Familia nepotrivită, de Tarryn Fisher - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 336

Anul apariției: 2021

Traducere: Mihaela Apetrei

Tarryn Fisher este autoarea a 10 bestselleruri de sine stătătoare și a seriei Never Never. Pentru că detestă dintotdeauna soarele, locuiește în Seattle, Washington, împreună cu copiii, soțul și un husky psihotic. Îi place să țină legătura cu cititorii pe Instagram (@tarrynfisher). La Editura Trei, de aceeași autoare, a mai apărut thrillerul Soțiile (2020, traducere de către Mihaela Apetrei).

„Dacă ar fi putut lau înapoi acel moment... căsnicia ei... fiul ei... totul ar fi fost pe cât de sănătos ar fi trebuit să fie.”

Te-ai înșelat vreodată în legătură cu cineva? Juno s-a înșelat în legătură cu Winnie Crouch. Înainte să se mute în casa familiei Crouch, Juno credea că Winnie și soțul ei, Nigel, au căsnicia perfectă, fiul perfect, altfel spus, viața perfectă. Numai că acum vede că fisurile fațadei care se prăbușește sunt prea adânci ca să fie ignorate. Dar nu e ea cea care să-i judece. După ce i s-a pus un diagnostic sumbru, terapeuta pensionată nu vrea decât un loc unde să-și trăiască în liniște restul zilelor. Însă liniștea e alungată în ziua când aude o discuție tulburătoare între Winnie și Nigel. N-ar trebui să intervină. Dar ar putea îndrepta niște lucruri. Pentru că și Juno are un secret cumplit.

„A presupus că era mai bine așa decât invers: ca băiatul să audă cu urechile lui toate lucrurile pe care părinții lui le urau unul la altul. Juno știa din experiență: ce era bine pentru copii nu era neapărat bine și pentru căsnicie; dacă ești magician, poți ține totul în echilibru, dar pentru restul, care nu sunt magicieni, copiii pun presiune pe căsnicie, ținând-o în același timp închegată.”

Nu este primul roman scris de Tarryn Fisher pe care îl citesc. Tot de la ea, în trecut, am mai citit și romanul Soțiile (dacă vă interesează, recenzia o găsiți AICI), un thriller bunuț, care mi-a plăcut destul de mult, deși dacă parcă i-aș fi văzut un alt sfârșit. Dar, na, a mers și-așa, și din câte știu a și fost destul de apreciat de majoritatea cititorilor (dar am auzit și păreri polarizate diferit); deci, în mare, primul roman scris de Tarryn Fisher pe care l-am citit a fost o experiență destul de plăcută și interesantă. Așa că atunci când am văzut că prietenii de la Editura Trei au publicat un al roman semnat de autoare, am vrut neapărat să-l citesc. Am zis că, cine știe, poate de data aceasta voi avea parte de pachetul „complet” de thriller bun, având în vedere că, pentru mine, Tarryn Fisher chiar promitea destul de multe, abordând niște „intrigi” și idei destul de interesante și originale. Well, m-am îndoit amarnic, din păcate, și-am citit această carte doar gândindu-mă că, of, chiar nu reușesc să mai dau de-un thriller bun, fiindcă toate mi se par banale și enervante prin cât de tras de păr este totul, prin cât de greu merge lectura și cât de redundant și monoton începe să devină, din păcate, totul.

„A încerca să nu se gândească la ce auzise în noaptea precedentă, în timp ce stătea întinsă în patul ei. N-ai auzit bine, își spuse ea de o sută de ori în dimineața aceea. Dar nu era aevărat, iar acum cuvintele acelea i se repetau în minte ca scâncetul unui copil de doi ani într-un magazin de jucării.”

Am impresia că, încetul cu încetul, încerc să devin din ce în ce mai mofturos și selectiv în ceea ce privește cărțile din genul thriller. Și spun asta pentru că acest gen de lectură este genul meu preferat, cel pe care-l abordez oricând, fără nicio reținere; dar, în schimb, vreau ca atunci când citesc o carte thriiler-crime, să am parte de o acțiune bună, de o atmosferă care să mă țină în priză, să mă țină acolo; am nevoie de o anumită dinamică a acțiunilor, o tensiune densă, pe care să simți c-o poți tăia cu cuțitul, răsturnări neașteptate de situație, plot-twist-uri, chestii de genul ăsta care să antreneze cititorul și să-și bată joc de el, să-l poarte printr-un roller-coaster de stări și emoții și tot felul de trăiri dintre cele mai neașteptate și efervescente, dintre cele mai opuse și diferite. Familia nepotrivită, în schimb, aproape mi s-a părut ca o linie continuă și... atât. Ceva ce pur și simplu stagnează, nu crește în intensitate, monoton și de-a dreptul liniar, lipsit de esență, lipsit de ceva care să mă facă să rămân cu gura căscată și profund impresionat. Nimic. Am simțit că aș citi pur și simplu o carte care vizează o dramă de familie, niște chestii aruncate acolo și aflate undeva mai spre sfârșitul cărții că, deh, altfel n-ar fi fost „o carte thriller” (nici nu consider, de fapt, că ar fi una, fiindcă niște întâmplări mai periculoase, niște crime și ceva morți nu încadrează o carte neapărat într-un gen, ci aici e mai mult vorba de un stil care vizează modul în care autorul reușește să te facă să te simți, felul în care te atrage în atmosfera cărții - dar, na, aici iarăși ține de experiența literară a fiecăruia). 

„Odată ajunsă în birou, s-a holbat la cana cu cafea neagră și s-a gândit: Nu pot face asta. Nu pot să mă prefac că totul e în regulă când nu e (...). Ceea ce-și dorea cu adevărat era să poată da timpul înapoi, să se întoarcă în noaptea aceea în care făcuse cea mai mare greșeală din viața ei, să-și ia faptele înapoi, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.”

Oricum, sunt multe variabile care pot fi luate în calcul însă, așa cum am mai spus și-n câteva recenzii anterioare, eu mă raportez în general la cărțile thriller citite până acum - și-având în vedere că sunt destul de multe, și multe chiar deosebit de bine, îmi este greu să mă mai las impresionat de orice roman thriller pe care îl citesc, de orice subiect și de orice intrigă. De asta spun că-mi este greu să mai găsesc ceva autentic, ceva original, întrucât mai toți autorii fac uz de aceleași subiecte, de aceleași „puncte de plecare” și intrigi care devin din ce în ce mai răsuflate și deloc convingătoare. Nu știu. Mă-ncearcă un sentiment de tristețe, oarecum, fiindcă chiar aș vrea să citesc niște thrillere bune, dar bune, care să mă țină acol și să dea cu mine de pământ; niște thrillere așa cum am mai citit, cum ar fi, nu știu, Omul de castane (recenzia AICI), Suflete pereche (recenzia AICI), Enigma camerei 622 (recenzia AICI), Suflete goale (recenzia AICI) și altele. Dar, mna, sper să pun cât de curând mâna pe un thriller bun, că simt c-o iau raznaaa; noroc că mai am ceva titluri în bibliotecă, sper să nu o gafez și cu ele, așa cum am pățit-o din păcate, majoritar, în ultimul timp.

