Fleishman are necazuri, de Taffy Brodesser-Akner - Recenzie

Editura: Trei 

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 512

Anul apariției: 2021

Traducere: Cristina Cojocaru 

Taffy Brodesser-Akner este o autoare și jurnalistă americană. A crescut în Brooklyn, New York, într-o comunitate evreiască. A lucrat ca freelancer și contributor pentru GQ și The New York Times, unde acum face parte din echipa redacțională. A realizat numeroase portrete ale unor celebrități (Jonathan Franzen, Antonio Banderas, Gwyneth Paltrow, Tom Hanks), pentru care a fost recompensată cu New York Press Club Award și Mirror Award.

„Tot mai mult, Toby își dădea seama că nu știa nimic.”

Când s-a despărțit de soția sa după aproape 15 ani, Toby Fleishman a crezut că știe ce îl așteaptă: weekenduri și vacanțe cu copiii, regrete ocazionale, momente de tensiune în negocierile privind sarcinile parentale. În niciun caz n-ar fi prevăzut că într-o zi, în toiul perioadei lui de emancipare sexuală, Rachel o să lase copiii la el și o să dispară. Toby încearcă să ghicească unde a plecat soția lui, în tot acest timp făcând echilibristică între slujba de medic, nesfârșitele obligații de părinte și noua popularitate sexuală câștigată cu ajutorul aplicațiilor pentru întâlniri. Singura consolare este versiunea pe care și-o spune în legătură cu căsnicia sa, și anume că a fost părăsit de o soție mult prea ambițioasă. Dacă însă vrea să înțeleagă cu adevărat ce nu a funcționat în povestea lor, Toby va trebui să se întrebe dacă nu cumva a ales să nu ia în seamă norii întunecați ce se întrezăreau la orizont. Fleishman are necazuri reprezintă o explorare tulburătoare și totodată amuzantă a unei culturi ce încearcă să-și facă loc printre fisurile unei instituții care ne inspiră cele mai mari temeri și cele mai mari speranțe.

„Nu-și dorea să se gândească la cât de mult îi plăceau așternuturile, patul, apartamentul lor, să fie în preajma copiilor și să le pregătească micul dejun în fiecare dimineață. Nu-și dorea să se gândească la faptul că nu simțea încă repulsie față de ea, deși ar fi vrut să simtă. Așa că s-a aplecat și s-a întins spre ea, gândindu-se, desigur, că era pentru ultima oară.”

Voi începe prin a spune că mă aștept ca serialul (cu Claire Danes, Lizzy Caplan și Jesse Eisenberb) să fie, poate, nu mai bun decât cartea, dar mult mai pe placul meu. De ce spun asta? Pentru că, iarăși, simt că am citit o carte la momentul nepotrivit - și nu vorbesc despre circumstanțele în care am facultate, deci implicit mai puțin timp să citesc, deci implicit mai puțină capacitate de a mă concentra asupra altor lucruri. Astfel, probabil ceva mai dinamic, mai ușor de urmărit, care să nu mă solicite atât de tare, cu siguranță ar merge mai bine. Întocmai, pentru că romanul lui Taffy Brodesser-Akner m-a epuizat și a făcut apel la atenția mea - abuziv, poate - pe care, din păcate, nu i-am putut-o oferi. Deoarece este un roman dens, neașteptat de dens, extrem de complex și cu multe substraturi; din păcate, substraturile mi-au fost inaccesibile întrucât, la fel ca Monogamie (recenzia AICI), acest roman este „un roman al oamenilor mari”, dacă pot spune așa. Un roman al oamenilor cu experiență, care știu ce înseamnă viața de familie, știu ce-nseamnă să crești copii, să crești alături de ei, știu ce-nseamnă să mergi la muncă, să ai, în fine, „o relație de cuplu”. Știu ce-nseamnă toate acele lucruri mici care ard, ard, ard într-o relație până în momentul în care apare un foc distructiv ce nu mai poate fi stins. Și care produce deprecieri de ordin intim. Ei, bine, eu așa am perceput Fleishman are necazuri. Un roman „mare”!

„Cum am putea să nu contestăm căsnicia, atunci? Aceasta devine atât de puternic legată de calitatea vieților noastre, drept una dintre puținele instituții care funcționează constant de-a lungul fiecărui moment al existenței noastre, încât persoana cu care suntem căsătoriți nu mai are nicio șansă.”

Există foarte multe la care te-ai putea gândi atunci când citești acest roman: este o carte cu multe „substraturi”, o carte multilaterală, polifonică din acest punct de vedere. Și, pe măsură ce înaintezi în lectură, lucrurile nu se pripesc: Taffy Brodesser-Akner, prin proza ei densă și, de multe ori, retorică, în continuare pune întrebări cititorului. Și nu le pune în mod direct, ci prin intermediul acțiunii personajelor sale. Cu observații inteligente și istețe, deseori amuzante, dar acide și incisive, despre căsătorie, despre a fi femeie, într-un roman pe care-l poți percepe chiar feminist, Taffy Brodesser-Akner spune că „o poveste trebuie spusă din perspectiva unui bărbat pentru a putea fi luată în serios”. Ceea ce, de fapt, chiar și ea face: își folosește abilitățile de scriitoare relatând povestea prin ochii lui Toby, un bărbat, care trece printr-un divorț și, printr-o constelație de personaje din jurul său, îi completează acesteia detaliile. Și, my God, cât de multe detalii!

