii Publica, cu greu reușesc să o las din mână. Poate, de fapt, unii ar putea spune că ar trebui s-o iau mai încet, că, na, ce-nțelegi din ea dacă o devorezi atât de rapid și nu stai și o rumegi? Într-adevăr, este o întrebare viabilă, însă ideea în sine constă în faptul că, deseori, sunt familiar cu multe subiecte abordate de autorii acestor cărți; și, mai mult decât atât, este vorba de forma în care este livrată informația, de accesibilitatea acestor cărți, de fenomenul de popularizare a științei - da, în Gena egoistă, o carte pe care probabil am s-o menționez de-acum înainte toată viața mea, am găsit informații care au trebuit rumegate, puse sub lupă, despicate și regândite (motiv pentru care am citit cartea în aproximativ o săptămână). Dar, cu alte cărți, n-am avut aceeași (s-o numesc) problemă. Pentru că, dacă e să apreciez ceva la această colecție, dincolo de informațiile noi care îmi sunt puse la dispoziție, apreciez forma plastică, expeditivă a modului de a scrie și de a accesa interesul cititorului. 
    „Durerea cea mai intensă o simțim când nu mai există data viitoare. Când ne moare un om drag și nu-l putem aduce înapoi - chiar dacă am da orice pentru asta. În baza aceluiași mecanism, chiar dacă nu la fel de intens, poate să ne doară și o ceartă rea cu o persoană dragă, o despărțire sau pierderea locului de muncă.”
Așa mi s-a întâmplat și citind cartea Juliei Fischer, Medicina sentimentelor. După ce am terminat-o, am simțit nevoia să-i scriu, pe Instagram, autoarei, și tare m-am bucurat când am văzut că mi-a răspuns înapoi și chiar a fost surprinsă de mesajul meu. Am simțit nevoia să-i mulțumesc pentru faptul că a reușit să ne poarte, atât de frumos, într-o lume pe care n-o cunoșteam atât de bine, pe care n-o bănuiam atât de accesibilă și, de fapt, atât de fascinantă, de efervescentă, atât de logică și rațională. Sincer, cartea aceasta chiar mi-a plăcut la nebunie, și, uneori, mă gândesc cât de impresionist pot să fiu și cât de greșit, de fapt, pot fi înțeles - eu ador știința, ador tot ce ține de corpul uman, de mecanismele sale biologice, fiziologice, biochimice, moleculare, celulare și așa mai departe (probabil este și datorită domeniului în care vreau să activez și a facultății pe care o urmez). Mereu am fost fascinat de lumea noastră internă, de Universul pe care îl avem în noi. Și, mai mult decât atât, mereu am încercat să-mi explic tot ce eu, ca organism, însemn. Și uite cum, în această idee, cartea Juliei Fischer a reușit să-mi explice mecanismele prin care noi, oamenii, ne exprimăm sentimentele (sau, de ce nu, sentimentele ne exprimă pe noi). De ce suntem bucuroși, triști, anxioși, de ce plângem atunci când suntem fericiți, râdem în momente în care, de fapt, chiar nu-i cazul și circumstanețele nu-s cele mai oportune, de ce avem „inima frântă” atunci când nu ne mai înțelegem cu persoana iubită și alegem drumuri diferite. Ce-nseamnă piele de găină și, de fapt, care este mecanismul din spatele acestei manifestări somatice? Pentru un pasionat, răspunsul la aceste întrebări poate deschide, într-adevăr, noi perspective și noi drumuri. Și asta este ceea ce, pentru mine, cărțile prietenilor de la Editura Publica reușesc să facă.