„Primul, al patrulea, al optulea și al cincisprezecelea: aceștia fuseseră cei mai dificili ani din căsnicia lor. Câteodată ea fusese cea care crease probleme, altădată fusese Nigel. Multe se pot întâmpla în cincisprezece ani. Dar, indiferent cum o dăduse Nigel în bară, indiferent cât de multe necazuri provocase în căsnicia lor, n-avea cum să egaleze răul făcut de Winnie. Știa și ea, știa și el. Lucrul care îi ținea împreună era exact acela care îi și separa.”

Repet, aici este vorba strict de experiențele mele personale, raportate - după cum am mai spus-o - la numeroasele cărți thriller citite în „viața mea de cititor”. Familia nepotrivită aș fi putut spune că-i un thriller bun dacă, nu știu, l-aș fi citit acum câțiva ani, când eram pe la începuturi: are o intrigă destul de bunuță, deși scriitura mi s-a părut de-a dreptul seacă și fadă; peronajele, iarăși, sunt interesant construite, dacă e să privesc totul cu un ochi mai permisiv și îngăduitor. Mi-au plăcut anumite întorsături de situație și, de fapt, cred că sfârșitul este cel care m-a făcut să-i dau acestei cărți trei steluțe și nu două; da, sfârșitul chiar mi-a plăcut și a lăsat așa un aer de mister care aș fi vrut să învăluiască, de fapt, întreaga carte, nu doar câteva scene și fragmente. În rest, o lectură care nu m-a încântat pe cât aș fi vrut s-o facă, dar pe care mă bucur că am avut-o. Încă nu mă pot hotărî asupra autoarei Tarryn Fisher (dacă-mi place sau nu), având în vedere că prima mea exeperiență cu scriitura ei a fost una destul de interesantă, însă a doua cu siguranță ar fi putut fi mult, mult mai pozitivă. Așteptăm, deci, și alte traduceri semnate de ea, întrucât are ceva cărți publicate! Să aveți doar lecturi frumoase și cu mult, mult spor! 

Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, de Suleika Jaouad - Recenzie

Editura: Humanitas

Categoria: memorialistică & diaristică 

Colecția: Memorii/Jurnale/Biografii

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 396

Anul apariției: 2021

Traducere: Ines Simionescu, Anca Lăcătuş şi Andreea Niţă

„Într-un fel, fusesem întotdeauna singură.”

Suleika Jaouad este scriitoare și jurnalistă. S-a născut la New York dintr-un tată tunisian și o mamă elvețiană. A urmat studii muzicale la Juilliard, și-a obținut licența cu brio la Princeton University și a absolvit masteratul în literatură la Bennington College. La 22 de ani s-a mutat la Paris din dorința de a deveni corespondent de război. Visurile i-au fost însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie. Au urmat patru ani de tratamente pe patul de spital, despre care Suleika Jaouad a scris o serie de articole pentru New York Times intitulată Life, Interrupted, distinsă cu Premiul Emmy. Alte articole ale ei au fost publicate în The New York Times Magazine, The Atlantic, The Guardian, Vogue, Paris Review, Los Angeles Times, Glamour și pe site-ul NPR. Este, de asemenea, un speaker de mare succes. Discursul ei TED a fost unul dintre cele mai populare în 2019, înregistrând aproape 5 milioane de vizualizări. A creat platforma Isolation Journals, cu peste o sută de mii de membri, menită să încurajeze creativitatea și sentimentul de comunitate în vremuri de pandemie. A fost consilierul lui Barack Obama în probleme referitoare la cancer și a primit mai multe distincții pentru efortul ei de a-i susține pe cei care se luptă cu această boală.

„Însă ce m-a zguduit cel mai tare era că tatăl meu, care întotdeauna făcea pe durul, părea să-mi ducă grija. Îmi era tot mai greu să cred replica pe care o auzisem adesea când eram copil: Totul va fi bine.”

La numai douăzeci și doi de ani, Suleika Jaouad are în față un viitor strălucit. Visurile îi sunt însă curmate de un diagnostic necruțător: leucemie, cu 35% șanse de supraviețuire. Urmează ședințe îndelungate de chimioterapie și o operație foarte riscantă: transplant de măduvă. În ciuda suferinței fizice și psihice extreme, Suleika Jaouad găsește puterea de a ține un jurnal, în care consemnează amănunțit încercările la care o supune boala. Când, după patru ani, primește în sfârșit vestea că nu mai suferă de cancer, descoperă că vindecarea sufletească de abia acum începe. Dorința de a se reintegra în lumea celor sănătoși o îndeamnă să pornească într-o lungă călătorie cu mașina, împreună cu terierul ei. Pe drum, îi întâlnește pe câțiva dintre noii prieteni cu care corespondase despre boală și nu numai. În comuniunea cu ei își găsește speranța și puterea de a începe o nouă viață.

„Diagnosticul a creat o fractură ireparabilă între viața mea de dinainte și viața mea de după.”

Există cărți pe care le citești... ca să treacă timpul, ca să te relaxezi, ca să citești. Există cărți pe care le citești cu scopul de a te informa referitor la un anumit subiect, la un anumit domeniu. Mai există și cărți ale căror lectură îți promit marea cu sarea, dezvoltare personală și transcederea ființei, chestii de genul ăsta (care nu zic, de fapt, că pentru unii n-ar funcționa). Există cărți care ți se întipăresc în inimă. Și există cărți care îți cutremură ființa, te ridică la ceruri și te coboară, îți rup sufletul și te fac să strângi din dinți. Cărți care îți dau curaj și ale căror lectură este ca o călătorie pe-o barcă în mijlocul furtunii: cărțile acestea îți sunt catargul de care te ții ca să nu te scufunzi. Cărțile acestea îți sunt însăși salvarea. Iar asta a fost experiența mea cu Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată - o lectură care m-a luminat și a cărei lumină o voi purta atunci când viața-mi va cunoaște zări întunecate, lipsite de orice urmă de speranță. Pentru că ceea ce a început ca o lectură promițătoare s-a transformat, pe parcurs, într-o adevărată lecție de: viață, curaj, iubire, speranță și putere. O lecție despre cum, în întunericul cel mai dens, omul poate să lumineze precum scăpărătura unei stele.