„Rachel fusese crescută cu o dietă frugală bazată pe tăcere, resemnare și resentimente. Bunica ei nu o iubea, dar asta nu era o problemă, fiindcă bunica ei nu iubea pe nimeni, în general. Era rece, dar măcar își făcea datoria. Bunica ei credea că datoria era același lucru cu iubirea, dar așa ceva era imposibil, pentru că datoria și iubirea erau două lucruri paralele. Sunt două filme diferite.”

Multe personaje mi s-au părut antipatice - într-adevăr, inteligente, uneori chiar spirituale și înțelepte, dar care se implică în situații neașteptate, și parcă fiecare judecă pe fiecare și nimeni nu-și poate vedea de propria treabă. Da, bine, cu toții suntem failibili, cu toții suntem predispuși greșelilor. Însă dicotomia, cel puțin pentru mine bizară, a acestei povești și a personajelor, este faptul că aceste personaje par extrem de frustrate pe propria lor mortalitate și, totuși, sunt atât de critice cu privire la viețile „neglijente și imperfecte” ale tuturor celorlalți. Meschine. Bizare. Parcă fără viață interioară. Goale. Seci. Lipsite de esență și superficiale și, ahhh, cât mă enervează pe mine personajele superficiale. Cele „de suprafață”. Or, de fapt, poate Taffy Brodesser-Akner chiar asta a vrut să creeze, și n-au fost doar lucruri colaterale: niște personaje care au drept dicton călăuzitor doar instincte (uneori, animalice și primitive și chiar deloc convingătoare). În orice caz, nu m-am putut așa de nici măcar un personaj, fie că vorbim de Toby, fie că vorbim de Rachel sau alte personaje secundare, episodice, tralalala. 

„Dumnezeule, era atât de sătul să încerce să descopere în ce fel greșise, care fusese acțiunea minoră care o determinase pe Rachel să plece de lângă el. Ea l-a abandonat. Ea fost crudă cu el. I-a negat iubirea, respectul și stima de sine. L-a subestimat atât de mult până a devenit cineva care aproape s-a dezintegrat în suspiciune și apoi în deșertăciune la cea mai simplă formă de afecțiune din partea altcuiva.”

Serios, chiar aș fi vrut să-mi placă, însă, din păcate, nu m-am putut concentra îndeajuns de bine încât să înțeleg, într-o măsură, povestea. Multe situații mi s-au părut absolut nejustificabile, deși Taffy Brodesser-Akner chiar încerca să găsească ceva convingător. Nu. Dar știu, și am o certitudine absolută (ce pleonasm!) că acest roman m-ar fi atras altfel dacă l-aș fi citit atunci când trebuie. L-aș fi simțit, poate, diferit, iar personajele nu mi s-ar mai fi părut goale, lipsite de esență și profunzime. Da, într-adevăr, există resorturi interioare în fiecare, dar nu acel gen de emoții care pe mine m-ar mișca. Înțeleg, drama unui divorț (sau, poate, nu drama, ci, în sfârșit, spiritul „de libertate”), copiii plasați dintr-o parte în alta, evadarea în sex (și-n cele din urmă, parcă, întemnițarea în acest „concept”), fuga, încercarea de a uita, mecanisme de coping. Personaje cu interese, care fac abuz și încearcă să profite de pe urma unor astfel de situații sociale. Dar, din păcate, inaccesibilitatea mea la multe dintre aceste aspecte care, în cele din urmă, au vitalizat și consolidat romanul lui Taffy Brodesser-Akner, Fleishman are necazuri.

„Racheo ar spune că acele perechi se dădeau în spectacol, că ascundeau ceea ce era, de fapt, otrăvit în relația lor, iar acesta era singurul moment în care Toby simțea că ea era de partea lui: când ea se străduia la fel de mult ca el să facă nefericirea lor să pară ceva normal.”

După cum am spus, am simțit această carte exact la fel cum am simțit și cartea lui Sue Miller, Monogamie: greu de abordat, de urmărit, de înțeles. Și, încă o dată, mi-am adus dovezi conform cărora anumite cărți nu trebuie citite de către oricine, nu trebuie citite decât la o anumită vârstă, fiindcă, pentru a fi înțelese, percep „o taxă a experienței”. Pe care, evident, (încă) nu o am. Dar mă bucur să știu că aceste cărți își vor găsi loc în biblioteca mea și, pe viitor, cu siguranță voi reveni asupra lor. Și știu că atunci le voi înțelege diferit, poate la adevărata lor valoare psihologică și profundă. Între timp, mă bucur că am citit cartea și, sincer, abia aștept să apară și serialul - nu există încă o dată oficială de lansare, dar cu siguranță va apărea cât de curând. 

