Raiul găinilor, de Dan Lungu - Recenzie

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Anul apariției: 2012

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 204

„(...) Siluete se strecurau dintr-o curte în alta, după itinerarii oculte, șoaptele gâlgâiau în spatele porților și ușilor, presupuneri îndrăznețe incendiau imaginația, făceau pielea de găină, înspăimântau copiii și îngrijorau gospodinele. Nu știu cum se făcea că uleiul era pe terminate, găinile - bată-le vina! - nu mai voiau să se ouă și zahărul vanilinat era prea departe.”

Dan Lungu (născut în 1969) este unul dintre cei mai apreciați scriitori români, cărți ale sale fiind traduse în numeroase limbi. La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă Băieți de gașcă (ed. I, 2005; a II-a, 2013) și Proză cu amănuntul (ed. a II-a, 2008), precum și romanele Raiul găinilor (ed. I, 2004; ed. a II-a, 2007; ed. a III-a, 2010; ed. a IV-a, 2012); Sînt o babă comunistă! (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2011; ed. a III-a, 2013; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea; ed. a IV-a, 2017); Cum să uiți o femeie (ed. I, 2009; ed. a II-a, 2010; ed. a III-a, 2011); În iad toate becurile sînt arse (ed. I, 2011; ed. a II-a, 2014); Fetița care se juca de-a Dumnezeu (ed. I, 2014; ed. a II-a, 2016; ed. a III-a, 2018) și Pîlpîiri (2018). Tot la Editura Polirom a coordonat volumele colective Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism (2008, în colaborare); Str. Revoluției nr. 89 (2009, în colaborare); Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism (2014, în colaborare) și Cartea copilăriilor (2016, în colaborare). În 2011, statul francez i-a acordat titlul de „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres” pentru contribuții la îmbogățirea patrimoniului cultural francez.

„Bătrânele își aminteau lucruri mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cele de pe strada lor, dar la fel de stranii, de pe vremea lui Dej sau chiar a regelui.”

„Eroi” ai fostului regim politic, „oamenii muncii” ce locuiesc într-o mahala a unui oraș de provincie sunt acum „balastul” noii ordini, pensionari sau șomeri. Azvârliți de istorie la periferia lumii, își petrec timpul în aburi de alcool și zumzet de palavre. Pe măsură ce personajele se adâncesc în discuții, realitatea lasă locul unei lumi formate din amintiri distorsionate, nostalgii, fantasme, frustrări, stereotipuri, proiecte și fantezii excentrice. Iar polii acestei lumi, construită de locuitorii străzii ca loc al refugiului colectiv, sunt fantoma lui Ceaușescu ce stăpânește asupra trecutului și un Occident straniu și nesigur. Un roman scris cu vervă și cu un umor debordant, care nu îl lasă pe cititor să se plictisească nici o clipă. 

„Nimic nu mai era ca înainte, constată pentru sine Relu Covalciuc, scuturându-și din nou o pietricică din șlap. E-he, pe vremuri, dom' Petrică era pictor.”

Eu nu l-am citit pe Dan Lungu până acum, deși mereu - din umbră - l-am stimat și respectat. Scriitor ieșean, de altfel, deci local, l-am văzut deseori prin oraș, și mereu îmi aminteam cu drag că am aproape toate cărțile lui în bibliotecă, dar nu citisem, până atunci, nici măcar una singură; să-mi fie rușine. Totuși, știam cât de cunoscut este, ce scriitor „de anvergură”, să spun așa, a reușit să devină; astfel, nu mă îndoiam de talentul său și de genialitatea romanelor sale. Așa că, ieri, m-am apucat pentru prima dată de o carte scrisă de Dan Lungu care, trebuie să recunosc, în primă instanță m-a atras prin titlul - Raiul găinilor, auzi, ce-o mai fi și asta. Ei, bine, acum, după ce am terminat-o, pot spune cu toată inima că intuiția mea n-a dat greș, iar Dan Lungu chiar e un autor extrem, extrem de bun. Mi-a fost recomandat de multă lume, chiar și de domnișoara profesoară de limba și literatura română, din liceu. Din câte știu, cei de la profilul de filologie chiar îl aveau ca lectură obligatorie - și chiar pot spune că l-aș vedea, de altfel, ca fiind un autor obligatoriu în cadrul programei școlare, pentru că ale sale cărți - cel puțin cea de față - deși de mici dimensiuni, conturează un univers literar extrem de relevant pentru realitatea apusă a regimului comunism, cu tot ce-a însemnat aceasta.

„Cu banii câștigați o ducea destul de bine. Chiar dacă în magazin nu era cine știe ce marfă, găseai să cumperi în altă parte. Totul era să fii harnic, să cauți. Acum intri în magazin, te zgâiești la galantare și la rafturile ticsite,  înghiți și te întorci acasă. A crescut producția de salivă, avem și pentru export.”

Raiul găinilor este o carte care adună suflete și oameni, și-i adună pe toți locuitorii Străzii Salcâmilor la „Tractor”, suprapersonajul acestei cărți, locul arhetipal, neaoș, sui generis al românului autohton - locul unde vorbele se-aud ca o oală dată-n clocot, în care fiecare poveste devine legendă, fiecare legendă devine un dicton călăuzitor, locul în care fiecare-și varsă doleanțele, problemele, în care fiecare se pune la curent cu noutățile, bârfele, nimic nu scapă nimănui, iar în aburii „rachiului cu gust de pișat”, cu toții au ceva de spus, iar cheltuielile se trec la caiet, pe plus sau minus; cârciuma, locul în care, cu patos și pioșenie, sau cu scârbă și groază, se rememorează amintiri din fostul regim ceaușescist, în care se vorbește despre „cum era pe vremea lu' Ceașcă, pe vremea lu' Împușcatu'”, dar nu doar atât. Tot aici, personajele, „eroii noștri”, mântuiți de-o efervescență de caractere, ni se relevă exact așa cum sunt, exact așa cum e românul aburit de mai mult de „o cinzeacă”: românul sincer, glumeț, care „face din căcat bici”, oricând pregătit să-și dea problemele la spate și să le-nece într-un pahar de tărie, românul antreprenor, care știe mai bine decât oricine ce și cum, ale cărui povești capătă noi înțelesuri de la fiecare rememorare („povestea asta ți-am zis-o ieri! acum am uitat-o”), și-n spatele cărora totuși putem simți melancolie, emoție, nostalgie, fantezie, puțină durere, că parcă era mai bine când aveai bani, dar n-aveai ce să-ți iei cu ei, decât atunci când n-ai bani și totuși ai de unde alege (măcar cu gândul). Pentru mine, chiar a fost o surpriză extraordinar de plăcută, mi-a plăcut la nebunie tot ce-am citit și, într-adevăr, n-am simțit o secundă că m-aș fi plictisit.