„Becurile fluorescente îmi ardeau ochii. Mă durea stomacul, mă durea capul, mă dureau mâinile și picioarele, totul mă durea, chiar și să respir. De fiecare dată când eram înțepată sau eram spălată cu buretele, voiam să izbesc stativul pentru perfuzii de perete. Când am slăbit atât de mult încât brățara electronică îmi aluneca de pe mână, am început să mă gândesc la evadare.”

Când Suleika este diagnosticată cu o formă gravă de leucemie, pilonii lumii ei se cutremură, gândindu-se că nu mai are nicio șansă. După ce urmează tratamente de chimioterapie, boala continuă să aibă recidive și ajunge la concluzia că tot ce poate face este să se-nscrie într-un trial clinic care presupune o schemă medicamentoasă neaprobată, deci incertă, în vederea testării efectelor acesteia asupra comportamentului exacerbat al patologiei de care suferă. Încetul cu încetul, lucrurile parcă încep să se așeze și capătă o formă mult mai plină de speranță - însă luptele lui Suleika sunt departe, foarte departe de a se fi încheiat. Viața are să o mai încerce, punându-i la îndoială credințele despre oameni, despre familie, și chiar despre ceea ce știa despre sine însuși. O poveste din care cred că fiecare dintre noi are ce învăța: atunci când ești pus față în față cu moartea, chiar și cum Suleika Jaouad o spune, chiar îți reconsideri tot ceea ce știai despre viață, iar fraza „carpe diem” chiar capătă noi înțelesuri, departe de a mai fi una clișeică și răsuflată. În scoica ei de lume, tânăra descoperă oameni minunați, oameni cu care deși împarte aceleași chinuri, împarte și aceleași credințe și speranțe; ajunge astfel al concluzia că doar ei sunt cei care o pot înțelege pe deplin, fără să simtă că le transmite milă și durere. Suleika Jaouad se retrage din lumea ei cândva strălucitoare, însorită și destinată cândva să fie minunată și promițătoare, închizându-se între gratiile unui coșmar: trei ani și jumătate de chimioterapie, radiații cu efecte dintre cele mai greu de închipuit și suportat, un transplant de măduvă osoasă din partea fratelui ei. În cele din urmă, pare că Suleika începe să se simtă din ce în ce mai bine, recăpătându-și puterile și pofta de viață. Și, totuși, care a fost prețul?

„Cu perspectiva morții atât de aproape, ceea ce faci cu atâta plăcere când ești tânăr - să-ți imaginezi viitorul - a devenit pentru mine un exercițiu înspăimântător, care mă arunca în disperare. Cândva, viitorul mi se părea nelimitat. Acum stăteam sub semnul damnării - un spațiu întunecat unde nu mă așteptau decât noi tratamente otrăvitoare și incertitudini înfricoșătoare. Gândul la trecut îmi trezea o nostalgie a ceea ce pierdusem și pierdeam în continuare: prietenii, tinerețea, fertilitatea, părul, talismanul (...), propria-mi minte (...), credința.”

Deși medicii i-au confirmat îmbunătățirea șanselor de supraviețuire și a calității vieții, deși Suleika a reușit să depășească stadiile bolii și ale tratamentului datorită prietenilor, familiei și iubitului ei devotat - toate acestea au costat-o deosebit de mult: și-a pierdut slubaj, viața la Paris, viața alături de iubitul ei a luat o nouă întorsătură și, încetul cu încetul, acesta s-a îndepărtat de ea, prietenii ei au dispărut iar cei noi care au apărut, între timp, s-au pierdut și ei din cauza bolii necruțătoare. Suleika Jaouad a suferit nu doar din cauza bolii și efectelor pe care tratamentul chimioterapic le-a avut asupra ei (vărsături, căderea părului, epuizarea fizică și psihică exacerbată), dar și din cauza tuturor încercărilor emoționale prin care a fost nevoită să treacă; începând să scrie la o rubrică pentru New York Times, Suleika parcă găsește „o modalitate” de a „îndura boala prin care trece” - prin intermediul blogului ei, ea a cunoscut mulți oameni care pierduseră pe cineva sau sufereau, de asemenea, de o boală incurabilă și grea: asta, bineînțeles, a maximizat și potențat sentimentul colectivității, iar conexiunea dintre ea și ceilalți s-a concretizat nu doar prin forța sporită, curajul augumentat și speranța mărită, dar și prin faptul că, după ce a fost externată, Suleika s-a hotărât să plece într-o călătorie de o sută de zile prin țară, doar cu cățelul ei ca unic însoțitor, întâlnindu-se față în față cu câțiva dintre cititorii ei: câțiva dintre cei care i-au îmbogățit viața, dându-i parcă un sens atunci când toate coordonatele lumii îi păreau pierdute și străine.

„Mă simțeam vinovată pentru suferința și stresul pe care boala mea le provocase celor din familie, pentru tot «spațiul» pe care corpul meu îl ocupa cu neajunsurile lui. Mi-era imposibil să nu mă simt ca o povară.” 

Citind Între două lumi. Amintiri dintr-o viață suspendată, nu doar că am realizat, încă o dată, cât de prețioasă este viața pe care o trăiesc, ci am realizat cât de mulțumit ar trebui să fiu de faptul că sunt sănătos, de faptul că am alături de mine prieteni dragi, o familie completă, oameni care să-mi fie alături la orice oră și oriunde m-aș afla. Mi-am dat seama, iarăși, cât de fragilă este viața pe care o trăiesc și cât de frumos, puternic și mult ar trebui s-o prețuiesc, cum n-ar trebui să iau totul for granted, de-a gata, gândindu-mă că trebuie să existe un echilibru în toate și mereu trebuie să mulțumesc pentru ceea ce am, pentru ceea ce pot accesa. Chiar a fost o carte plină de forță, omenesc de copleșitoare, ca o călătorie în interiorul propriei suferințe, propriului suflet pe care îl diseci, scoțându-i la iveală toate cărnurile, toate părțile întunecate, umbrite, pe care în alte circumstanțe nu le-ai fi putut descoperi - pentru Suleika Jaouad, boala a fost cea care a transformat-o, a ajutat-o să devină mai puternică, purificând-o, întregind-o. Iar povestea pe care o transpune în carte, livrând-o cititorului într-o formă atât de personală, este absolut covârșitoare.