„(...) la formarea personalității noastre participă în mod categoric un corespondent anatomic din creierul nostru și că deciziile nu sunt posibile fără sentimente. Așadar, că nici trupul și spiritul, nici raționalitatea și emoția nu pot fi despărțite absolut între ele. ”
Medicina sentimentelor chiar este o carte pe care aș recomanda-o oricui. Dacă la alte cărți poate am câteva rețineri (spre exemplu, n-aș recomanda Degetul mare al violonistului, Gena egoistă tuturor cititorilor, deoarece sunt cărți mult mai specifice, care abordează anumite aspecte și subiecte într-o manieră mai științifică, ce presupune o oarecare inițiere anterioară în domeniu), această carte poate fi citită de către orice pasionat, și nu numai, deoarece accesibilitatea ei chiar îți permite să-nțelegi anumite aspecte ce țin, în cele din urmă, chiar de noi înșine. Poate nu te vor ajuta vreodată, nu la modul practic, dar vei fi capabil să-ți explici anumite stări, emoții, anumite trăiri, și poate, astfel, vei fi capabil să-ți accepți, în cele din urmă, acele gânduri negative. Mereu mi-am spus că e mult mai bine să zâmbești, chiar dacă ești într-o pasă mai grea, mai dureroasă, decât să stai mohorât și să-ți imprimi acea stare până când devine una patologică. Zâmbetul are un efect extraordinar asupra întregului organism, și vă pot garanta, din proprie experiență, că este unul imediat și de lungă durată. Sentimentele reprezintă natura noastră interioară. S-ajungi să le negi, la o adică, n-ar însemna, de fapt, să negi ceea ce, în cele din urmă, însemni și reprezinți? Acum, să fim serioși, de câte ori n-am fost trădați de roșeața din obraji, de câte ori nu ne-am simțit jenați de această manifestare vizibilă a emoțiilor noastre? De fapt, multe dintre aceste emoții reprezintă rezultatul a numeroase interacțiuni chimice, au un substrat fiziologic extrem de precis și specific pus la punct. Nu le putem nega, nu le putem ascunde, și, deși nu există produse farmaceutice care să ne scape de jenanta roșeală din obraji, asta nu înseamnă că nu putem lucra, de fapt, în a o diminua și, în cele din urmă, în a o accepta și a o vedea ca fiind, de fapt, ceea ce într-adevăr este: un lucru natural, o parte normală și firească a identității noastre biologice.
„Atitudinea altruistă ne stimulează sistemul de recompense - ne face plăcere și, pe deasupra, oxitocina ne revarsă în vene sentimente pozitive ca iubirea, încrederea, recunoștința și mândria. Pentru că această atitudine socială ne folosește la ce avem mai valoros - relațiile - ne dă mai mult decât orice sentimentul că viața are un sens. Iar asta ne face - ați ghicit! - fericiți.”
Este o carte care te poartă într-o călătorie interesantă, chiar antrenantă, într-o lume dominată de emoții, trăiri, care fac parte din viața noastră de zi cu zi și care ne consolidează percepția socială, umană asupra noastră și asupra oamenilor de lângă noi. Pentru mine, unul, cartea aceasta a fost ca un prieten care m-a sfătuit și mi-a arătat cum, de fapt, funcționez și, gândind retrospectiv, m-a ajutat să-mi înțeleg mult mai bine anumite atitudini și reacții, asupra a căror înțelegere încă lucram. Mi-a demonstrat că-mi pot gestiona emoțiile, fără să dau dovadă de superficialitate, și că cel mai bine este să mi le accept, deoarece fac parte integrantă din ceea ce viața mea înseamnă. Și nu pot să neg ceea ce, în cele din urmă, Universul meu interior îmi transmite. Le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, Medicina sentimentelor, scrisă de Julia Fischer, pe care o puteți găsi AICI. De fapt, le mulțumesc mult pentru tot ce înseamnă: pentru traducerile frumoase, efervescente, pentru originalitatea și profesionalismul de care dau dovadă. Să aveți parte doar de lecturi frumoase, pe placul vostru!

joi, 11 martie 2021

Orfani în Brooklyn, de Jonathan Lethem - Recenzie


Editura: Corint
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 448
Traducere: Irina Negrea
Anul apariției: 2020
„Sindromul Tourette te învață ceea ce oamenii, îndeobște, ignoră și uită, te învață să vezi mecanismul de croșetare a realității pe care oamenii îl folosesc pentru a da deoparte elementul intolerabil, neadecvat, distonant - te învață asta fiindcă tu ești cel care azvârli elementul intolerabil, neadecvat și distonant în calea lor.”
Jonathan Lethem, unul dintre cei mai apreciați scriitori americani contemporani, s-a născut la 19 februarie 1964, în Brooklyn, New York. A debutat în 1994 cu romanul Gun, with Occasional Music, o îmbinare de SF și intrigă polițistă. Au urmat alte trei opere SF – Amnesia Moon (1995), As She Climbed Across the Table (1997) și Girl in Landscape (1998). În 1999, a cunoscut un succes răsunător odată cu publicarea romanului Motherless Brooklyn (Orfani în Brooklyn), distins cu numeroase premii. În 2003, volumul The Fortress of Solitude a fost foarte bine primit de public și de critică, figurând în topul bestsellerurilor New York Times. Lista scrierilor sale continua cu: You Don’t Love Me Yet (2007), Chronic City (2009), Dissident Gardens (2013), A Gambler's Anatomy (2016) și The Feral Detective (2018).