„Abia acum, după revoluție, dom' Petrică se acrise. Așa cum se acriseră toți meseriașii - sudori și frezori, matrițieri și tinichigii a-ntâia - cărora li se dăduse un șut în fund, pa!, nu mai aveam nevoie de voi, valea!, în șomaj. După ce au dus industria ani de zile pe umerii lor, peste noapte nu mai avea nimeni nevoie de ei.”

Cartea aceasta este cartea celor dinaintea noastră, este cartea părinților, bunicilor noștri. Este o carte, sincer să fiu, deși într-o idee ficțională, desprinsă din adevărul social și politic al vremurilor respective. E o „idee a unui document istoric” - departe de istoria predată la școală (care multora li se pare exhaustivă, plictisitoare), Raiul găinilor relevă o realitate verosimilă: oamenii din ziua de astăzi, cei pe care poate deseori - în urma unor concluzii trase de către noi - îi numim „comuniști”, care parcă nu se pot „adapta noii ordini”, ei sunt, parcă, eroii acestei cărți. Oameni care-au crescut în comunism, care au cele mai mari realizări ale lor în acea perioadă, atunci și-au întemiat familii, atunci au absolvit, atunci au fost la maximul lor potențial omenesc. Oameni care, cu melancolie și nostalgism, cu tristețe și firești lacrimi în ochi, își amintesc de perioada aceea apusă, din păcate, prea devreme. Evident, nu vreau să intru în conflicte politice în acest moment, aici nu-i locul și nici măcar nu-s omul - eu nu știu cum a fost în acea perioadă, decât citind cărți despre, articole, memorii. Nu pot spune când a fost mai bine și de ce a fost mai bine - sau, evident, contrariul. Pot spune doar că Dan Lungu reiterează cu un talent deosebit acea perioadă, deși o face subtil, parcă păstrând o umbră de melancolie (evident, inserată în personajele sale) - amintiri, întâmplări, gânduri, povești fascinante, care mi-au stârnit, într-adevăr, râsul și mi-au smuls zâmbete până la urechi. Da, chiar îmi place cum scrie Dan Lungu, și-o spun din toată inima.

„(...) Din câte observase el, conflictele, în general, porneau de la două lucruri: când nu cădeau de acord asupra amintirilor - căci fiecare rememora o întâmplare în felul lui, ca-n bancul cu mașina găsită: care nu era mașină, ci bicicletă, și nu fusese găsită, ci pierdută - și când discuția ajungea la Ceaușescu: dacă fusese un om mare, pe care noi nu suntem în stare să-l înțelegem, sau fusese un dictator cu inimă de câine; dacă pe vremea lui era mai bine decât după; dacă directorul cutărei întreprinderi, care era văzut ca reprezentantul lui Ceaușescu în teritoriu, fusese un salvator, un tată al muncitorilor sau, dimpotrivă, fusese cel mai mare hoț, un căcănar care furase mai mult decât toți muncitorii la un loc.”

Care-i faza cu titlul? Te prinzi undeva pe la sfârșitul cărții, când o întâmplare cu niște găini se dovedește a fi un fel de avertisment premonitor. Un fel de „viziune”, să-i zic așa. Mi-a plăcut extrem de mult ideea autorului, faza cu gloata de râme care, dintr-un motiv de-a dreptul caraghios, au ieșit din pământ și-au invadat grădina lui Relu Covalciuc. De asemenea, fiecare personaj pare a fi întruchiparea unui anumit morav; și fiecare are ceva al naibii de special. Pot spune, sincer, că personajele sunt extrem de memorabile, amuzante, caraghioase, sunt românești, nu știu cum să spun, le simți ca fiind atât de adevărate, atât de reale, oamenii simpli ai mediului rural, care se-adună, cu patos și înflăcărare, la „Tractor”, ca să mai vadă puțin cum se derulează lumea în care trăiesc, ce s-a mai întâmplat sau ce mai urmează să se-ntâmple. Ce se mai aude de la unul, de la altul - fiindcă cu toții trebuie să fie la curent cu tot, tot, tot ce se întâmplă în jurul lor. Ca și cum, dacă nu, nimic nu și-ar putea urma ordinea firească.

„Acum nimic nu mai era ca înainte! Orice întâmplare era parcă mai importantă atunci, strada vuia mai tare și un timp mai îndelungat. Acum nu, între cinci și șase nimeni nu-ți mai scârțâie poarta, poate să crească mormanul de râme cât Everestul. Toți se baricadează în case, se uită la televizor. Degeaba ieși în stradă să schimbi o vorbă, nu găsești decât copii hârjonindu-se. Ferească Dumnezeu să ți se facă rău într-un astfel de moment, nu e nimeni care să-ți dea un pahar cu apă. Nu e momentul potrivit pentru o criză de inimă și cu atât mai puțin pentru a porni pe ultimul drum. N-ar veni decât rudele apropiate, cu inima frântă că le-ai smuls din fața serialului. Pe când înainte... înainte era cu totul altceva.”

Abia aștept să citesc și celelalte cărți ale sale, pentru că, din acest moment, Dan Lungu și-a câștigat un fan. Repetându-mă, chiar îmi place cum scrie, îmi place stilul său narativ, credibilitatea personajelor, modul în care reiterează perioade pe care nu le-am trăit, dar despre care am auzit povestindu-se: uneori cu patos, alteori cu ceea ce se poate asemăna, într-o măsură, cu ura. Raiul găinilor mi-a deschis - să zic așa - apetitul: vreau să citesc mai mult despre această perioadă, vreau s-o descopăr mai bine, mai profund. Dacă pot face asta prin intermediul ficțiunii, o voi face: e o formă estetică de a învăța, fără să risc să fiu plictisit de „detaliile tehnice și teoretice ale unui manual de istorie de liceu”. Voi ați citit vreo carte scrisă de el? Dacă da, chiar sunt curios ce părere ați avut. Să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți!

Apă dulce, de Akwaeke Emezi - Recenzie

Editura: Vellant

Colecția: Endorfiction 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 240

Anul apariției: 2019

Traducere: Cristian Fulaș

„Pentru aceia dintre noi

cu un picior

de cealaltă parte.”

Akwaeke Emezi s-a născut în Umuahia și a crescut la Aba, în Nigeria. În 2018, a fost pe lista „5 sub 35” a National Book Foundation, iar romanul ei de debut, Apă dulce (Freshwater, 2018), a fost nominalizat la Lambda Literary Award și Women's Prize for Fiction 2019, marcând o premieră în istoria acestuia, ca primul roman scris de o persoană trans non-binară selecționat vreodată. Tradus în 8 limbi, Apă dulce a fost nominalizat la premii literare prestigioase: Center for Fiction's First Novel Prize, PEN/Hemingway Award, Carnegie Medal of Excellence, The Brooklyn Public Library Literary Prize, The Wellcome Prize, the Aspen Words Literary Prize, și numit ,,Cea mai bună carte a anului" de către New Yorker, NPR, the Chicago Public Library și Buzzfeed. Primul roman young adult al lui Emezi, PET, este de asemenea apărut deja, iar cel de-al doilea roman literar, The Death of Vivek Oji, este în curs de finalizare. Povestirea lui Emezi Who is like God a câștigat Commonwealth Short Story Prize for Africa. Ca artist video, Emezi a luat o bursă Global Arts Fund în 2017, iar proiectul său The Unblinding a rămas accesibil publicului în Harlem, din 2016 până în prezent.