Parcul pentru câini, de Sofi Oksanen - Recenzie

Editura: Polirom 

Colecția: Actual

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 400

Anul apariției: 2021

Traducere: Sigrid Crasnean 

Sofi Oksanen s-a născut în 1977 la Jyväskylä, în Finlanda. A studiat literatura şi dramaturgia la Helsinki şi a devenit cunoscută odată cu publicarea romanelor Stalinin lehmät (Vacile lui Stalin, 2003; Polirom, 2012) şi Baby Jane (2005). În 2007 a scris piesa de teatru Puhdistus (Purificare), ce s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului Naţional Finlandez şi a stat la baza romanului omonim, publicat în 2008 (Polirom, 2012, 2013, 2021). După apariţie, Purificare a urcat rapid în topul bestsellerurilor finlandeze şi a fost distins cu numeroase premii prestigioase precum Finlandia Prize (2008), Nordic Council Literature Prize (2010), Prix Femina étranger (2010) sau Prix du Roman FNAC (2010). I-au urmat romanele Kun kyyhkyset katosivat (Ziua când au dispărut porumbeii, 2012; Polirom, 2013) şi Norma (2015). Sofi Oksanen a scris şi alte piese de teatru foarte apreciate de public, iar două dintre romanele ei, Baby Jane şi Purificare, au fost ecranizate. În 2013 scriitoarei i s-a decernat Nordic Prize, unul dintre cele mai importante premii acordate de Academia Suedeză, iar în 2018 a primit din partea statului francez titlul de Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor.

„Nu trebuia decât să dea un telefon, să trimită fotografia cu mine și eram pierdută. Mi-ar arunca trupul de pe acoperișul unui bloc sau m-ar înveli în plastic sau într-un covor și m-ar azvârli pe un șantier sau în mare. Nimeni n-ar face asta unei prietene. Noi fuseserăm prietene, dar nu mai eram.”

Olenka, o tânără originară din Ucraina postsovietică, vine aproape zilnic într-un parc din Helsinki pentru a urmări obsesiv o familie parcă ieşită dintr-o reclamă: un cuplu frumos şi prosper, cu doi copii şi un câine. Gestul ei nu e nejustificat, însă e periculos, căci între tânăra ucraineancă şi fericita familie finlandeză există o legătură tainică, pe care doar cea dintâi o ştie. Acea legătură ascunde multă suferinţă, o poveste de iubire chinuită şi o întreagă încrengătură de evenimente din trecut, ce implică trădări, crime şi speranţe de salvare. Prin vocea Olenkăi, care îşi rememorează viaţa într-un moment de criză, Sofi Oksanen ne dezvăluie o lume crudă şi violentă din anii de după destrămarea Uniunii Sovietice, o lume unde sărăcia, privatizările dubioase, clanurile interlope, drogurile, omorurile şi abuzurile sunt realităţi curente. Este o lume unde nu există victime inocente şi unde Olenka, un fotomodel ratat care ajunge să lucreze pentru o firmă specializată în tratarea infertilităţii, încearcă să-şi croiască drumul spre prosperitate cu aceeaşi duritate ca toți cei din jurul ei.

„Daria a îngânat încet numele copiilor. Parcă exersase mult pronunția, deși avea probleme cu sunetele limbii finlandeze. Fetele nu trebuiau să știe nimic despre copiii clienților lor, cu atât mai puțin numele vreunuia din ei. Mi-am încleștat pumnul sub masă.”

Parcul pentru câini este un roman care mi-a atras atenția de la bun început prin faptul că se recomandă a fi thriller. Cu toate acestea, eu nu prea știam că cei de la Editura Polirom publică (și) astfel de cărți. Vag, sincer, îmi amintesc să fi citit vreodată un thriller de la această editură; în schimb, aparent, au făcut niște modificări și în ceea ce privește calitatea hârtiei cărților din colecția Actual. În fine, am să mă interesez mai mult să văd cum, de fapt, stă treaba. Revenind la ale noastre treburi, în acest roman n-am regăsit, în orice caz, scriitura unui thriller clasic. De fapt, a fost mai mult un fel de roman istoric, cu tente science-fiction, distopice, în care totul s-a conturat, parcă, în jurul părții întunecate a Europei de Est post-sovietice. Iar asta, într-o mare măsură, chiar mi-a plăcut, deși așteptările mele au fost, de la bun început, mult, mult mai mari.

„Banca din parc s-a metamorfozat într-un scaun capitonat de cinema, unde ședeam și mă gândeam la altele. Mă uitam la viața familiei de acolo ca la o poveste care ar fi putut să fie a mea dacă lucrurile ar fi mers altfel.”

Sofi Oksanen, prin intermediul poveștii fictive a protagonistei, Olenka, expune circumstanțele unei vieți încercate. Mult prea încercate, tind să cred. Astfel, nu prea convingătoare, cel puțin pentru mine. Dar, în fine, asta-i și puterea ficțiunii, de a face imposibilul posibil. Romanul începe cu Olenka, stând pe o bancă într-un parc pentru câini (de unde, bineînțeles, și titlul) și urmărind un cuplu și pe cei doi copii ai acestuia. Intempestiv, lângă Olenka se așează „o străină”. În schimb, lucrurile se dovedesc imediat a nu fi așa: această străină este, de fapt, Daria, o persoană din trecutul tulburător al Olenkăi, pe când era în Ucraina. Vreau să menționez că acțiunea „din prezent” (da, avem parte de procedeul alternanței dintre trecut-prezent) se petrece în Helsinki. De fapt, cu doar câțiva ani în urmă, Olenka nu era o femeie de serviciu care abia își câștiga existența într-o țară străină și neprimitoare, ci chiar coordonatoare înstărită și bogată într-o agenție de fertilitate din Ucraina, lucrând la limita legalității. Pe parcursul romanului, alternând între trecut și prezent, aflăm, foarte încet, dar sigur, detaliile unei povești (pentru mine, de la început) sortite eșecului, care a făcut ca drumurile Olenkăi și ale Dariei să se intersecteze, legându-le pe cele două, într-un mod direct, de familia pe care acum o urmăresc cu atenție. 