„Pentru fiecare tic exteriorizat, striveam zeci de alte ticuri, sau așa mi se părea mie - trupul meu era ca un arc de ceas, răsucit prea mult, putând să miște fără efort ambele ace pe cadran de două ori mai repede decât timpul real și simțind simltan că ar putea cu ușurință să însuflețească toate pendulele încremenite dintr-un întreg conac sau să urnească un uriaș mecanism de fabrică (...).”
Lionel Essrog este măscăriciul Brooklynului, un orfan pe care impulsurile sindromului Tourette de care suferă îl fac să latre, să numere şi să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare şi originale moduri. Împreună cu trei prieteni de la Orfelinatul pentru băieţi St. Vincent, Lionel munceşte pentru agenţia de detectivi a măruntului mafiot Frank Minna. Atunci când șeful său este înjunghiat mortal, lumea lui Lionel este zgâlţâită din temelii. Orfani în Brooklyn este un omagiu adus povestirii clasice cu detectivi, un roman cu adevărat captivant și memorabil.
„(...) că un camarad invizibil, pe nume Billy sau Bailey, cerșea să audă insulte pe care mi-era din ce în ce mai greu să mi le înfrânez.”
Cred că voi începe această recenzie prin a spune ceva ce simt cu adevărat: Orfani în Brooklyn este una dintre cele mai faine cărți citite vreodată. Pentru mine, le-a avut pe toate - de la o intrigă frumos construită, o acțiune multidimensională, până la o profunzime abisală și personaje memorabile. Da, chiar a fost una dintre acele cărți care mi-au oferit de toate; și, mai presus de toate, o doză bună de dramatism încununată cu un personaj - Lionel Essrog - care mi-a lăsat un zâmbet pe buze de fiecare dată când am avut un contact cu el. De fapt, e subînțeles că mi-a plăcut pe tot parcursul cărții, întrucât romanul este scris din perspectiva sa. Și-n încercarea de a nu se lăsa pradă sindromului Tourette de care suferă, care-l face „să latre, să numere și să masacreze limba engleză în cele mai surprinzătoare și originale moduri”, Lionel devine un personaj memorabil, autentic, pentru care încercarea de a afla ce s-a întâmplat cu Frank Minna devine însăși dictonul călăuzitor al vieții sale. 
„Eu eram dovada vie a tot ceea ce este imprevizibil, dur și patetic în viață, un prototip al propriei lui excentricități. În felul acesta, Minna mi-a dat dreptul la vorbire, iar vorbirea, s-a dovedit ulterior, m-a eliberat din preaplinul dezastruos al sinelui meu tourettic, s-a dovedit a fi ticul care aduce satisfacții acolo unde altele nu reușeau, scărpinatul care pentru scurt timp domolea mâncărimea.”
Frank Minna, care manifestă un interes aproape patologic pentru Lionel și prietenul său, șeful lor, adică, este înjunghiat mortal, lăsând în urmă oameni care, din acel punct, nu știu pe unde s-o mai apuce și ce să facă cu viața lor. Totuși, Lionel dă dovadă de curaj și-ncearcă, așa cum poate, având la dispoziție doar niște piste vagi, însă o minte ascuțită și o rațiune colosală, să dezlege misterul morții lui Frank. Nu e un roman polițist, de fapt, nici un roman cu detectivi - e mai mult un roman care, pe tot parcursul lecturii, mi-a dat impresia că așa este viața. Nu știu, mie mi s-a părut extrem de real, frumos, încântător, amuzant, sensibil și profund - nu puține au fost dățile în care am simțit nevoia să mă opresc din citit și să meditez asupra cuvintelor și gândurilor lui Lionel. Precum, de altfel, de multe ori am râs, cu poftă, când am citit de ce era capabil Lionel să debiteze din cauza sindromului său - deși, evident, nu-i ok să râzi de problemele altora, însă chiar n-am putut să mă ațin. De fapt, chiar cred că Jonathan Lethem a urmărit acest lucru, întrucât sindromul lui Lionel deși-i pune bețe în roate, îl și propulsează, extrem de sigur, în rezolvarea cazului șefului său, Frank Minna.