„Am trăit multe vieți în interiorul acestui corp.

Am trăit multe vieți înainte să mă pună în acest corp.

Voi trăi multe vieți înainte să mă scoată din el.”

Apă Dulce a făcut toată vâlva necesară în 2018 și 2019 pentru a fi pe lista must read a tuturor publicațiilor importante. Un roman despre „frumoasa nebunie”, construit în jurul personajului Ada și al ideii de identitate fracturată, Apă dulce a apărut în limba română în traducerea lui Cristian Fulaș, în colecția Endorfiction. Inspirându-se din mitologia nigeriană, într-un stil când colocvial, intim, senzual, când poetic, incantatoriu, Emezi transformă întregul roman într-o cameră de marmură, în care răsună memorabil vocile acestor zei sângeroși, în căutare de teritorii umane demne de locuit. Cum va reuși o singură ființă umană să le conțină? Cea mai nouă endorfină literară, a se citi în apropierea unei fântâni.

„Prima dată când mama noastră a venit după noi, am țipat. Eram trei și ea are un șarpe încolăcit pe gresia din baie, așteptând. Dar noi petrecuserăm ultimii câțiva ani crezând în trupul nostru - crezând că mama noastră era o persoană diferită, o ființă umană slabă cu pomeți fardați și ochelari cu lentile groase. Așa că am țipat. Granițele nu sunt așa de clare când ești nou.”

După cum probabil bine știți, eu nu obișnuiesc să recitesc cărți. În general. Sunt prea multe acele cărți încă necitite la care vreau să ajung numaidecât. Totuși, uneori se-ntâmplă să simt ceva ciudat, să simt că o anumită carte pe care am citit-o în trecut ar trebui recitită - așa, mă-ncearcă ceva vag, ca o chemare. Am pățit, deci, cel puțin în ultimile trei luni, să recitesc trei cărți: Apă dulce, de Akwaeke Emezi, a fost una dintre ele. Și ce-a început, prima dată, ca o lectură impresionantă, acum, de data aceasta, s-a terminat ca una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată, făcând-o pe Emezi să devină una dintre scriitoarele mele de suflet, preferate, alături de Alice Munro, Moriarty și Carole Martinez (încă în viață). Recitind cartea, am realizat, iarăși, cât de rău îmi pare de faptul că nu prea am văzut-o și la alți cititori - sincer, cred că aceasta este ceea ce aș putea numi-o problemă actuală - dar, bineînțeles, nu vreau să fiu greșit recepționat: până la urmă, este vorba despre plăcerile literare ale fiecăruia, de genul literar pe care îl abordează cel mai des, de autorii preferați. Da. Și, într-o mare măsură, este vorba și despre publicitatea care i se face unei cărți. De altfel, îmi pare rău că această carte n-a reușit să ajungă la mai multă lume, deși, încă de prima dată, am recomandat-o oricui îmi cerea o recomandare - am primit, de asemenea, multe păreri pozitive, un feedback extrem de frumos (așa cum mă așteptam, de altfel) din partea persoanelor care au citit romanul lui Emezi. În fine, să nu mă mai lungesc - vreau doar să spun că această carte merită mult, mult, mult mai multă atenție din partea cititorilor.

„A fost o vreme înainte ca noi să avem un trup, o vreme când acesta încă se construia pe sine celulă cu celulă în interiorul acelei femei, producând meticulos organe și creând sisteme. Obișnuiam să intrăm și să ieșim pentru  a vedea cum e fătul, fluierând prin apa prin ccare acesta plutea și armonizându-ne cu cântecele pe care le cânta femeia cea slabă (...).”

Pentru mine, Apă dulce a aprins în sufletul meu multă emoție, o efervescență de emoții, de fapt, într-o povestire extrem de originală, ba chiar haotică, violentă, dureroasă, și mi-am dat seama că acesta este doar începutul pentru Akwaeke Emezi, o autoare care promite multe și de care sunt absolut sigur că voi auzi în viitor. Este un roman magistral, colosal, un roman despre întunericul ființei, un roman care, încetul cu încetul, se deschide în fața cititorului, și pe parcurs ce îl citești, pe parcurs ce îi permiți să-ți intre în inimă, în suflet, în minte, îți dai seama de fapt cât de fragil este acest roman, îți dai seama care este, de fapt, subiectul pe care Emezi îl abordează, un subiect chiar tabu, despre identitatea propriei tale persoane, despre ideea de acceptare a propriei tale ființe, a propriului tău interior cognitiv. Este un roman ca o poezie, de un lirism extraordinar, totuși cu o deosebită inadecvare logică - dar nu acesta este interesul, ci faptul că, tocmai folosind această metodă narativă, Emezi reușește extrem de bine să contureze exact ceea ce vrea să transmită cititorului: în interiorul fiecăruia există mai multe substraturi ale propriului Eu, iar pe fiecare reușim să-l descoperim pe măsură ce înaintăm în viață, pe măsură ce trecem prin anumite experiențe firești (sau nu) - fiecare își are restortul interior care, cândva, va înclina într-o anumită parte mai mult decât celălalt. Iar fiecare dintre aceste identități interioare va avea, cândva, acel moment în care va ieși la suprafață, întregindu-ne ființa. 

„Am venit de undeva - ca orice lucru. Când trecerea se face dinspre spirit înspre carne, porțile trebuie să fie închise. E o formă de bunătate. Ar fi crud să nu fie așa. Poate că zeii au uitat; pot fi neglijenți, da. Nu cu rea intenție - cel puțin, nu de obicei. Dar vorbim despre zei, la urma urmelor, iar lor nu le pasă ce se întâmplă cu carnea, în special pentru că e lentă și plictisitoare, nefamiliară și vulgară. Nu sunt foarte atenți la ea, cu excepția cazurilor când e adunată, organizată și înzestrată cu suflet.”