„Deși perioada dintre douăzeci și treizeci de ani a fost dureroasă, derutantă și dificilă - într-atât încât uneori suferința mi-a devenit insuportabilă -, a fost totodată cea mai formativă din viața mea, o perioadă impregnată de grația divină extraordinară a celei de-a doua șanse, precum și de un val de noroc, dacă un asemenea concept chiar există. Amestecul de cruzime și frumusețe mi-a transformat viața într-un peisaj straniu și dizarmonic. M-a lăsat cu o conștiință de sine acută, care bântuie pe la marginile câmpului meu vizual - totul se poate răsturna într-o clipă -, dar mi-a oferit de asemenea și privirea unui bijutier. ”

O narațiune memorialistică despre boală și despre vindecare, despre puterea de a găsi speranța chiar și-n locurile cele mai nebănuite, cele mai sărace, despre curajul de a lupta, de a găsi frumosul și bucuria de a râde, forța de a o face. O poveste inspirațională, tulburătoare, impresionantă și memorabilă. O poveste universal valabilă în care Suleika Jaouad a investit propria ei viață și ființă, propriile-i emoții, reușind să scrie o carte excepțională, un debut memorabil al unei voci literare efervescente, puternice, originale, cu un simț dezvoltat al psihologiei umane și al esteticului, în care viața parcă se-mpletește cu aventurile curajoase ale eroinelor apuse. O carte pe care o voi recomanda oricui, fiindcă știu că este o carte care vindecă și ajută, care luminează și învață. O carte pe care o voi păstra ca un dicton călăuzitor, gândindu-mă că, într-adevăr, trebue să fiu mulțumit pentru faptul că sunt sănătos și că am lângă mine o familie atât de frumoasă. Să aveți lecturi cât mai frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!  

Să ne vedem cu bine în Havana, de Chanel Cleeton - Recenzie

Editura: Univers

Categoria: Ficțiune

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 384

Anul apariției: 2021

Traducere: Iulia Dromereschi

Chanel Cleeton este autoarea bestsellerului Să ne vedem cu bine în Havana, publicat în zece țări, intrat în topurile New York Times și USA Today. A studiat Relații Internaționale la Universitatea Richmond și la American International University în Londra, masteratul l-a obținut la London School of Economics & Political Science, iar diploma de Juris Doctor la Facultatea de Drept din South Carolina. Îi place să călătorească și a locuit în Caraibe, Eruopa și Asia. A mai publicat: When We Left Cuba, The Last Train to Key West și The Most Beautiful Girl in Cuba.

„Sunte mătase și dantelă, iar dedesubt, oțel.”

După moartea bunicii pe care a iubit-o nespus, o tânără americană de origine cubaneză călătorește la Havana, unde descoperă rădăcinile propriei identități, dar și un secret de familie ascuns de la Revoluție. Havana, 1958. Fiică a unui magnat al zahărului, Elisa Perez, de 19 ani, face parte din înalta societate, în sânul căreia e ocrotită de tulburările politice din țara ei – până când începe o poveste de iubire clandestină cu un tânăr revoluționar. Miami, 2017. Scriitoarea Marisol Ferrera a crescut ascultând poveștile romantice despre Cuba ale bunicii Elisa, care fusese nevoită să fugă împreună cu familia în timpul revoluției. Ultima dorință a Elisei este ca Marisol să-i împrăștie cenușa în țara în care s-a născut. Sosind la Havana, Marisol se confruntă cu contrastul dintre frumusețea tropicală atemporală a Cubei și climatul politic periculos. Când istoria familiei începe să iasă la lumină, iar Marisol se simte atrasă de un bărbat care are propriile lui secrete, va avea nevoie de lecțiile învățate din trecutul bunicii ei ca să înțeleagă adevăratul sens al curajului.

„Așa stau lucrurile cu moartea - chiar dacă crezi că a dispărut cineva, frânturi din ei rămân în cei care i-au iubit, lăsați în urmă.”

Nici nu știți cât am vrut să ajung la acest roman și, de asemenea, nici nu știți că încă de dinainte de a-l citi aveam certitudinea că o să-mi placă - mi se mai întâmplă, chiar deseori, să știu că o carte are să-mi placă doar ascultându-mi intiuiția. Ei, bine, n-a dat greș nici de data asta: știam că voi avea parte de o o poveste care are să mă poarte pe aripile ei delicate, gingașe, ținându-mă captiv în carte de la începtu până la sfârși, și chiar așa a fost - am citit această carte în doar o zi, martor la o poveste care m-a mișcat și care mi-a satisfăcut toate așteptările de cititor. Personaje foarte bine conturate, o atmosferă dramatică și intensă, dar plină de speranță și de curaj, toate pe fundalul unei țări care păstrează încă este umbrită de o istorie plină de violență, sărăcie și teroare. Îmi plac cărțile despre Havana (probabil știți că unul dintre autorii mei de suflet este Pedro Juan Gutiérrez), și mereu am fost atras într-un fel mesmerizant de către această țară, de către spațiul cubanez: iar când Chanel Cleeton ne-a promis o lectură care se desfășoară în acest spațiu, mi-am zis că neapărat trebuie să pun mâna pe Să ne vedem cu bine în Havana.

„Havana e ca o femeie care a fost cândva celebră și a trecut printr-o perioadă dificilă, și totuși păstrează urme ale fostei străluciri, urme ale unei ere între timp apuse, o fotografie în sepia îngălbenită de timp și circumstanțe, cu marginile deja ferfeniță

Cleeton reușește deosebit de bine să contureze spațiul cubanez, culoarea locală a teritoriului și atmosfera atât de sălbatică, atât de autentică și originală, cu toate mirosurile și aromele sale, cu toate mâncărurile specifice, tradiționale - mereu mi-a plăcut să cunosc cultura altei țări, mai ales când este vorba de o cultură atât de efervescentă și mai puțin cunoscută. Citeam și nu doar că mă bucuram de povestea spectaculoasă și splendidă a personajelor, dar mă bucuram foarte mult de modul în care mă facea cartea să mă simt, de toată starea de căldură pe care mi-o dădea, purtându-mă printre clădirile din piatră spartă, printre străzile colorate și înmiresmate de aroma de yucca arsă, fasole neagră, într-o armonie a esențelor și mirosurilor. Nu, să nu mă-nțelegeți greșit - romanul lui Cleeton nu e un roman „al mirosurilor și aromelor”, ci este un roman despre oameni, despre destinele a două femei care, parcă, se află unul în prelungirea celuilalt: Elisa și Marisol, eroinele noastre tragice care, de-a lungul cărții, dau piept unor realități dureroase și, încetul cu încetul, scot la iveală întâmplări și secrete de familie dintre cele mai neașteptate, dar și povești de viață într-adevăr pline de peripeții și curaj.