„Însă prostia crasă, bolile mintale și neliniștile familiale sau sexuale - acestea erau descărcările electrice care puneau lutul în mișcare, forțele însuflețitoare care făceau ca viața oamenilor să fie amuzantă și care curgeau, odată ce învățai să le identifici, prin fiecare persoană și interacțiune.”
Personajele sunt delicioase, multilaterale, frumos construite, robuste, evoluează și au secrete, mint, suferă și se pierd. Mi-a plăcut enorm de mult să urmăresc toate aceste aspecte, îmbinate într-o scriitură bună, tată, cursivă, efervescentă, deseori lirică, tapetată cu profunzime și cu sentiment. Jonathan Lethem chiar a reușit să îmbine, într-o manieră echilibrată, viabil stilistică, acțiunea, dinamismul cu emoția și efervescența stilistică. Gândurile, cuvintele lui Lionel reprezintă un fel de lupă prin care se vede o lume distorsionată, dar atât de reală, un frotiu în care viața parcă nu mai e viață atunci când Frank nu mai e acolo. Neștiind pe ce drum s-o apuce, tot ce le mai rămâne este să restaureze echilibrul sui generis care a fost perturbat atunci când șeful lor a dispărut. Angajându-se într-o lume în care moartea poate fi ceva de-o simplă secundă și de-un simplu foc de armă, personajele lui Lethem dau dovadă de curaj, de statornicie și devotament, de ambiție și determinare. Recunosc, de fapt, că interesul meu a fost maximal atunci când a venit vorba doar de Lionel, dar de o psihologie remarcabilă dau dovadă și alte personaje. Însă sindromul de care acesta suferă, Tourette, cu un spectru abstract de manifestare, mi-a stârnit și mai tare interesul. Și chiar e de urmărit acest aspect al cărții - destul de inovativ, cel puțin pentru mine, și autentic.
„De fapt, din punctul meu de vedere o femeie trebuie să aibă un pic de pernițe, dacă înțelegi la ce mă refer? Ceva între tine și ea, ca un fel de vatelină izolatoare. Altminteri, te freci direct de sufletul ei.”
Am încercat să mă uit și la film, asta după ce am citit, bineînțeles, cartea. Dar nu m-a atras - nu pentru că n-ar fi fost bun, dar pur și simplu mi-am dat seama că, în cele din urmă, romanul este exponențial mai... bun. Mai profund, surprinde mai bine gândurile lui Lionel și, pentru mine, a fost mai ușor de urmărit, cu tot ce-nseamnă asta: personaje, gânduri, emoții, profunzime. Memoria fantastică a lui Lionel este surprinsă și-n film, dar acel ceva care îl face unic, bine reliefat în roman, mi s-a părut că îi lipsește. Nu e vorba de faptul că este, după părerea mea, greu să joci rolul unui personaj care are un sindrom ca acesta, pe cât e vorba de a reuși să transmiți ce... a transmis autorul?! E greu, de fapt, chiar e greu, și nu contest talentul actoricesc al lui Edward Norton - ba chiar a reușit să surprindă sinceritatea lui Lionel, și i-a ieșit cu desăvârșire - dar, pentru mine, repet, a lipsit acel ceva care, în carte, l-a făcut pe Lionel unic și extrem, extrem de frumos, din toate punctele de vedere. 
„Sunt încordat strâns. Sunt un tun dezălnțuit. Ambele - sunt un tun dezlănțuit încordat strâns, un dezlănțuit strâns. Toată viața mea există în spațiul dintre aceste două cuvinte, strâns, dezlănțuit, dar nu găsesc niciun spațiu acolo - cele două cuvinte trebuie să fie unul singur, dezlănțuitstrâns.”