Nu am mai citit niciodată o carte care să mă miște atât, dar atât de mult. Nu știu de ce, mă așteptam ca Apă dulce să-mi placă la nebunie, dar nicidecum atât de mult. Mă așteptam să mă surprindă, să fie profund, să se joace cu mintea mea - dar lectura mi-a întrecut pur și simplu toate așteptările. V-am spus, l-am recitit, deci nu a fost la prima citire. Știam - spre deosebire de prima dată când l-am citit - despre ce este, de fapt, această carte (așa cum v-am spus, la început, undeva cam primul sfert din carte, totul ar putea părea destul de bizar, haotic, hazardat, fără vreo anumită intrigă), dar asta nu a făcut decât să potențeze plăcerea lecturii, să mă facă să fiu și mai atent asupra anumitor aspecte (care, într-adevăr, la o a doua citire se dovedesc a fi mult mai puternice). Este o carte care mi-a rămas în suflet, chiar și-acum, după aproape câteva luni de când am citit-o prima dată, pentru că într-adevăr este o lectură memorabilă, iar Akwaeke Emezi este într-adevăr o persoană deosebit de profundă, deosebit de puternică, deosebit de sinceră și originală. Mi s-a părut o carte autentică, ce abordează un subiect extrem de sensibil. În aceeași măsură, urmărind-o pe autoare pe Instagram și urmărindu-i postările, pot spune că știu (fazual spus) anumite lucruri despre viața ei. Ei, bine, luând în considerare toate aceste lucruri, Apă dulce chiar se citește diferit, se simte diferit - îți dai seama că, dincolo de ficțiune, există o anumită parte (șocantă) de adevăr în ceea ce a scris. Dând dovadă de un curaj remarcabil, Emezi a surprins în această carte o anumită parte din viața ei care, credeți-mă, este departe de a fi una roz și simplă. Confruntându-se cu propria-i identitate (fizică, sexuală, dar și psihică), Emezi reușește să așterne în cuvinte o poveste despre purificare, despre căutarea Eu-ului, despre regăsire. Despre durere, despre viață, despre moarte.

„Există limitări ale cărnii care nu au sens în mod intrinsec, există constrângeri ale acestei lumi care sunt diametral opuse libertăților pe care le-aveam când rătăceam printre pereții albaștri și intram și ieșeam din două corpuri după bunul nostru plac. Lumea asta a fost făcută să se plieze - așa funcționa înainte ca trupul nostru să se strecoare printre inele și ziduri de mușchi, să deschisă ochii și să ne anunțe sosirea printr-un țipăt.”

Eu știu că sunt multe de spus. Simt asta. Dar în același timp, știu că n-aș mai putea spune nimic despre Apă dulce. Chiar nu. Decât că o recomand din tot sufletul, o recomand oricărui cititor, oricui vrea să citească ceva profund, puternic, real, violent, dur, dar atât de mistic, atât de efervescent și liric; care are ceva bizar, dar în același timp ceva atât de plăcut, ceva atât de interesant, ce, încetul cu încetul, se relevă în fața cititorului ca o adevăra lecție de viață, o capodoperă scrisă într-o voce magistrală, originală; Doamne, nici nu vreți să știți cât de mult am adorat acele elemente de mitologie nigeriană, toate convingerile, tot misticismul, toate legendele - pentru mine, nemaiticind despre așa ceva, toate acestea au însemnat un contact efervescent cu o cultură pe care nu o cunosc, dar care m-a captivat și m-a vrăjit încă din primele clipe. De la aceeași autoare mai am și cartea Pet, pe care abia aștept s-o citesc în săptămânile ce urmează. Așa cum v-am zis, mă declar un fan convins al lui Akwaeke Emezi - pentru că scrie așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, iar vocea ei narativă, stilul, originalitatea, felul în care folosește și asociază cuvintele, toate acestea fac, pentru mine, o literatură de calitate în brațele căreia m-aș pierde în orice moment al zilei.

„Tot ce citești aici, în cele din urmă, e o litanie a nebuniei - culorile ei, sunetele pe care le scoate în nopțile grele, ciripitul ei dimineața. Gândește-te la scurtele nebunii din interiorul tău, nu doar la cele care au înflorit pe măsură ce creșteai și deveneai o versiune mai înaltă și mai păcătoasă a propriului sine, ci acelea cu care te-ai născut, ascunse bine în spatele ficatului. Gândește-te la noi, de exemplu.”

Mă repet, știu, dar vă recomand această carte din tot sufletul. Puteți să-i dați măcar o mică șansă - nu veți avea nevoie decât de câteva pagini pentru a vă pierde în această Apă dulce pe care Akwaeke Emezi ne-o pune în fața ochilor. Vreau să mulțumesc din toată inima prietenilor de la Editura Vellant pentru că au tradus această carte; o puteți găsi AICI. Ați făcut o treabă extraordinară aducând un autor atât de frumos, atât de original, atât de bun la noi. Abia aștept - dacă e să existe - și celelalte traduceri ale ei. Până atunci, dragi cititori, să aveți doar lecturi exact așa cum vă doriți - cu spor, pe placul vostru și pline doar de surprize plăcute!

Made in Sweden 2 - Fiii, de Anders Roslund și Stefan Thunberg - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 560

Anul apariției: 2018

Traducere: Ciprian Șiulea

„Așa stau lucrurile.

Uneori te izolezi pentru că iubești prea mult. 

Apoi, când te deschizi iar către ceilalți, îți dai seama că suferința e o făptură care se hrănește din amintiri.”

Anders Roslund, născut în 1961, este reporter de ştiri și jurnalist cultural pentru televiziunea națională suedeză și unul dintre cei mai de succes scriitori scandinavi de romane polițiste. Împreună cu Börge Hellström (1957–2017), a impus formula Roslund & Hellström, sub care au publicat romane cu vânzări de peste cinci milioane de exemplare și recompensate cu numeroase premii, printre care CWA International Dagger, The Glass Key şi Swedish Academy of Crime Writers’ Award. Dintre romanele scrise de Roslund & Hellström, Editura Trei a publicat Răzbunarea lui Finnigan și Trei secunde. Stefan Thunberg, născut în 1968, este unul dintre cei mai cunoscuți scenariști scandinavi. A scris scenarii atât pentru seriale de televiziune, cât și pentru lungmetraje cu mare succes la public, precum Hamilton şi Jägarna 2. În timp ce Thunberg a devenit faimos ca scenarist, restul familiei sale a căpătat o cu totul altă faimă: tatăl şi frații lui au fost cei mai notorii jefuitori de bănci din Suedia, pe care presa i-a numit Liga Militară. Povestea lor stă la baza romanului Made in Sweden, apărut deja la Editura Trei, a cărui poveste se continuă în Made in Sweden 2 - Fiii.

„Leo tocmai băgase cheia în broască și o învârtise pe jumătate, când se opri Trecuseră doar câteva ore de când nemernicul de Broncks urcase aceleași trepte ca să-i insulte familia. Leo privi lung ușa închisă a mamei sale, în timp ce în mintea lui trecerea în revistă cele opt etape ale ultimului stadiu al planului - titlul lui provizoriu era secția de poliție. Totul avea să înceapă peste doar câteva ore. Ultima etapă însemna părăsirea țării la ora nouăsprezece fix, iar prima să-și ia adio, indiferent cât de groaznic s-ar fi simțit în sinea lui - era condiția necesară pentru a anihila tot ce era tulburător, de a merge mai departe neîmpovărat, de a evita alte gânduri în afara celui de a lua înapoi ceea ce nu exista.”