„Greșelile sunt răni. Rănile sângerează, lasă urme și urmele pot fi depistate. Cei depistați sunt întotdeauna prinși.”

Parcul pentru câini este o carte întunecată, dacă aș putea spune așa, foarte bine încadrată și gândită, foarte bine dozată. Are mult dintr-un roman thriller, și chiar din cel noir, într-un fundal plin de acțiuni criminale, corupție la cel mai înalt nivel, spălare de bani și manipulare, escrocherie și droguri. Romanul evidențiază aspecte neplăcute și imorale ale „pieței fertilității”, care se prezintă ca fiind o exploatare continuă atât a clienților fără speranță, cât și a donatoarelor. Totuși, acest lucru este doar un mecanism, o altă rotiță dintr-un angrenaj mai obscur de sorginte politică, cu afaceri mari, care se-ntind pe multe teritorii, dominate de criminalitate și întuneric. O mare parte din impactul romanului este datorat narațiunii la persoana întâi a Olenkăi. Protagonista, de fapt, apare ca un personaj tridimensional, multilateral dezvoltat și de-a dreptul bizar: ticăloasă, dar în același timp victimă, cu siguranță antipatică, dar în același timp mișcătoare, manipulatoare și manipulată, nerecunoscătoare și ipocrită - dar, în același timp, ciudat de interesantă și atrăgătoare. Parcă m-a înduioșat, într-o măsură, și a făcut apel la mila (?!?!) mea. În ciuda defectelor ei evidente și patologice. 

„- Nu plec decât atunci când o să fiu sigură că n-o să te prăbușești iar. Doar atunci. Apoi îl duc pe Oleg acasă și îi fac o înmormântare așa cum se cuvine. Încă îl mai auzi cum plânge?”

Din punctul de vedere al intrigii, Oksanen se dezvăluie a fi extrem, extrem de „zgârcită”. Sincer, totul iese la lumină abia la sfârșitul romanului. De-a lungul cărții, își spune povestea încet, încet, dar într-un mod extrem de ispititor. Nu-i un roman intuitiv, de fapt, este de-a dreptul neașteptat. Iar cititorul are nevoie de o abordare răbdătoare, chiar de efort, dacă vrea să pună cap la cap faptele (atât de inexplicabile) personajelor - ca într-un puzzle imens. În ciuda complexității narațiunii, Parcul pentru câini chiar rămâne un roman bun, ca o acuzație usturătoare a pericolelor atât ale regimurilor opresive, cât și ale (hiper)capitalismului dezlănțuit, brutal și violent. Pe tot parcursul romanului, parcă am simțit un sentiment omniprezent de pericol, un sentiment nervos de angoasă, tragedie iminentă. Parcă o bombă cu ceas, care ticăia mut, stătea să explodeze în orice moment.

„(...) Nu m-am îndoit nici o clipă că n-o să meargă. În țara asta merge întotdeauna. Trebuie doar să știi cum să negociezi.”

Acum, că mă gândesc, nu-mi amintesc de ce am dat acestui roman doar trei steluțe, sincer să fiu. Cred că l-am citit într-o perioadă mai aglomerată, în care, deși căutam ceva mai lejer, am dat peste el. Cum nu-s obișnuit să renunț la cărți odată ce le încep, l-am citit până la capăt. Sincer, sunt absolut sigur că îl voi reciti, pentru a reveni asupra rating-ului (să am certitudinea, abia atunci, că m-am înșelat sau nu). Dar, concluzionând, chiar tind să cred că a fost un roman bun, mai ales acum, când îi scriu această recenzie, și am aceste întrebări. Serios, nu știu de ce i-am dat doar trei steluțe; am impresia, de-a dreptul bizară, că ar fi meritat mai multe. În orice caz, am și alt roman scris de Sofi Oksanen în bibliotecă, Purificare, care, aparent, e mult mai bine cotat decât acesta. Evident, îl voi citi (cine știe când) și voi reveni cu impresiile aferente. Până atunci, rămânem la Parcul pentru câini și întrebarea asta de-a dreptul ciudată: oare chiar nu merita mai multe steluțe?