Chiar vă recomand cu mare drag romanul lui Jonathan Lethem, Orfani în Brooklyn, și chiar cred că această carte ar trebui să fie mult mai apreciată și citită de mai multe persoane - din câte am văzut, are un rating destul de micuț pe Goodreads. Asta e încă o dovadă că suntem, într-adevăr, diferiți ca cititori, deși împărțim, cu drag, aceeași plăcere a lecturii. Dar depinde, cu siguranță, de sfera literară abordată de fiecare, precum și de experiențele livrești ale fiecăruia - eu ador cărțile ale căror personaje mă mișcă, mă emoționează și-mi smulg zâmbete, lacrimi, personajele care-mi dau speranță, curaj și care, în cele din urmă, mă inspiră și-mi rămân, mult timp, în suflet. Te salut cu mult respect, dragă Lionel, și vreau să știi că mereu vei fi eroul acela ciudățel, bizar, confuz, care-mi va stârni un zâmbet mereu sincer și radios. Vreau să le mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Corint pentru această carte, vreau să mulțumesc, de asemenea, și Irinei Negrea pentru excelenta traducere, pentru felul în care a reușit să integreze totul, de la gânduri, asocierea randomică a cuvintelor lui Lionel, până la felul în care a reușit să redea profunzimea scriiturii lui Jonathan Lethem. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și de tot ce e mai frumos!

miercuri, 10 martie 2021

De gardă-n noaptea de Crăciun, de Adam Kay - Recenzie


Editura: Publica
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 176
Anul apariției: 2020
Traducere: Florin Tudose

Adam Kay este comediant premiat și autor al bestsellerului care a vândut milioane de exemplare, O să vă cam usture (apărut, și la noi, la tot Editura Publica). Înainte de a deveni scriitor a lucrat ca medic junior, ceea ce ar trebui să fie destul de evident de-acum. Trăiește în Oxfordshire. 

Crăciunul bate la ușă, cârnații au fost afumați…, dar milioane de angajați din sistemul de sănătate merg la muncă. În acest cadou perfect pentru oricine a călcat vreodată pragul unui spital, Adam Kay face o incursiune în jurnalele sale, oferindu-ne o privire dincolo de perdeaua sanitară, una pe cât de amuzantă, pe atât de înfiorătoare, dar mereu emoționantă. De gardă-n noaptea de Crăciun este o declarație de dragoste pentru toți cei care-și petrec sărbătorile în linia întâi, aducând pe lume copii sau extrăgând din diverse orificii cele mai neașteptate obiecte. În cea mai frumoasă perioadă a anului!
„Urmează, așadar, să citiți jurnalul zilelor mele de Crăciun petrecute la muncă, încercând să extrag prunci sau globuri de brad din diverse locuri în care au rămas înțepenite. Dar nu au fost experiențe întru totul neplăcute. Măcar că mi-au furnizat scuza perfectă pentru a nu petrece acele momente cu familia.”
Am citit această carte, da, you are right, în perioada Crăciunului. Da' n-am fost de gardă, ci tolănit în pat, la căldurică, acompaniat de niște muzică (nu crăciunistică) pe fundal, alături de o ceașcă de ceai din turmeric și ghimbir (bună combinație, să știți). Și citeam cartea lui Adam Kay - a fost primul meu contact cu acest autor, bineînțeles, dar nu și ultimul, deoarece vreau neapărat să-i citesc și cealaltă carte -, De gardă-n noaptea de Crăciun, și, cum să vă zic, știți momentul ăla în care realizați anumite lucruri, și nu că le realizați pentru prima oară, ci pentru a zecea, unșpea oară?, și vă dați seama, că, într-adevăr, există persoane pentru care Crăciunul, acea perioadă mirifică, minunată, superbă, cică, din an, înseamnă doar o altă zi la muncă? Wah, imaginați-vă doar! Sincer, după părerea mea, cum să dai sarmalele, piftia, salata de boeuf, vinul roșu, cu eventualele crize biliare, dureri, arsuri gastrice, pe munci? Ei, domle, e inuman! Glumesc, bineînțeles - sau poate nu. Știu ce mă așteaptă, dar haideți să fim pozitivi. Sau, în fine, ceva de genul.
„Poate am mai mult noroc la anul - nu cred că trebuie să apelez la servicii de clarviziune pentru a ști dacă voi lucra sau nu.”