„Când ești tânăr, viața pare să pună punct când este doar o virgulă. Nu știi niciodată ce urmează și asta e frumusețea vieții. Dacă s-ar întâmpla totul așa cum ne dorim, așa cum plănuim, am rata cele mai bune părți, plăcerile neașteptate.”

În Havana, la sfârșitul anilor '50, ne este spusă povestea Elisei care face parte dintr-o familie bogată, nobilă, baroni ai unor plantații de zahăr, ceea ce înseamnă că nu cunosc realitatea sărăciei celor mai mulți cubanezi. Sau, dacă o cunosc, în orice caz n-au simțit-o pe pielea lor. Narațiunea alternează cu cea a nepoatei sale, Marisol, de data aceasta în 2017, când aceasta se hotărăște să meargă în Cuba pentru a împrăștia cenușa bunicii sale Elisa (cum, necum, Elisa părăsește Havana și ajunge în Miami, unde se stabilește până când moare). De obicei, îmi place să cunosc „sursa de inspirația a unui autor”; și în ceea ce privește povestea lui Să ne vedem cu bine în Havana, am aflat că această carte - despre care Cleeton spune că „aparține sufletului meu” - este de fapt chiar inspirată din poveștile familiei ei, și chiar relatează într-un interviu o poveste pe care tatăl ei i-a spus-o despre cum oamenii își puneau obiectele de valoare în cutii, după care le îngropau chiar înainte de a părăsi teritoriile Cubei (ceea ce reflectă, într-un fel, speranța că se vor întoarce înapoi într-o anumită zi).

„Să fii cubanez înseamnă să fii mândru - este cel mai important, dar și cel mai cumplit blestem, deopotrivă. Nu slujim regi, nu plecăm capul, ne purtăm necazurile în spinare de parcă nici n-ar conta. Există o artă, o artă a purtării ca și cum totul ar fi lipsit de efort, ca și cum lumea noastră ar fi aurită, când realitatea este că genunchii de sub rochia de mătase ți se clatină sub povară.”

Povestea Elisei este o poveste de dragoste care se desfășoară pe fundalul politic actual acelei perioade - un regim politic atât de violent, atât de complicat, ce conturează - prin informații foarte frumos livrate, uneori șocante și cutremurătoare - impactul pe care regimurile lui Batista și Castro le-au avut asupra oamenilor și vieților acestora. Trebuie să recunosc că nu-mi erau străine aceste idei și adevăruri, însă modul în care istoria politică a intervenit în viața Elisei și a lui Pablo, felul în care s-au întrețesut aceste aspecte mi s-a părut dramatic și emoționant. În partea cealaltă, povestea dintre Marisol și Luis mi s-a părut deliciosă, caldă și extrem de frumos conturată, de asemenea, într-un context care sugerează, încă o dată, cât de puternice sunt legăturile ereditare și cât de strâns este de fapt nodul de sânge dintre generații. 

„Nu putem cunoaște mereu oamenii pe care-i iubim atât de bine cum credem, Marisol. Iubirea e încâlcită în așteptări, în percepția asupra realității. Nu se știe niciodată cum gândesc oamenii de fapt. Adesea, își țin ascunse cele mai adânci trăiri.” 

Ar fi tare multe de spus, dar nu cred că e în interesul nimănui să-ncep să povestesc ce și cum. La un anumit nivel, cred că ați putea citi această carte ca pe o poveste de dragoste, în aceeași măsură în care ați putea-o citi ca o carte ce abordează aspecte legate de istoria și politica Cubei: Cuba din trecut și cea din prezent, prezentată din perspectiva relațiilor eroilor cărții (Elisa și Pablo, Marisol și Luis) - bineînțeles, cu tot contextul social și întâmplările de zi cu zi. O poveste fascinantă despre legături de familie, dragoste și prietenie, țesute în politica și istoria Cubei de dinainte de revoluție, conectată cu zilele noastre. Să ne vedem cu bine în Havana este o carte pe care o recomand cu mare drag, fiindcă reușește cu desăvârșire să redea atmosfera caldă a acelui spațiu înmiresmat, culoarea locală atât de palpabilă și zugrăvită maiestuos de către Chanel Cleeton - citind cartea, parcă aș fi fost eu însumi un drumeț care s-a aventurat într-o țară atât încântătoare și plină de emoție! Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru și o săptămână liniștită! 

Yoga, de Emmanuel Carrère - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2021

Traducere: Tristana Ir

Emmanuel Carrère este unul dintre cei mai prestigioşi scriitori francezi contemporani. Licenţiat în studii politice, este, de asemenea, scenarist şi regizor. A debutat în 1982, cu un eseu dedicat cineastului german Werner Herzog, dar primul său roman, L’Ami du jaguar, a apărut în 1983. A devenit celebru prin romanele sale care îmbină adevărul biografic cu ficţiunea şi care au fost recompensate cu numeroase premii: Prix Fémina, Grand Prix Marie Claire du Roman d’Emotion, premiul cititorilor publicaţiei L’Express, Premiul Crésus şi Premiul Globe de Cristal. La Editura Trei, de acelaşi autor, au apărut Împărăția Cerurilor (2016, traducere de către Doru Mareș, Premiul literar Le Monde), Limonov (2014, traducere de către Doru Mareș, Prix des Prix şi Prix Renaudot), Alte vieţi decât a mea (2009, traducere de către Doru Mareș), Un roman rus (2008, traducere de către Doru Mareș), Ora de schi, Adversarul.

„Te așezi și rămâi o vreme fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Tot ce se întâmplă în timpul acesta în care rămâi așezat, fără să te miști și fără să scoți o vorbă, este meditație (...). Repet: meditația este tot ceea ce se petrece înăuntrul tău când stai așezat fără să te miști și fără să scoți o vorbă. Plictiseala e o meditație.”

Relatarea la persoana întâi, cu o sinceritate dezarmantă, a unei profunde crize depresive. O carte tulburătoare, care sfidează granițele genurilor literare. O nouă carte-cult, ce poartă semnătura inconfundabilă a lui Emmanuel Carrere. Să nu ne imaginăm că avem în față un manual de yoga sau o carte de self-help. Avem în față radiografia dureroasă și cât se poate de amănunțită a depresiei majore, cu tendințe suicidare, cu care s-a confruntat Carrere și care a dus la internarea sa, pe o perioadă de patru luni, cu diagnosticul de tulburare bipolară. Este, de asemenea, o carte despre o criză amoroasă, despre epuizare emoțională și consecințele acesteia, precum și despre terorismul islamic și criza refugiaților. Și într-un fel, da, și despre yoga, pe care autorul francez o practică de peste 30 de ani. În acest hibrid literar, care împletește autobiografia, eseul și reportajul, Carrere se dezvăluie pe sine cu o onestitate necruțătoare și explorează totodată limitele artei scrisului. Rezultatul este un tablou viu al slăbiciunilor și suferințelor omenești, o coborâre în adâncurile ființei cu ajutorul scrisului. O carte controversată încă dinainte de apariție, Yoga va face cu siguranță senzație.