După șase ani de închisoare, Leo Duvnjac este, în sfârșit, liber. Acuzat de numeroase infracțiuni - zece jafuri de bănci, plasarea unei bombe în Gara Centrală din Stockholm și cel mai mare furt de arme din nordul Europei -, Leo a fost condamnat în cele din urmă doar pentru două jafuri. Dar anii irosiți după gratii nu l-au schimbat - Leo și-a petrecut detenția punând la cale un ultim jaf, pentru care nu are la dispoziție decât un scurt interval imediat după eliberare. Planul este să fure peste un milion de coroane din cea mai mare secție de poliție din Suedia și să dispară pentru totdeauna. Dar planul său, care amenință să distrugă definitiv legăturile și așa firave cu tatăl și frații lui, încarcerați și ei pentru jafurile anterioare, riscă să fie zădărnicit de John Broncks, polițistul necruțător care i-a trimis pe toți la închisoare cu ani în urmă. Va reuși oare Leo să ducă la capăt cel mai mare jaf din istoria Scandinaviei?

„Sânge. El nu se gândise niciodată cât de roșu e sângele.”

N-aș fi ajuns la acest roman prea curând - poate niciodată - dacă nu aș fi participat la un maraton în cadrul căruia una dintre cerințe era să citim o carte care are un număr pe copertă; deși 2 este o cifră, să n-o luăm literalmente. Dincolo de asta, ideea și mai interesantă este faptul că, așa cum probabil v-ați dat seama, acesta este al doilea volum dintr-o serie (de 2 volume, cred), primul fiind Made in Sweden 1 - Tatăl (sau ceva de genul, din câte am înțeles). Ei bine, ia-o de unde nu-i, că acum trebuie să citesc și volumul I, dar nu îl am, pentru că piticii mei de pe creier nu-mi dau pace; peste tot, stocul e epuizat. Poate reușesc s-o găsesc la vreun anticariat sau pe paginile de schimburi de cărți de pe Facebook. Deși nu este un roman care să mă fi dat pe spate, așa cum am spus, trebuie neapărat să am și volumul întâi și să-l citesc, ca să-mi iau de-o grijă, să spun așa. Vedem, totuși, cum o să evolueze lucrurile, deoarece pe acesta l-am luat de la o librărie, cred că costat doar 10 lei, dar n-aveam habar că este continuarea unei alte cărți - ei, uite, de asta nu-mi plac mie seriile prea mult, că mereu mă regăsesc în situații de genul. Așa am pățit și cu Aripi de argint (recenzia AICI) pe care am citit-o luna trecută, și n-am știut că e al doilea volum dintr-o serie scrisă de Camilla Läckberg, iar primul volum e Colivia de aur - totuși, pe acesta am reușit să pun mâna zilele trecute, deci sper că aceeași soartă o s-o aibă și primul volum al seriei de față.

„- Tu urăști violența, asta te face să fii așa cum ești. Pe mine mă face să fiu așa cum sunt punerea faptelor cap la cap. Înțelegi?”

Bun. Made in Sweden 2 - Fiii a fost o carte care, sincer, mă așteptam să aibă mai puține pagini, nicidecum aproape 600. De ce spun asta? Nu știu care-o fi faza, dar cartea, din exterior, pare mult, mult mai scurtă, undeva la vreo 350, maxim 400 de pagini. Ei bine, deși a fost lungă, măcar a mers destul de rapid, unele capitole fiind scurtuțe, ritmul antrenant, destul de alert, dinamic, dar, zău, povestea a fost un destul de sincopată, nu mi s-a părut prea închegată, nici prea convingătoare. Mi s-a părut totuși interesant că, aparent, ar fi inspirată din realitatea autorului Stefan Thunberg, referitor la frații și tatăl său. Și-am zis să-i dau o șansă totuși, adică a avut anumite aspecte care chiar mi-au plăcut: psihologia lui Leo, a tatălui său, dar și traiectoria „detectivistă”, să-i spun așa, pe care a luat-o, la un moment dar, romanul. De fapt, îmi aduc așa frumos aminte de zilele în care, cu nesaț, citeam cărțile din Seria Neagră, parcă așa se numea, apărute tot la Editura Trei - o mulțime de cărți polițiste, autori nordici; și abordam acest gen literar foarte, foarte des, acum câțiva ani. În ultimul timp, recunosc, m-am îndepărtat de această tagmă literară, dar asta nu înseamnă că, dacă am ocazia, nu revin cu aceeași plăcere asupra ei. Deci, așa, faptul că nu am citit primul volum al cărții n-a fost tocmai definitoriu în înțelegerea celui de-al doilea volum - ideea primului roman am reușit s-o înțeleg pe parcurs, dar asta nu înseamnă că nu vreau să-l citesc și pe primul. Vreau, totuși, să am o imagine completă asupra psihologiei personajelor.

„Sângele vărsat e mai bun decât găurile negre.”

După cum am spus, acțiunea romanului nu este una palpitantă, fascinantă, ba chiar mi s-a părut puțin prea tehnică, dacă pot să spun așa, puțin cam prea credibilă, nu tocmai convingătoare. Dar mi s-a părut interesant, în schimb, ceea ce-l „împingea” pe Leo de la spate, psihologia sa, curajul nebunesc de care a dat dovadă, strategiile pe care le-a pus la punct, planurile pe care să le urmeze, capacitatea sa de convingere aproape patologică, de a lua în cocârdășie alte persoane cu aceleași interese - totuși, parcă aș fi vrut să am parte de ceva mai efervescent, mai captivant, de o intrigă ceva mai spectaculoasă, mai complexă. Am simțit că citesc ceva liniar - ceea ce nu exclude „plăcerea”, de altfel, de a citi -, dar parcă aș fi vrut, mă repet, ceva mai aparte, mai dinamic, mai nebunesc, care să mă antreneze și să mă dea peste cap, mai multe întorsături de situație, ca să mă simt ca într-un roller-coaster de emoții și stări. Îmi aduc aminte de cărți din același gen - polițist - care au reușit să mă dea peste cap și să mă facă să nu mai am răbdare, aiba așteptând să aflu ce urmează să se întâmple mai departe. În același timp, am simțit un potențial în această carte, dar parcă nu valorificat la intensitatea sa; nu, n-a fost o carte care să nu mă prindă totuși, chiar m-a captivat într-o anumită măsură, dar aș fi vrut să fiu mai implicat emoțional în ea. Așa, am citit-o ca și un simplu cititor care citește o carte, fără să mă miște sau să mă captiveze în totalitate. De altfel, o lectură OK, dar nicidecum memorabilă, așa cum au fost altele din același gen.