Oricum, jurnalul de față surprinde 7 ani din cariera de medic junior al lui Adam Kay, adică șapte sărbători de Crăciun pe care, da, le-a prins la locul său de muncă. Și, bineînțeles, cum Crăciunul e o perioadă atât de efervescentă, și cazurile din spitale devin din ce în ce mai noi și variate. Și ciudate. Și, într-o măsură, amuzante. Da, deoarece Kay este și comediant, cartea sa abundă de scene care-ți lărgesc zâmbetul și-l duc până la urechi - n-au fost puține momentele în care, zău, chiar am râs pe bune doar ca, mai apoi, stimabilul Kay să-mi trântească și o povestire dintr-aia de să-mi rupă inima și să dea cu mine de pământ. Puțin cam răuț, el, aș zice. Dar asta este, de fapt, realitatea. Într-o astfel de meserie, dacă nu înveți să râzi chiar și-n momentele în care nu pică deloc bine, dacă te lași modelat de ce e în jurul tău, dacă nu-ți pui o mască și nu-ți găsești un mecanism de coping, de conștientizare, de apărare, cu siguranță, la un anumit punct în viață, o iei puțin pe arătură. Probabil acesta a fost mijlocul prin care Kay și-a menținut integritatea psihică (știu că sună puțin exagerat), dar, în cele din urmă, se pare că a renunțat la practicarea licenței de medic. Motivele, mai mult decât persoanele, parcă se subînțeleg și din această carte (de asta aș vrea s-o citesc și pe prima, să văd ce și cum).
O gardă are douăsprezece ore indiferent de numărul orelor lucrate, citesc în e-mail. Cine mai are nevoie de legi științifice privind spațiul și timpul când există manualul x, din care și-a extras răspunsul nenorocitul ăsta? Pun pariu că dacă aș fi lucrat în noaptea în care ceasurile au fost date cu o oră înainte, aș fi fost plătit doar pentru unsprezece ore.”
Nu pot recenza această carte într-o altă manieră, nu este un roman tipic, n-are o structură, cum să-i zic, romanistă, cu intrigă și acțiune și personaje și alea-alea. Este o carte de o întindere scurtă, scrisă cu jovialitate și sinceritate, cu un umor extrem de bun, real, ba chiar incisiv, caustic în anumite privințe. Kay raționează anumite situații și, dincolo de ele, dincolo de gândirea sa medicinistă, științifică, știind ceea ce poate și vrea, dar îmbinând totul cu umor, chiar și părțile mai puțin plăcute (că, na, mereu există și o jumătate plină a paharului), ni se relevă un suflet frumos, cald, plăcut și sensibil, oricât de multe măști ar încerca să poarte. De fapt, Kay nu poartă nicio mască în fața cititorului, nu, ci este deosebit de sincer cu el. Este mai mult vorba de o formă de apărare, de un mod de a trece-și-peste-asta atunci când vine vorba de practicarea meseriei sale. Oricum, este lesne înțeles cât de mult respect astfel de oameni, cum, de altfel, respect orice persoană din domeniul public, nu doar al sănătății - dar, cu atât mai mult, când știi că cineva poate-și sacrifică familia, timpul, chiar și sănătatea (fizică, psihică), doar pentru a fi alături de o persoană aflată la nevoie, respetul nu poate fi decât necondiționat. 
„Mă întreb ce le-aș spune eu alor mei dacă aș decide să mă las de profesia asta. Probabil că nici nu le-aș spune - m-ar lăsa fără scuza perfectă ca să lipsesc de la Crăciunurile organizate de ei. Sau poate că le-aș zice că m-am înrolat în armată.”
N-aș ști ce-aș mai putea spune, nu vreau să mă lungesc pentru că, așa cum am spus, este o carte care trebuie citită și... nimic mai mult. Îmi plac mult cărțile din colecția celor de la Publica, Narator, pentru că am întâlnit, prin intermediul lor, oameni frumoși, oameni sinceri și devotați, curajoși și puternici. Iar De gardă-n noaptea de Crăciun a fost ca o lecție pentru mine - mi-a arătat că, dincolo de toate, iubirea pentru oameni este mai puternică decât orice luminiță, este cea care va strărui și-n fața celei mai puternice intemperii. Iar Adam Kay chiar este un om fain, amuzant și plin de compasiune, pur și simplu contagios prin umorul său de calitate, ba chiar, uneori, ironic și plin de sarcasm. Le mulțumesc tare prietenilor dragi de la Editura Publica pentru această carte, a fost o deosebită plăcere să trăiesc, fazual spus, prin prisma aventurilor lui Adam Kay. Cartea o găsiți AICI și, de asemenea, vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor - datorită lor, sincer vă spun, am început să citesc non-ficțiune de calitate și, după cum îmi place s-o numesc, deschizătoare de drumuri. Să aveți doar lecturi cu spor și pline de plăcere!