Mâna care închide ochii, de George Arion - Recenzie

Editura: Crime Scene Press

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 480

Anul apariției: 2020

George Arion s-a născut în 5 aprilie 1946 la Tecuci. Absolvent al Facultății de Limba și Literatura Română din București – 1970. În prezent este Director general al S.C. Publicațiile Flacăra S.A., Președintele Fundației „Premiile Flacăra” și Președinte al Romanian Crime Writers's Club. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volume de versuri, critică literară, jurnalistică. A semnat scenariul la două filme polițiste (Enigmele se explică în zori, 1989, Atac în bibliotecă, 1992) și la serialul TV Detectiv fără voie (2001). Autor al unui libret de operă și al mai multor piese polițiste. Proză mystery & thriller: Atac în bibliotecă – 1983, Profesionistul – 1985, Trucaj – 1986, Pe ce picior dansați? – 1990, Crimele din Barintown – 1995, Nesfârșita zi de ieri – 1997, Detectiv fără voie (integrala Andrei Mladin) - 2001, Camelonul – 2001, Anchetele unui detectiv singur – 2003, Spioni în arșiță – 2003, Necuratul din Colga – 2004, Crime sofisticate – 2009, Fortăreața nebunilor – 2011, Sufocare – 2012, Insula cărților – 2014, Însoțitorul lui Iisus – 2016. Cărțile lui George Arion au fost traduse în engleză, franceză, rusă și macedoneană. A fost distins de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1985, 1995, 1999). Cetățean de Onoare al orașului Tecuci. În 2013, Asociația Națională a Detectivilor din România i-a acordat titlul de Detectiv de onoare.

„- Credeți că trupurile alea zac în pământ de vreo șaptezeci de ani? Pot fi din perioada în care fetele acelea au dispărut?

De data asta își mângâie barbișonul.

- În principiu răspunsul e afirmativ. Dar s-ar putea să mă-nșel. Numai o examinare pe masa de autopsie ne va furniza răspunsul corect. Mirosul specific al cadavrelor este produs de amestecul a peste 400 de compuși volatili, produși de bacteriile care degajă gaze și săruri ca urmare procesului de descompunere. Va trebui să folosesc o tehnică specială, cromatografia gazoasă, pentru a estima cu o mai bună precizie momentul decesului.”

Un nou volum cu Andrei Mladin. În plină pandemie de Covid-19, Andrei Mladin e invitat să scrie o povestire care va fi publicată într-o culegere de proză scurtă din Franța. În aparență, nimic mai simplu. Condițiile sunt ideale. Nu pentru mult timp. Când prietenul lui îl sună din spital rugându-l să aibă grijă de anticariatul pe care-l deține și să onoreze comenzile clienților, Andrei acceptă cu inima strânsă. Și, cum nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită, se pomenește în mijlocul unui complot îndreptat împotriva Președintelui și atras într-o anchetă despre destinul frânt al mai multor tinere. Cum să mai scrii ceva? Pe măsură ce presiunea începe să-și spună cuvântul, așternerea cuvintelor pe hârtie devine tot mai anevoioasă iar granița dintre realitate și ficțiune tot mai neclară. Angoasele personajelor se confundă cu angoasele scriitorului, obsedante, ispititoare, tulburătoare. Cum poți evada din propria minte? În cine să ai încredere? Un adevărat tur de forță literar, conceput de cel mai îndrăgit autor român de mystery & thriller.

„Ce cretin se mai laudă c-a descoperit un antidot?

Cine s-a mai îmbogățit din afaceri cu echipamente sanitare vândute la preț de speculă?

Ce teorii ale conspirației în legătură cu virusul s-au mai lansat?

Una mi s-a părut tare de tot. Partea metalică a măștilor pe care le purtăm este în realitate o antenă 5G care ne afectează creierul.”

Woop, woop! De unde să-ncepem? Înainte de toate, domnul Arion este magistral - atât de multe cărți scrise! My God, nu e visul oricărui scriitor? Mai mult decât atât, și apreciate, nu doar, cum s-ar zice, „romane de umplutură”. N-am citit de la dumnealui decât această carte, Mâna care închide ochii și, sincer să fiu, nu cred că este cea mai reprezentativă carte a dumnealui, dar tind să cred că este una mult diferită față de ce-a scris până acum (nu-i bai, am certitudinea că, pe viitor, cu siguranță am să-ncerc și alte cărți ale autorului). Dar, Dumnezeule, cât de mult mi-a plăcut! Și nu mă refer neapărat - sau strict - la intrigă, desfășurarea acțiunii, alternanța magistrală dintre trecut și prezent, ci mă refer mai ales la personaje și la dialog și la cum au fost create acestea și la cât de ușor, plăcut, liniștit parcă a curs totul. Apoi, cred că trebuie să fac o referire maximală la cât de profund a fost tratat subiectul sui generis al „condiției creatorului în această lume”, în speță, condiția scriitorului, încercările prin care trece în actul său creativ și care, de multe ori, sunt subestimate: este ușor să scrii, ar zice unii. Ei, bine, dacă ai talentul necesar, da. Dar actul creativ este deosebit de epuizant. Te consumă. Te golește. Își ia seva din energia ta. Rezultatul? Mâna care închide ochii, o carte deosebit de frumoasă.

„Și personajele din povestirea mea trăiesc sub spectrul unor amenințări. Parcă sunt prinse într-o pânză de păianjen uriașă și stăpânul ei le ține sub observație, așteptând momentul propice să se repeadă asupra lor. Ce vor mai face în continuare? De-abia aștept să aflu scriind mai departe. Dar, Doamne-Dumnezeule, câte piedici îmi apar în cale, ținându-mă departe de masa de lucru.”