„Stresul nu îl vizita niciodată atunci când era vorba de treburile lui, când el era la conducere și deținea controlul.”

Nu știu ce aș mai putea să spun; chiar vreau să citesc și primul volum, Made in Sweden 1 - Tatăl, pentru că, așa cum v-am spus, am niște pitici pe creier care îmi spun că trebuie să am și primul volum - mai rămâne problema următoare: cum fac rost de el, având în vedere că nu-l mai găsesc nicăieri în stoc? Eh, probleme și probleme! Voi ați citit această serie? Dacă da, sunt curios cum vi s-a părut. Să aveți parte doar de lecturi pe placul vostru, pline de spor!

Lento. Meduza, de Antoni Casas Ros - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 128

Anul apariției: 2016

Traducere: Aurelia Ulici

„(...) Este o lume care nu are limite.”

Antoni Casas Ros s-a născut în 1972 în Catalonia franceză. Nu l-a văzut nimeni, niciodată, nici măcar editorul său. Cu faţa mutilată în urma unui accident de maşină, scriitorul a refuzat să apară în public în ultimii 15 ani. A urmat cursuri de matematică, dar a renunţat la studii în urma accidentului. Primul său roman, Teorema lui Almodóvar, a fost distins în Spania cu premiul Cel mai bun roman de debut în 2008. Amintind, prin refuzul său de a apărea în public, de Thomas Pynchon sau J. D. Salinger, Antoni Casas Ros a provocat numeroase dezbateri în Franţa cu privire la identitatea sau chiar la existenţa sa, mergând până la a fi considerat o găselniţă editorială sau o fantasmă a lumii literare pariziene. Enigma este cel de-al doilea roman al său, apărut în 2010 în Franţa. A mai publicat la Gallimard colecţia de nuvele Mort au romantisme (2009) şi romanul Chroniques de la dernière révolution (2011).

„- Lento (...) nu văd de ce e nevoie să-l oblig să se conformeze ordinii sociale. Pentru mine, este un artist care se caută.”

Lento este un copil special. A venit vremea ca el să iasă în lume. Are nevoie de timp ca, treptat, să evolueze în realitatea impusă. Mai întâi iese capul, apoi un umăr. Încă din coconul cald al uterului, el contemplă lumea exterioară şi-i descoperă frumusețea. Se uită la ochii luminoşi ai asistentei medicale, inspiră mirosurile, ascultă murmurul frunzelor din copacii de afară. Tranziţia durează șaptezeci și două de zile. Lento crește. În mod sigur nu este ca toți ceilalți. Lumea întreagă (medicii, psihiatrii, ceilalți oameni) îl arată cu degetul. Lento nu e un copil ca alți copii. E cu siguranță încet la minte. E pur și simplu diferit. Această lentoare îi permite să-și dezvolte simțurile. Lento e un clarvăzător. Se maturizează. Se îndrăgosteşte. Ea e cea mai rapidă din lume, iar el o învață lentoarea. Antoni Casas Ros revine cu o poveste despre alteritate. Un text delicat, fantezist, punctat cu momente teribile marcând întoarcerea aspră la realitate, alternanţa dintre imaginarul absolut şi o sensibilitate sufocată.

„A pipăi. A pipăi tot ce poate fi pipăit. A pipăi tot ce are o formă, niște contururi, scobituri, crevase, cavități, curbe, valuri. Îmi place să pipăi apa. Este ca o legătură între vizibil și invizibil. Apa nu curge numai spre pământ, curge și spre cer, spre spațiu. De unde și întrebarea, putem pipăi spațiul? Eu cred că da. Am încercat și am tot încercat. Deschizi mâna, o întinzi, o abandonezi până la acele mărunte furnicături, până la tremurul care se transmite coloanei vertebrale. Pielii. Am reușit să mângâi spațiul.”

Nu e primul meu contact cu Antoni Casas Ros, unul dintre autorii pe care i-am descoperit anul trecut și față de care mă declar, cu mâna pe inimă, fan convins. Primul meu contact cu el a fost romanul Teorema lui Almodóvar (recenzia AICI), apoi Cronicile ultimei revoluții (recenzia AICI) și Enigma (recenzia AICI); așadar, pot spune, fără să fiu impresionist, necitind o singură carte de semnată de Casas Ros, că, într-adevăr, autorul este o voce autentică în literatură. Scriitura sa este una viscerală, profundă, extrem de emoționantă și, în același timp, incisivă, acidă, întrucât nu se sfiește să vorbească despre sexualitate, nu se sfiește să numească, literlamente, organe genitale, fantezii sexuale și alte subiecte care ar putea fi considerate tabu. Este o literatură fără perdea, să spun așa, în care realitatea, îmbinată maiestos și echilibrat cu fantasticul, se îmbină într-un stil romanist aparte. Pentru mine, Antoni Casas Ros chiar este un autor de referință, și mă bucur enorm că l-am descoperit, când ar fi putut atât de ușor să rămână în obscuritate - nu am auzit de cărțile lui la niciun alt cititor, nu le-am mai văzut pe nicăeri pe Bookstagram sau în blogosferă (decât la câțiva, dar un număr infim de mic în comparație cu câți bloggeri de carte există). Și nu poate decât să mă întristeze, să zic așa, acest fapt, deoarece Antoni Casas Ros chiar merită mult mai multă atenție și mult mai multă notorietate. 

„Am ajuns la concluzia că simțul lui Eu se obține prin contaminare, că nu este înnăscut. Asta mă face să zâmbesc. Mai târziu am experimentat Eul suferind, Eul întemnițat, Eul invadat, Eul denaturat de chimie, Eul care urlă de tristețe, Eul lipsit de iubire care încearcă cu orice preț să treacă prin ziduri, să fugă, să se imagineze nelimitat.”