„Cum spune o sutra budistă care îmi place atât de mult, încât am citat-o deja de două ori în cărțile mele: «Omul care se crede superior, inferior sau chiar egal unui alt om nu cunoaște realitatea.»

Nu știu dacă a fost vorba de un oarecare tip de narcisism enervant și subtil, care „își scotea capul” printre paginile cărții făcând ca lectura să-mi devină greoaie, plictisitoare și enervantă, păstrând un puseu de „exercițiu silnic” pe care parcă l-aș fi făcut citind romanul „de sorginte franțuzească” a lui Emmanuel Carrère cu care, sincer, prima experiență literară aș fi vrut să fie una ceva mai strălucită, mai memorabilă, din moment ce știu cât de apreciat este el în țara sa. De fapt, cred că m-am exprimat greșit: nu știu cât de apreciat este Emmanuel Carrère ca scriitor și romanist și prozator, în schimb știu că are o activitate efervescentă și extrem de prolifică în lumea culturală franceză - filme, cărți, presă scrisă. În schimb, nu știu care a fost ideea acestei cărți, pentru că după ce am citit-o mi-am pus următoarea întrebare: bun, și-acum, eu cu ce-am rămas din toate tânguielile lui Emmanuel Carrère? Din toate văicărelile sale romaniste? Hm, așadar? Apoi am încercat să trag o linie și să fiu obiectiv - cu ce m-a ajutat această lectură, în cele din urmă, și ce-am luat bun din ea?! 

„Nu există oameni mari, suntem toți goi sub veșmintele noastre. Când întâlnești alți oameni, ai întotdeauna dreptate să ți-i imaginezi goi sub haine, să-ți imaginezi trupurile lor firave, terne, stângace, să-ți imaginezi băiețelul speriat ori fetița rătăcită care au fost înainte de a deveni președintele republicii ori actrița celebră (...).”

Ei bine, nu-s prea multe de spus, din păcate, în această direcție. Romanul lui Emmanuel Carrère nu știu ce s-a fi vrut să fie: un roman autobiografic (de altfel, știu că publicarea sa a stârnit ceva vâlvă între el și fosta sa soție despre care, de altfel, chiar amintește deseori în carte), un roman „doar să fie, să mai facă niște vânzări”, sau o carte deep și profundă a condiției omului care, în societatea de astăzi, ajunge să uite să trăiască, să uite să-și ia un moment de respiro de la graba acestei lumi, de la tot ce-l înconjoară și, încetul cu încetul, îl apasă, îl consumă, îl macină...? Cred că un pic din toate, dar mă pot pronunța mai mult în ceea ce privește ultima parte: da, romanul Yoga chiar este o carte care abordează extrem de frumos (și real) ideea că lumea în care trăim ajunge să ne înădușe, să ne paraziteze prin „devenirea sa” tot mai rapidă cu care cu greu reușim să ținem pasul. Ajunge să fie o lume lipsită de spațiu, și nu este vorba neapărat de un spațiu fizic, dimensional, ci de un spațiu al emoțiilor, al „libertății de libertate”, un spațiu cognitiv, psihic. Deși livrate într-o formă care, mie unul, nu mi-a fost întocmai pe plac, romanul lui Emmanuel Carrère este un roman profund, un roman incisiv și „de moment”, un roman al valorilor și al lipsei acestora. 

„E de folos să știi, când viața îți zâmbește, că o să te zdrobească, iar când bâjbâi prin beznă, că se va face din nou lumină. Sunt lucruri care te îndeamnă la prudență, care îți dau încredere. Care te ajută s-ți relativizezi stările sufletești. Cel puțin așa ar trebui.”

Cred că ce m-a deranjat cel mai mult, să spun așa, a fost vocea sa narativă: am simțit-o mult prea ironică pe alocuri, sarcastică și incisivă atunci când n-a fost cazul, dar și puțin narcisistă, parcă „dându-și prea multă importanță (necuvenită)”. Mi-ar fi plăcut să fie o carte mai prietenoasă, scrisă într-o voce romanistă mai... apropiată de cititor. Nu știu dacă și celelalte cărți ale sale sunt scrise în același „registru narativ”, fiindcă am, tot de la Emmanuel Carrère, și Împărăția cerurilor (pe care, sincer, abia aștept să o citesc) - sper doar că nu, ci că pur și simplu acest roman (cel mai recent al său, dacă nu mă îndoiesc) a fost așa tocmai din cauza (sau datorită) tentei autobiografice pe care o însumează și cuprinde. Oricum, n-a fost o carte care chiar nu mi-a plăcut, ba dimpotrivă, chiar am subliniat foarte multe paragrafe și fragmente care mi-au plăcut și mi-au dat de gândit. A fost, așadar, o lectură chiar interesantă din care am plecat ceva mai înțelept, contemplând și meditând asupra anumitor aspecte ale propriei mele vieți. Nu, nu e o carte de dezvoltare personală, self-help sau un ghid practic despre cum să te-apuci de yoga. Este o carte despre oameni, despre Emmanuel Carrère - așa cum i-a văzut el și așa cum s-a văzut el.

„Mă îndrept spre moarte. E o evidență: mă îndrept spre moarte. Nu înțeleg de ce șoptesc medicii la dreapta patului meu, nu înțeleg ce spun, dar probabil că recită versetele din Cartea morților tibetană (...). Deasupra mea e lumină. Trebuie să mă duc acolo. Trebuie să mă duc acolo. Să nu cumva să ratez ieșirea. Să nu cumva să rămân în această stare intermediară, în această viață rea. Trebuie ca totul să se termine și ca suferința să înceteze, definitiv.”