După cum probabil știți (sau, dacă nu știți, ar fi trebuit să vă dați seama până acum), n-am nicio intenție de a vorbi despre subiect. Niciuna. N-are sens, fiindcă asta ar însemna să mă apuc să vă spun ce-a făcut domnul Andrei Mladin și prin câte a trecut acesta (și, ohoh, a trecut prin multe). Nu. Vă pot spune doar că mi s-a părut un roman deosebit de complex, multilateral, cu multe „substraturi ficționale” - fructificate excelent de George Arion, care, de altfel, nu doar că stăpânește deosebit de bine arhitectura unui roman de ficțiune, dar și istoria care fundamentează „realitatea personajelor”. Foarte bine au fost consolidate și strategiile prin care trecutul a avut o legătură permanentă cu prezentul, iar asta mi-a plăcut, fiindcă, de obicei, atunci când citesc romane cu alternanță cronologică, vreau să pot urmări întocmai legătura dintre ele. Recunosc că, în cele din urmă, dincolo de a mă fi bucurat de o scriitură dinamică, alertă și tensionată, m-am bucurat enorm de filosofia domnului Arion: chiar dacă nu ceva nou în ceea ce privește tematica abordată - după cum am spus, condiția scriitorului -, cu siguranță forma a fost una cu totul și cu totul alta. Scrisul care te consumă - fizic, efectiv -, care te seacă precum arșița ce dogorește pământul... 

„- Așa că, Andrei, scrie în continuare narațiuni cu suspans. Cu început, cuprins și sfârșit. Ascultă sfatul Magicului Maestru. Și uită angoasele legate de inutilitatea scrisului. Dacă ai ceva de spus - spune. Numai așa poți afla dacă demersul tău stârnește interes sau nu.

Dar parcă mi-ai spus altădată că scrii în primul rând pentru tine, nu pentru alții...”

Mâna care închide ochii este un roman alert, care se concentrează tare mult pe personaje și pe modul în care acestea simt și ale căror emoții reverberează dincolo de paginile cărții. În contextul sufocant și epuizant al unei pandemii globale, parcă totul capătă un aer și mai claustrat, retras, patologic: personajele, deși curajoase și îndrăznețe, au acel ceva - deseori imposibil de teoretizat, definit, explicat - care te face să fii alături de ele și să-ți dorești să iasă cu bine din toate nebuniile în care, pe neașteptate, au reușit să intre. Voi repeta, doar pentru a evidenția, cât de complex mi s-a părut a fi totul; atât de complex încât, uneori, am simțit că trebuie să mă întorc la paginile anterioare pentru a pricepe anumite întâmplări, decizii, situații... Iar asta, bineînțeles, demonstrează încăo dată că proza domnului Arion nu este una clișeică, ci documentată, gândită. Nu hazardată, ci urmărind, parcă, un plan bine determinat „de bătaie”. Iar asta, în sfârșit, m-a convins că într-adevăr este o carte bună.

„Nu este niciun loc unde să te poți refugia. O lume născută din închipuirea cuiva nu oferă un adăpost mai sigur decât unul din lumea de zi cu zi.

Totul e fragil și pieritor, indiferent pe ce tărâm te-ai afla.

Dăinuirea e o iluzie.

Ficțiunea și realitatea fac întotdeauna scor egal.” 

Nu știu ce aș mai putea spune, sincer să fiu. Nu are rost să încep să descriu ce și cum și unde și când și... De ce? De fapt, „de ce” este întrebarea la care Mâna care închide ochii încearcă să răspundă. Restul răspunsurilor vin în mod firesc, dar starea refractară a acțiunii își are originea în epicentrul acestei întrebări. Banale, în speță, dar cu un răspuns de-a dreptul neașteptat. Da, chiar mi-a plăcut, și sunt sigur că voi mai citi și alte cărți scrise de George Arion. Pentru că am descoperit un autor foarte talentat, inteligent, care scrie cu deosebit de multă atenție și cu devotament. Un autor curajos, care, bănuiesc, a cunoscut deseori acea epuizare a scriitorului. Dar mă bucur că, în cele din urmă, cariera literară a dumnealui este una atât de prolifică. Iar când vine vorba de cărți mistery & thriller, ei bine, mi se pare deosebit de greu ca la un moment dat să nu devii redundant. Și mă-ndoiesc că George Arion, între timp, a început să devină. 