Câmpul de luptă, de Jérôme Colin - Recenzie

Editura: Vellant
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 192
Anul apariției: 2020
Traducere: Alunița Voiculescu

Jérôme Colin s-a născut în 1974. Este realizator de emisiuni radiofonice la RTBF (Belgia). Primul său roman, Éviter les péages, a fost publicat în 2015 la Allary Éditions.
„Pe scurt, mi se spune că nu e idiot. Că singura problemă e vârsta. Iar eu chiar sper din tot sufletul să fie așa.”
Un roman despre dragostea familială, cu toate emoțiile în bătaia armelor, ca pe un câmp de luptă. Copiii cresc, dar asta uneori nu face decât să aducă necazuri. Într-o zi, din senin, copilul adolescent, până atunci un prieten mai mic, începe să trântească uși, să vină acasă cu note proaste și să comunice exclusiv prin onomatopee. Și, mai ales, nu vă mai consideră Dumnezeu pe pământ. Iar asta este, bineînțeles, greu de suportat. Câmpul de luptă este o carte care îi va consola pe părinții de adolescenți, care cred că numai lor li se întâmplă așa ceva, și le va oferi speranțe părinților care încă nu au trecut prin furtuna de după vârsta de 12 ani și așteaptă cu spaimă criza dolescenței. Există viață și după adolescență.
„Necazul cu copiii e că se fac mari. (...) Un copil care crește e tare crud. Ca să nu mai vorbim despre tonele de hârtie igienică pe care le consumă. Iar, colac peste pupăză, cum trece de un metru cincizeci, cum încetează să te mai considere Dumnezeu în persoană.”
Cel mai proaspăt roman din colecția Endorfiction a Editurii Velant, Câmpul de luptă, scrisă de Jérôme Colin, am crezut, în primă instanță, că este o carte de non-ficțiune, un roman care îți descrie rețele succesului, cu alte cuvinte, și cum să gestionezi stresul și situația și realitatea copilului tău adolescent, care pare-se că se crede buricul pământului și are impresia că Universul gravitează doar în jurul său. Ei, bine, poate o fi având și niște trimiteri (și sfaturi) subtile în acest domeniu, dar pentru mine a fost doar o lectură intensă, pur ficțională, beletristică, ce m-a încântat enorm și care m-a făcut să-mi mulțumesc, încă o dată, că n-am fost tipul problematic de adolescent, ci doar am stat și-am învățat cu capul în cărți, bucurându-mă de citit și de liniștea-mi interioară. Nu zic că, ei bine, nu există adolescenți problematici, care o iau razna din cauza cascadei și efervescenței hormonale caracteristice perioadei pubertății și adolescenței. Dar eu, unul, n-am fost așa - din acest motiv, mi-a fost mai greu să mă identific cu romanul lui Colin, dar asta nu-nseamnă că n-am fost frustrat de comportamentul distructiv, toxic și patologic al lui Paul.
„Sunt tot cam atâtea șanse să supraviețuiești unui cancer pancreatic decât prezenței unui biped de 15 ani sub acoperișul tău. Noi eram dovada vie.” 
Cartea e scrisă din perspectiva tatălui lui Paul, care consideră că „necazul cu copiii e că se fac mari”, așa, ca din senin, când într-o bună dimineață încep să poarte numai treninguri, să stea cu ochii doar în telefoni, ahtiați de validare digitală, răspund doar cu propoziții silabice, își uită îndatoririle și tot ce vor e să se uite la seriale, să asculte muzică, să lenevească. Dintr-o asemenea dramă, tatăl lui Paul, un personaj destul de tragic, pare-se că el însuși trece printr-o criză existențială: e debusolat, confuz și pur și simplu obosit de această situație. Paul creează probleme la școală și, în aceeași măsură, este inconștient de repercursiunile pe care faptele sale le-ar putea avea. Între o serie de chemări în biroul directorului, cuvinte dure aruncate între cei doi, singurul loc în care tatăl lui Paul se simte, în fine, în siguranță, calm, echilibrat, este toaleta, pe care o consideră fortăreața sa („Mă închid aici că nimeni nu va veni să mă deranjeze. Să-i lași pe oameni să-și golească în liniște intestinele este una dintre ultimele reguli pe care încă le mai respectăm în casa asta”). 