Lento. Meduza este, așadar, ultima carte tradusă la noi pe care o citesc. Pot spune că închid - fazual - lumea romanistă a lui Casas Ros cu un volum care m-a cutremurat, m-a mișcat până la lacrimi; și aici vorbesc în special despre prima povestire, intitulată „Lento” (a doua povestire este „Meduza”, care e cuprinsă într-un număr mult mai mic de pagini decât prima), deoarece mi-a plăcut extraordinar de mult, exponențial mai mult decât a doua.  „Lento” este un fel de poem al vieții, o proză-poem, ca o meditație, ca o incantație sui generis a devenirii psihologice, fizice, devenirea fiind una unică, lirică. Este scris cu o visceralitate aparte, autentică, ca un elogiu adus „lentorii”, să spun așa; povestea te face să îmbrățișeză lentoarea ființei, să fii atent la detalii, la propria-ți devenire; să cunoști lumea prin intermediul simțurilor, să guști culorile, să auzi imaginile, să miroși literele, să simți, cu mâinile, iubirea și durerea și moartea și viața și lacrimile și bucuriile. Să știi ce, înainte de a te naște, te așteaptă în lumea care te primește cu brațele deschise, lăsându-ți doar certitudinea morții implacabile. Este un poem intens, cu o scriitură specială care m-a atins până-n abisul sufletului, m-a purtat pe meleaguri fantastice, mi-a intrat în inimă și, chiar și-acum, sălășluiește acolo cu o deosebită intensitate. Dincolo de asta, este povestea neadaptării, povestea respingerii și a devenirii lui Lento, care-și dă seama că doar întorcându-se în natură și având certitudinea puterii infinite a acesteia, reușește să se regăsească și să-și accepte interiorul, însăși natura propriei sale ființe. Este un poem al dedublării, în care Lento este pus față în față cu propriul său interior, și-abia atunci, abia atunci de fapt reușește să se înțeleagă pe deplin și să-și dea seama că viața, așa cum este ea, presupune purificare, acceptare și contemplație.

„- Ce este dragostea? Ieri mi-am pus întrebarea asta.

- O chestie de neînțeles. Am renunțat. Cred că e un fel de boală, poate singura de care oamenii sunt încântați să se molipsească. La început e blândă, nemiloasă la sfârșit.”

A doua povestire, mult mai scurtă, este un poem tulburător, violent, brutal, dar livrat cititorului într-o formă atât de autentică, atât de magnetică, printr-o efervescență de forme stilistice și metafore originale, fanteziste și amețitoare. Cuvintele lui Casas Ros clădesc lumea poemului într-un val copleșitor, aproape sufocant, într-un mod realist și hazardat, haotic, urgent, ca într-o cameră de urgență a unui spital, în care oamenii, năpădiți de boli, cu membrele ciuruite, cu rănile deschise și putrezinde, într-un miros dens și copleșitor de moarte, boală și cangrenă, ca într-un țesut mort, prin care sângele a încetat să mai curgă, poemul lui Casas Ros prevalează violența, iar autorul alunecă spre imaginar, ca într-un tabernacul în care se retrage din fața morții necruțătoare, lăsând în urmă realitatea violentă și plină de angoasă. „Călătoria este scopul călătorului. Pentru a ajunge la capătul drumului trebuie să-ți găsești nebunia de a merge mai departe” (Aurelia Ulici, traducătoarea volumului Lento. Meduza). Călătoria lui Antoni Casas Ros, în acest poem intens intitulat „Meduza”, este însăși călătoria cititorului prin lumea haotică, întunecată, fără salvare, iar cititorul devine un arhitect al propriilor sale tragedii și drame, într-o anticameră a morții, a regăsirii; în căutarea catharsis-ului purificator, „fastuoasa ta violență a intrat în textul meu/ suntem unul pentru a ne lupta/ nu poate exista învingător/ stropi ai plăcerii tale în sufletul meu”, Antoni Casas Ros se dedublează („două lumi/ două trupuri/ două iluzii”), dar, în cele din urmă, într-o incitație contemplativă, acesta se regăsește reîntregit („pe care disperarea le unește/ ce rămâne după moarte/ tăcerea”).

„Este ora când devenim fragili când tremurăm, când mirarea pune stăpânire pe sufletul trupului. Zgomotele capătă importanță. Tăcerea se luminează. Zi de sărbătoare. Își deghizează câinele în filosof, ne citește. N-aș asculta învățăturile unui câine/ Dar la hiperbole sunt atent/ Drumul drept și obstacolele mă adorm/ Mallarmé avea un creion albastru/ Păsările mele se risipesc în cețurile tale eu îmi trec zilele.”

Vă recomand din tot sufletul să-i acordați o șansă. Este un autor, așa cum am spus, care cred că ar merita mult mai multă atenței, datorită scriiturii sale speciale, a intrigilor sale autentice, a profunzimii de care dă dovadă în romanele sale. Îmi pare rău, într-o anumită măsură, că acesta a fost ultimul meu contact cu el, dar astfel Antoni Casas Ros devine un autor de referință în ceea ce privește experiența mea literară. Le mulțumesc din tot sufletul celor de la Editura Vellant pentru excelenta traducere, pentru faptul că s-au decis să-l aducă, în forme atât de frumoase, în bibliotecile noastre. Le mulțumesc și pentru volumul de față, Lento. Meduza, pe care îl puteți găsi AICI. Să aveți doar lecturi pe placul vostru și spor în tot ce vă propuneți!

Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos - Recenzie

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 132

Anul apariției: 2012

Traducere: Liliana Pleșa Iacob

„Cum să explici asta, negravitația, acea impresie minunată de plutire și libertate, când te afunzi în tenebre și noaptea explodează într-o vâlvătaie orbitoare și zece miliarde de stele se sting, dispar treptat cu un tremur de gheață, și o maree de scântei se dizolvă într-o sclipire, în timp ce navighezi în derivă prin întunericul fără margini.”

Carlos Fuentes spunea despre Julián Ríos că este cel mai inventiv și creativ scriitor de limbă spaniolă. Născut în 1941 în orașul galician Vigo, Ríos şi-a făcut studiile în Madrid, de unde a emigrat în Londra și apoi în Paris, unde trăiește în prezent. Este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai postmodernismului spaniol, iar romanul său, Larva, stă mărturie în acest sens. Şi-a scris primele două volume à deux alături de Octavio Paz. Maestru al invenţiei lingvistice, Julián Ríos a devenit un scriitor-cult în Occident, unde a fost supranumit „un James Joyce spaniol” sau „urmaşul lui Cervantes.” Cortegiul umbrelor a fost scris între 1966 şi 1968, dar tânărului Ríos i-a fost teamă că nu va trece de cenzură sub regimul lui Franco, aşa că a păstrat manuscrisul aproape cinci decenii în sertar. Spre deosebire de cărţile sale de mai târziu (sofisticate şi jucăuşe), Cortegiul umbrelor adună texte scurte şi amare despre un loc pe cât de întunecat, pe atât de misterios: imaginarul sat Tamoga.

„În profida oricăui pronostic, înmormântarea a constituit o manifestare populară de doliu. Poate că resortul sentimental al compasiunii (toată lumea avea încă în minte vechea istorie, de o mie de ori povestită, a nefericitei căsătorii a farmacistului) mișcase mulțimea, făcând-o să-l însoțească spre cimitir pe omul care în ultimii săi ani trăise apărându-și cu înverșunare singurătatea.”