Într-adevăr, așa cum am mai spus, mi s-a părut puțin în sfera narcisismului, „autosuficienței”, într-o narațiune care parcă e formată din tânguieli de-ale autorului - amintiri, întâmplări, reamintiri și memorii. Nu știu, încă, dacă-i un roman de ficțiune sau non-ficțiune, însă nu găsesc asta a fi prea relevant. Chiar am vrut să citesc ceva scris de Emmanuel Carrère, destul de faimos în Franța și Italia. N-am rămas cu convingerea că e un autor care chiar să-mi placă, dar cred că este totuși mult prea devreme pentru a trage concluzii de acest gen; voi citi, deci, și alte cărți semnate de Emmanuel Carrère, iar atunci cu siguranță voi putea reveni cu o părere viabilă și, într-adevăr, susținută de niște concluzii suficient de bune. Între timp, mă bucur totuși că am citit romanul și am reușit să sustrag ceva benefic din această lectură, deși au fost și multe aspecte care mi-au îngreunat lectura și chiar m-au plictisit - nu, nu m-au făcut să renunț, pentru că nu obișnuiesc să las cărți neterminate. Însă am vrut să trag de ea doar ca s-o pot lăsa deoparte și să mă gândesc, în liniște, la ce-am citit, fără să mai am contact cu „personalitatea romanistă” a lui Emmanuel Carrère. Revin, mai târziu, și cu păreri privitoare la Împărăția cerurilor, după ce o voi fi citit. Să aveți lecturi doar pe placul vostru! 

Omul care își confunda soția cu o pălărie, de Oliver Sacks - Recenzie

Editura: Humanitas

Categoria: literatură, știință

Colecția: Seria de autor Oliver Sacks

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2021

Traducere: Dan Rădulescu

Oliver Sacks (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973, trad. rom. Revenirea la viață, Humanitas, 2021), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007, trad. rom. Muzicofilia: Povești despre muzică și creier, Humanitas, 2021), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012, trad. rom. Halucinații, Humanitas, 2021), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020), Everything in Its Place (2019, trad. rom. Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele poveşti, Humanitas, 2021).

„Legendele clasice au figuri arhetipale: eroi, victime, martiri, războinici. Pacienții neurologici sunt toate acestea, iar în ciudatele povestiri adunate aici sunt și ceva mai mult.”

Un profesor de muzică îşi confundă (la propriu) soţia cu o pălărie. Un bărbat nu-şi recunoaşte propriul picior. O femeie nu mai ştie ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacităţi ieşite din comun. Toate aceste bizarerii sunt cazuri neurologice reale, cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minţii omeneşti – am fi tentaţi să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate şi patologie. Cu veritabil talent literar (e scriitor în toată puterea cuvântului), Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii şi să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minţii. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie s-a bucurat de un răsunător succes în lumea întreagă şi în cele mai diverse medii intelectuale şi artistice. Pornind de la cartea doctorului Sacks, Michael Nyman a compus, în 1986, o operă, iar regizorul Peter Brook a pus în scenă, în 1993, un celebru spectacol de teatru.

„Am putea spune că sunt călători pe meleaguri de neînchipuit, meleaguri despre care altminteri n-avea avea nici o idee și nici o reprezentare. Iată motivul pentru care viețile și călătoriile lor îmi par a ține de fabulos, iată motivul pentru care am folosit ca moto comparația cu 1001 de nopți, făcută de Osler, și pentru care mă simt obligat să numesc caurile povești sau legende.”

 „Munca mea, viața mea, totul e dedicat bolnavilor, dar bolnavii și bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altminteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să mă întreb, împreună cu Nietzsche: «Cât privește boala: aproape că suntem ispitiți să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea» – și să consider că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale. Pacienții mei mă incită mereu să-mi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienți, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mișcare de du-te-vino.“ — Oliver Sacks 

„Altfel, pentru el, iluziile paroniei nu erau primare, ci erau încercări (nepotrivite) de refacere, de reconstrucție a unei lumi reduse de un haos total. În același sens, Ivi McKenzie scria: «Fiziologia patologică a sindromului parkinsonian este studiul unui haos organizat, un haos provocat în primul rând prin distrugerea unor integrări importante și reorganizat pe o bază instabilă în procesul de reconstrucție.»”

Lecturarea acestei cărți nu este primul meu contact cu dr. Oliver Sacks, neurolog de profesie, însă cu o carieră publicistică, literară de asemenea extrem de prolifică și bogată - am mai citit, scrise de dumnealui, cărțile Toate la locul lor. Primele iubiri, ultimele povești (recenzia o găsiți AICI) și Recunoștință (recenzia o găsiți AICI), care n-au fost doar lecturi care să-mi placă prin expresia lor artistică și estetică, ci au fost și adevărate cărți din a căror lectură am plecat mult mai învățat, mult mai disciplinat, după ce am avut contact cu cazurile clinice investigate, descrise și documentate de către dr. Sacks. Cu un talent formidabil - înzestrat atât cu darul medicinei, dar și cu ce al scrierii și literaturii -, Oliver Sacks, în cărțile sale, documentează cu pricepere și iscusință, pe-nțelesul cititorilor săi (dar și făcând apel la interesul acestora, bineînțeles, întrucât există anumiți termeni medical nu prea uzuali, însă folosiți de către Sacks în descrierile cazurilor sale; aici sunt relevante mai ales notele de subsol ale traducătorului, care reușește să facă lumină în această direcție - eu, unul, dat fiind faptul că studiez în domeniu, n-am găsit lectura ca fiind greoaie și inaccesibilă; dimpotrivă, așa cum am mai spus, chiar am plecat din lecturarea cărții mult mai informat decât intrasem în ea) cazuri de psihiatrie cu care, de-a lungul a zeci de ani, a avut de-a face, pe care le-a tratat și care i-au stârnit interesul relevând, încetul cu înceutl cu încetul, profunzimile abisale, întunecate, fragile și neînțelese ale minții umane. 

„Fosilizați în trecut, asemenea pacienți nu se pot simți acasă, nu se pot orienta decât în trecut. Pentru ei, timpul s-a oprit. (...) poartă o rană deschisă a timpului, o agonie care nu se va sfârși niciodată.”