Culoarul morții, de Stephen King - Recenzie

Editura: Nemira

Colecția: Armada 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Oana Dușmănescu

Stephen King este autorul-fenomen a peste 60 de cărți, devenite bestselleruri internaționale. Printre cele mai recente titluri ale sale se numără Billy Summers (Armada, 2021), Later (Mai târziu, Armada, 2021), The Institute (Institutul, Armada, 2020), If It Bleeds (Un strop de sânge, Armada, 2022), The Outsider (Străinul, Armada, 2019), Sleeping Beauties, scrisă împreună cu fiul său, Owen King (Frumoasele adormite, Armada, 2018), și seria BILL HODGES: Mr. Mercedes (Nemira, 2015) – recompensat cu Edgar Award for Best Novel, Finders Keepers (Ce-am găsit al meu să fie, Nemira, 2017) și End of Watch (Mort la datorie, Nemira, 2018). Romanul său 11/22/63 (J.F.K. 22.11.63, Armada, 2020) a fost inclus în top 10 cele mai importante cărți ale anului 2011 de publicația The New York Times Book Review și a câștigat Los Angeles Times Book Prize. Cărțile sale cult – seria The Dark Tower (Turnul întunecat, Nemira, 2019), romanele It (Nemira, 2018), Pet Sematary (Cimitirul animalelor, Armada, 2019) și Doctor Sleep (Armada, 2019) – au stat la baza unor ecranizări celebre, iar It este astăzi filmul horror cu cel mai mare succes de casă din toate timpurile. Stephen King a primit PEN America Literary Service Award (2018), National Medal of Arts (2014) și National Book Foundation Medal for Distinguished Contribution to American Letters (2003). Trăiește în Bangor, Maine, împreună cu soția lui, scriitoarea Tabitha King.

„Cred că există bine pe lume, tot decurgând într-un fel sau altul dintr-un Dumnezeu plin de iubire. Dar mai cred că există și o altă forță, la fel de reală ca Dumnezeul la care m-am rugat toată viața mea, și că aceasta lucrează în mod conștient întru a ne distruge toate impulsurile decente. Nu Satana, nu mă refer la Satana (deși cred că și el există), ci un soi de demon al discordiei, o chestie absurdă și plină de farse care râde cu răutate de câte ori un bătrân își dă foc încercând să-și aprindă pipa sau de câte ori un copilaș își vâră în gură prima jucărie primită de Crăciun și moare înecându-se cu ea.”

Roman ecranizat într-un film clasic, cu Tom Hanks în rolul principal. Culoarul Morții – cei care merg până la capătul lui nu se mai întorc, pentru că acolo îi așteaptă scaunul electric. În Corpul E al Penitenciarului Cold Mountain sunt adăpostiți numai criminali condamnați la moarte. De când lucrează aici, gardianul Paul Edgecombe a văzut multe. Dar n-a mai întâlnit pe nimeni asemenea lui John Coffey, un uriaș cu minte de copil, condamnat pentru o crimă de o violență șocantă. În acest loc al ultimei șanse la ispășire, Edgecombe e pe cale să descopere adevărul despre Coffey, unul teribil, care îi va da peste cap toate credințele.

„Am ostenit ca oamenii să fie răi unii cu alții. Parcă am cioburi de sticlă în tot capul. Am ostenit de toate clipele în care am voit să ajut și nu am putut. Am ostenit să rătăcesc în întuneric. Dar mai ales din cauza durerii. E prea mult. Dacă aș putea, i-aș pune capăt chiar eu. Dar nu pot.”

Eu și Stephen King nu prea ne-am înțeles de-a lungul timpului. După numeroase încercări eșuate de a-i citi cărțile, am renunțat. A se avea în vedere faptul că eu nu abandonez, în general, cărți, dar cu King pur și simplu n-am putut s-o scot la capăt. Probabil, înainte de toate, este vorba de faptul că am avut (și încă am) așteptări mult prea mari de la cărțile sale. De ce? Fiindcă mai toată lumea îl iubește. În al doilea rând, probabil mă aștept să am un anumit tip de lectură - în speță, horror, că despre asta-i vorba, nu? Nu pentru asta e renumit? „Stephen King, marele maestru al genului horror”, am auzit-o foarte des. În schimb, chiar mă dau în vânt după ecranizările cărților sale - nu știu dacă-s mai bune decât cărțile (nu le-am citit, de altfel), dar chiar sunt grozave. Și te țin cu sufletul la gură. Și, tam-nesam, sunt și horror. Ei, ei, dar ce ne facem când domnul abordează alt registru, așa cum a făcut-o în Culoarul morții? Ei, bine, rezultatul este un roman, cel puțin pentru mine, fenomenal. De-a dreptul memorabil. Și, Dumnezeule, chiar nu m-am așteptat să-mi placă atât de tare.

„Timpul șterge tot, fie că vrei, fie că nu vrei. Timpul șterge tot, timpul aduce uitarea și, într-un final, nu mai există decât întunericul. Uneori ne găsim unii pe alții în întuneric și alteori ne pierdem din nou acolo unii pe ceilalți.”

Da, pot spune, for the very first time, că mi-a plăcut un roman scris de Stephen King. De fapt, nu că mi-a plăcut, dar chiar este una dintre cele mai frumoase cărți citite vreodată. Complexă. Plină de dramă. Tensionată și profundă. Cu personaje, Doamne, atât de frumos construite și atât de neașteptat de delicioase. Întâmplări amuzante. Bizare. Ciudate și imposibil de explicat. Nu, n-a mizat pe horror Stephen King, nu de data asta, deși, într-o măsură, a adus un element de supranatural în carte, care joacă un rol cheie în ideea cărții. În schimb, nu asta m-a interesat. Nu m-au interesat acțiunea, întâmplările - deși, bineînțeles, reprezintă o mare parte din carte; m-au interesat, în schimb, personajele. Pentru că, după părerea mea, personajele - modul în care Stephen King le-a creat - fac deliciul acestui roman atât de frumos. M-am pus frumușel să citesc și n-am mai putut s-o las din mână. Sincer, mi se părea, pur și simplu, de necrezut - eu și o carte de Stephen King, într-un tandem literar atât de armonios. Serios. Și nu mai zic de faptul că, după ce o lăsam din mână, stăteam și mă gândeam (în timp ce încercam să mă concentrez asupra altor sarcini) ce mai urmează să se întâmple. Pfoai, și câte s-au întâmplat.