Cortegiul umbrelor se construieşte din nouă nuvele legate discret între ele prin personajele chinuite care populează Tamoga – un sat iberic de pe coasta de nord-vest, în care se trăieşte greu, dar care e, în schimb, „mai bun ca oricare altul pentru a muri.” Poveşti de dragoste, război şi răzbunare se ţes din vorbele sătenilor: un cor al umbrelor alimentat de bârfe şi amintiri, blesteme şi jurăminte încălcate. De la povestea lui Mortes, străinul care ajunge în Tamoga ca şi cum ar urma un cântec de sirenă, până la istoria doñei Sacramento, care, desprinsă parcă dintr-un tablou de Goya, refuză de cinci decenii să mai iasă din casa prăfuită în care s-a născut, cele nouă nuvele de Julián Ríos ne dezvăluie un spaţiu ca o anticameră a morţii, golit de speranţă, dar plin de secrete.

„Cum să explici senzația de scufundare ce te cuprinde la început, când te crezi pierdut într-un foc ciudat, dar vag cunoscut, până ce descoperi că te afli în dormitorul casei tale.”

Dacă e să trebuiască să aleg o anumită naționalitate de scriitori și romancieri și poeți (până la urmă, artiști) pe care ar trebui s-o citesc toată viața, cu siguranță aș alege autorii spanioli, mexicani, columbieni. Pentru mine, vocea lor romanistă este inconfundabilă și inegalabilă, am impresia că parcă s-au hotărât - aproape cu toții - să scrie exact așa cum îmi place mie. Au ceva special, au ceva autentic, au acel ceva care nu se teoretizează și nici nu poate fi definit, ci doar se simte atunci când citesc o carte scrisă de un autor spaniol sau columbian sau mexican. Știți cu toții probabil cât de mult îmi plac Arriaga, Márquez, Antoni Casas Ros, Pombo, Andrés Barba - majoritatea traduși la Editura Vellant, una dintre editurile mele de suflet - și n-o spun doar așa, ca să fie, ci simt asta cu toată ființa mea. Acum, citind Cortegiul umbrelor, am descoperit un alt autor care a reușit să-mi intre sub piele, și păcat că nu sunt traduse și celelalte cărți ale sale. Deși de mică dimensiuni, alcătuită din mai multe povestiri, cartea de față a reușit să mă zguduie, să mă miște și să mă emoționeze, să mă convingă și să-mi smulgă trăiri dintre cele mai intense și adevărate. Dintre cele mai profunde și neașteptate. 

„Simți o apăsare imensă, ca și cum oasele tale s-ar fi umplut cu plumb, și cazi din nou în noapte și te-nvârtești în întunericul fără margini și un val cald crește și se propagă ca un ecou și zece miliarde de stele se aprind pe rând ca luminile unui oraș îndepărtat și străfulgerarea este un ocean luminos, Calea Lactee, și simți din nou greutatea copleșitoare și furnicarul grăbit al vieții.”

Volumul lui Julián Ríos mi-a adus aminte, într-o anumită măsură, de povestirile lui Márquez, unul dintre autorii mei preferați - și nu mă refer neapărat la registrul stilistic, întrucât Márquezeste consacrat de ceea ce se numește „realism magic”, ci vorbesc despre acea atmosferă pe care doar în povestirile márquezian reușesc s-o mai regăsesc: o atmosferă dominată de ceva subtil, ceva de-o eleganță nestăpânită și hazardată, haotică, în care, pe scena fictivă a cărții, personajele par să se sufoce de realitatea palpabilă a cărții, par să ascundă ceva, par să-și caute identitatea, pierzându-se în același timp în trecutul dens și întunecat, într-un abis al gândurilor și al durerilor. Povestirile lui Ríos se țes în jurul dramelor personale, vorbind aici despre iubire sau despre neîmplinirea ei, despre uitare și regăsire, despre durere și bucurie, lacrimi, angoasă și teamă, dar și despre anumite subiecte care ar putea fi considerate tabu - spre exemplu, povestea inadaptatului, primitivului și a bătrânei doamne, tinerețea și moartea, răsăritul și apusul vieții, un frumos și profund oximoron pe care Ríos îl conturează cu o subtilitate aparte și un talent incredibil (chiar mi-a plăcut la nebunie această poveste, probabil preferata mea din volumul de față). 

„Deși totul e nebulos și o lumină nouă scaldă mobilele și obiectele, ca și cum ai privi printr-o lentilă descentrată, reușești să recunoști patul matrimonial cu baldachin și coloane răsucite, prea elegant pentru gustul tău, pe care l-ai păstrat din respect față de tradiție, pentru că în el s-au născut și au murit mai multe generații din familia ta.”

Apoi, Tamoga, acel sătuc, rod al imaginației autorului, în care pare că însăși legile lumii nu mai există, un sătuc parcă desprins din legendele arhaice, neaoșe; Tamoga, un spațiu ancestral, sui generis, în care ordinea firească devina una hazardată, un spațiu al genezei umane - psihice, cognitive -, în care personajele, cu ale lor acțiuni, nu se mai încadrează în limitele raționalului, ci devin marionete Ríos, fiecare dintre ele având ceva special, ceva aparte, în jurul căruia se construiește o întreagă poveste și o întreagă „legendă”. Mi-aș fi dorit enorm ca acest volum să fie mult mai curprinzător, mult mai lung, pentru că nu mă mai puteam sătura de ceea ce-mi oferea Ríos - o atmosferă incredibilă, efervescentă, apăsătoare și profundă, cu personaje ciudate, bizare, misterioase, greu de înțeles și inaccesibile dar care, în cele din urmă, se dovedeau a fi întruchiparea firească a materiei umane, a psihologiei profunde și abisale; că, până la urmă, care e cea mai fictivă creatură, dacă nu însăși omul? Tamoga, anticamera sufletului, contrapunctul lumii, oglinda inversată în care personajele își duc viața, traiul, și-asupra cărora Ríos își varsă întreg talentul literar. Pentru mine, chiar a fost o lectură aparte.

„(...) Respecți izolarea bătrânului, plăcerea lui solitară de a mâzgâli foaie după foaie poate cu unicul scop ca după mulți ani un copil să se minuneze în fața hieroglifelor lui.”

Nu mai pot spune multe; este un volum de povestiri, dar care poate fi citit, după părerea mea, cap-coadă, asemenea unui roman. Tamoga, supra-personajul acestei cărți, este locul în care sufletele pleacă și vin, vin și pleacă, fiecare așteptând să-și spună propria poveste. Până la urmă, Tamoga este locul în care personajele lui Ríos devin reale, palpabile, vii. Și memorabile! Mulțumesc mult prietenilor de la Editura Vellant pentru volumul de față, Cortegiul umbrelor, de Julián Ríos, pe care îl puteți găsi AICI. Vă recomand cu cel mai mare drag să aruncați o privire pe site-ul lor; veți găsi o mulțime de cărți care, tind să cred, v-ar putea fi pe plac. Să aveți doar lecturi frumoase și spor în toate, dragi cititori!