Trec peste faptul că acum câțiva ani, când am dat peste titlul acestei cărți, am crezut că este o carte umoristică, un fel de glumă. Dar apoi am auzit de Sacks la un curs din facultate, și-am zis, stai, îmi amintesc vag de o carte a cărei titlu bizar îmi stârnise curiozitatea - apoi am aflat că, de fapt, Sacks este un neurolog care a scris non-ficțiune, dar și un scriitor talentat ale cărui studii parcă s-ar afla la granița dintre ficțiune și non-ficțiune, dintre realitate și realismul magic al pacienților săi - pentru mine, totul a devenit un fel de îmbinare plăcută între cele două, într-o încercare herculeană de a descoperi misterele minții, modul în care aceasta reacționează, comportamentul său la acțiunea diferiților factori perturbatori, potențatori sau inhinitori ai anumitor afecțiuni, dintre cele mai bizare și unice, cu care dr. Sacks a avut de-a face, încercând să le înțeleagă cât mai bine pentru a reuși să aplice tratamentul profilactic corespunzător, specific. Trebuie să recunosc că am fost profund impresionat (și, de fapt, încă sunt) de inteligența de care Oliver Sacks dădea dovadă, de spiritul său critic, analitic, care trata fiecare persoană, fiecare pacient ca o entitate unică, ca un individ cu o reacțiune specifică în fața patologiei de care suferă: Sacks nu se axează neapărat pe studiile medicale de caz, scrise într-un limbaj clinic, sec, în care pacientul este „dezumanizat”, să zic așa, redus la niște simptome specifice documentate și clasificate ca fiind viabile. Astfel de „cazuri medicale” și documentări imediate sunt o formă de „istorie naturală”, însă nu spun nimic despre individ, despre pacient și despre istoria lui, deci despre modul în care fiecare, în cele din urmă, reacționează diferit la o anumită patologie. În schimb, Sacks își tratează pacienții cu respect, ca de la egal la egal, cu căldură și onestitate, iar aceștia îi răspund cu sinceritate și cu o anumită deschidere. Sacks încearcă să „aprofundeze istoria cazului”, să cunoască pacientul înainte de a trage concluzii de ordin etiologic, clinic. 

„Primejdia se află chiar în natura dezvoltării și a vieții. Dezvoltarea poate deveni o supra-dezvoltare, viața o  «hiper-viață». Toate stările «hiper» pot deveni monstruase, perverse, aberații, stări «para» (...); înflăcărarea stărilor «hiper» poate deveni o pasiune violentă.”

Omul care își confunda soția cu o pălărie este o carte în care Sacks, după cum am spus, documentează cazurile cu care a avut de-a face în cariera sa de neurolog, insistând asupra acelor cazuri ale căror agent etiologic presupune ori o lipsă, ori un exces al unor „factori” (de ordin biologic, chimic, biochimic, genetic etc.), ale căror urmări sunt dintre cele mai nefericite sau, dimpotrivă, de-a dreptul incredibil de plăcute și greu de lepădat. Am certitudinea că mulți dintre noi înțelegem ce entitate magnifică, complexă și puternică este creierul uman - însă această carte a întârit, de fapt, cât de fragil poate fi acesta: doar niște mici traume, niște mici schimbări metabolice, lipsa sau prezența unui compus în mai mult sau mai puțin variabile - toate acestea pot produce dereglări enorme în viața unei persoane, îngreunându-i sau făcându-i chiar imposibile anumite comportamente; sau, dimpotrivă, potențându-i-le, maximizându-le supraliminal, oferindu-i acestuia o altă perspectivă asupra vieții. Citind cartea lui dr. Sacks, am dat peste niște „suferințe”, peste niște patologii ale căror existență pur și simplu nu mi s-ar fi părut vreodată viabilă, posibilă; ni mi le-aș fi putut imagina nici în cele mai bizare vise ale mele: un talentat profesor de muzică ce suferă de „agnozie vizuală”, confundându-și, într-adevăr, soția cu o pălărie, o femeie care a învățat la vârsta de 60 de ani să-și folsosească mâinile, dovedindu-se a fi o artistă incomparabilă, un bărbat „înclinat ca Turnul din Pisa”, dar care nu era conștient de acest lucru - iar lista bizară și neașteptată poate continua. În unele cazuri, pacienții au învățat să facă față bolilor de care sufereau, sau chiar s-au vindecat de ele, însă cele mai multe vor fi rămas pentru totdeauna țesute în creierul lor, gata oricând să iasă din nou la lumină; alții, din păcate, nu s-au dovedit la fel de norocoși.

„Paradoxul unei afecțiuni care se poate prezenta ca o stare normală - ca o senzație minunată de sănătate și bună dispoziție, dezvăluindu-și abia mai târziu potențialele sale dăunătoare - este una din din himerele, trucurile și ironiile naturii. Una care a fascinat destui artiști, mai ales pe cei care pun semnul egal între artă și boală (...).”

Dincolo de asta, un aspect abordat de Oliver Sacks care chiar m-a mișcat - felul în care arta, puterea muzicii, a poveștii, a teatrului, are o imortanță practică și teoretică atât de mare, putând să ajute pacienții atât în profilaxie, cât și în tratamentul propriu-zis, terapeutic. Așadar, Sacks se rupe, într-o măsură, de tot ce ține de un tratament ce vizează profilul farmacologic al unei boli, și se-ndreaptă și către ceva „mai obscur” acestui domeniu: terapia prin artă. Chiar mi-a plăcut partea în care a abordat aceste aspecte, și-am reușit să trag niște concluzii chiar importante, după părerea mea. Sacks chiar a fost un om binecuvântat și un adevărat erudit, un om multilateral dezvoltat care a împărtășit lumii din mintea sa luminată și prețioasă: dincolo de cariera sa de neurolog strălucit, dincolo de scrierile sale de domeniu, Sacks a inspirat oameni, ba chiar a impulsionat descoperiri din domeniu, a pus în mișcare teorii și a revoluționat ceea ce (nu) se știa despre anumite patologii. Prin cărțile sale, sufletul lui Sacks va dăinui întotdeauna; iar prin pacienții săi, numele lui Sacks va fi purtat din generație în generație. Sunt absolut sigur de acest lucru.

„Ne aflăm aici pe un tărâm straniu: toate considerațiile obișnuite pot fi răsturnate, boala poate fi binele și normalitatea poate fi boală, excitația poate fi sclavie sau eliberare, iar realitatea poate fi găsită în ebrietate, nu în sobrietate. Aceasta este chiar împărăția lui Cupidon și a lui Dionysos.”

Nu știu ce v-aș mai putea spune, sincer să fiu. Nici nu cred că e cazul să mai spun că vă recomand cu mare drag orice carte scrisă de acest autor, iar motivele sunt probabil subînțelese fără vreun dubiu. Abia aștept să-i citesc și celelalte cărți, deoarece, cu fiecare carte scrisă de el pe care o citesc, am impresia că încep să descopăr tot mai multe și mai multe, pătrunzând într-o lume care îmi stârnește interesul și-mi dă de gândit, o lume care mă face să-mi pun întrebări și să vreau să găsesc, cât mai repede, răspunsuri la ele. O lume a realității în care mintea umană se dovedește a fi deosebit de complexă, fictivă, schimbătoare, dar atât de puternică în cele din urmă și cu atât de multe profunzimi pe care, nici acum, nu am reușit să le cercetăm îndeajuns, să le descoperim în tot înțelesul lor, să le luminăm. Secretele încă sunt departe de a fi dezvăluite! Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, pline de spor!