„Rezistaserăm asalturilor copilăriei mici și oboselii fizice. Dar acum eram pe punctul de a claca, blocați în războiul de tranșee care este adolescența.”
Nu e o lectură antrenantă, nu e o lectură care să te țină cu sufletul la gură. Dar este o lectură sinceră, directă, ba chiar profundă și emoționantă. Nu-s tătic, nu știu cu ce se mănâncă treaba asta cu crescutul copiilor, cu adolescența, cu crizele și toată situația asta, dar asta nu-nseamnă că nu pot să empatizez. Să mă întreb cum ar fi. Cu siguranță, de altfel, în manieră romanistică, viabil stilistică, Colin, autorul, a exacerbat anumite aspecte doar de dragul ficțiunii. Doar pentru a-și potența și mai mult pledoaria, pentru a reliefa, mai bine, ideea romanului și cât de grea este perioada în care copiii parcă se transformă. După cum am spus, el pare-se că, odată cu Paul, trece printr-o criză existențială - e furios, merge la terapeut, caută alinare și simte nevoia de a fi ascultat. Crede că-l înșală soția. Are, odată cu problemele create la școală de către Paul, probleme în căsnicie. Nu se mai simte iubit, ci pierdut. Nu se mai simte în siguranță, ci într-o derivă, pe-o barbă aflată în mijlocul furtunii, căreia îi lipsește catargul. De fapt, despre cine, până la urmă, este această carte? Despre Paul sau despre tatăl său? Sau despre amândoi?
„În noaptea aceea, băiețelul nostru fusese devorat de cel mai cumplit monstru: adolescența. Începuse războiul. Noi nu eram pregătiți. Cred că niciunui copil nu ar trebui să i se permită să depășească 12 ani. Ăsta e marele maximum, umila mea părere. Iar după asta, încep belele.”
Mie chiar mi-a plăcut, am citit-o foarte rapid deoarece nu se citește greu și, mai mult decât atât, mi-a dat o stare interesantă. Iubesc aceste cărți care-mi creează diferite stări - fie ele bune sau mai puțin bune. A fost o carte care mi-a solicitat emoțiile și a făcut apel la trăirile mele, parcă încercând să mă integreze în pielea tatălui lui Paul. Bineînțeles, e o ficțiune, în cele din urmă, iar circumstanțele actuale (faptul că nu sunt tată, cu alte cuvinte) au îngreunat acest aspect - nu spun că m-am regăsit în carte, pe cât spun faptul că am rezonat, destul de multe, cu anumite aspecte (care-ar putea fi extrapolate și în alte situații, nu doar criza adolescenței) pe care contextul romanului mi le-a relevat. În altă ordine de idei, este o carte care, dincolo de toate aspectele stilistice și efervescente, vorbește despre viață - despre regăsire, căutare, pierdere, violență verbală, este o carte dură și reală, pe care o citești strângând din dinți. Și, pentru mine, realitatea face interes în literatură, dincolo de orice fantasy bine scris. Pentru că, la o adică, omul este cea mai fictivă creatură din această lume. Ah, da, și ce mi-a mai plăcut enorm a fost faptul că autorul, Colin, abordează și problematica sistemului de învățământ și a modului său de desfășurare. Aici, de fapt, chiar am rezonat în totalitate cu ceea ce a scris și a gândit.
„Ajunseserăm la capătul răbdărilor. Ne lăsaseră, încă o dată, copleșiți de bătălie.”
Concluzionând, dacă se poate trage o concluzie, romanul lui Jérôme Colin este un roman despre iubirea familială, care, în cele din urmă, supraviețuiește oricărei intemperii și încercări. Este un roman despre speranță și despre reîntregire, despre redobândirea echilibrului propriului cămin. M-a emoționat, în maniera în care m-a și frustrat și enervat. Modul în care a fost creat Paul mi-a plăcut la nebunie, dar cel mai mult m-au mișcat gândurile tatălui său, încercările de a redresa viața fiului său în direcția bună (și, în același timp, încercarea lui de a-și redobândi echilibrul psihic). Mulțumesc tare mult prietenilor dragi de la Editura Vellant pentru această carte, Câmpul de luptă, de Jérôme Colin, pe care o găsiți AICI. Vă recomand cu mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor, în special asupra cărților din colecția Endorfiction. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru și bine scrise!