„Scaunul părea, pur și simplu, atât de pustiu, așa, stând acolo, pe platforma sa, cu chingile sale pentru picioare ieșind în evidență într-o parte și în alta, semănând cu ortezele pe care trebuie să le poarte o persoană bolnavă de poliomielită.”

Acum, în sfârșit, pot să-mi clarific situația: poate King chiar ar fi trebuit să scrie mai des așa. Că mi-a provocat niște palpitații de nu-i adevărat. Să mai zic că, de fapt, am și vărsat câteva lacrimi la un moment dat? Yup, s-a întâmplat. Pentru că dramatismul cărții este visceral, mult prea incisiv pentru a-i fi putut face față. M-am lăsat pradă emoțiilor și, într-un punct cheie al acțiunii, am fost răvășit de anumite gânduri de-ale lui Paul Edgecombe, gardianul de la penitenciarul Cold Mountain. Pe bune, chiar s-a întâmplat asta, și cu greu îmi amintesc ultima carte la care am plâns (mult spus, dar a plânge e, în sine, o întâmplare în care canalele lacrimale intră-n funcțiune). 

„În loc să mă plimb, voiam să-mi termin povestea. Uneori e mai bine să tragi tare, indiferent de cât de mult ar protesta mintea și trupul. Uneori singura cale e de a merge până la sfârșit.”

Culoarul morții. Ziua în care John Coffey (citit ca băutura, dar scris altfel...) vine acolo reprezintă momentul în care viața lui Paul are să se schimbe. În totalitate. Și, mai mult decât viața, tot ceea ce credea vreodată că știe despre aceasta. Un om solid, ca un munte, mare, de culoare, mare, mare, dar cu un chip atât de blând. Cu un suflet atât de cald. Care, de asemenea, se teme de întuneric. Dar acest John Coffey este acuzat de o crimă de-a dreptul oribilă. John Coffey, în orice caz, are impact asupra tuturor celor din blocul E, și nu doar din cauza staturii sale fioroase. De fapt, prin John Coffey, compasiunea și emoția umană capătă forme noi. Și, în fine, nu voi spune mai multe despre acțiune, decât faptul că este genul acela de care pe care, pur și simplu, nu o mai poți lăsa din mână. Sincer. Și de mult mi-era dor să citesc o astfel de carte: scrisă bine, scrisă serios, scrisă cu suflet. De un autor despre care nu credeam vreodată că am să afirm așa ceva. În sfârșit, toate lucrurile au și un dezvăț, nu? Poate eu și King abia începem să ne cunoaștem...

„Când le-am privit parcă am auzit morții vorbind, cântând și cerând îndurare. Mi-am simțit globii oculari zvâcnind în orbite, mi-am auzit propria inimă bătând, am simțit iureșul sângelui alergându-mi prin toate arterele din trup cu viteza unor scrisori trimise în toată lumea.”

Personajele cărții sunt create cu o grijă enormă. Sincer, citind, n-am putut să nu mă atașez de câteva dintre ele, și chiar să le urăsc pe altele. Chiar am simțit că mi-s prieteni, că eu sunt omniprezent la tot ce se întâmplă. Mi-amintesc cu drag de Del, Brutal, John, Paul, dar cu nervi de Percy Whetmore. De micuțul șoricel Jingles care, într-un fel, parcă reprezenta întreaga speranță și lumină din blocul E. De Mouseville, acel tărâm unde șoriceii sunt puși la loc de seamă. De relația dintre el și Del și de toate întâmplările care au luminat întunericul bocului E. O, acum, scriind, parcă simt și mai tare cât de mult mi-a plăcut Culoarul morții. Și ce impact memorabil a avut asupra mea. Și, încă o dată, cât de mult mi-a plăcut. Atât de mult încât nu mai are niciun sens să vorbesc despre asta, pentru că pur și simplu am vrut să scriu această recenzie... ca s-o scriu. 

„M-a întristat gândul că-i fusese atâta teamă de întuneric. Mi-am amintit de prima oară când ne-am întâlnit, cum mă întrebase dacă lăsăm vreo lumină aprinsă pe timp de noapte, și mi s-au înmuiat picioarele.”

Încă nu mi-am revenit cu totul după ce am terminat-o. Am văzut și filmul. Am plâns și acolo. Dar, în cele din urmă, mai bună mi s-a părut cartea. Am avut parte de acea emoție „crudă”, raw, autentică. Poate, cine știe, dacă aș fi văzut întâi filmul, lucrurile ar fi stat altfel. În orice caz, și filmul e genial. Și cartea e genială - mult, mult mai complexă, în schimb. Ai acces la mai multe trăiri ale personajelor, gânduri, situații... Chiar v-o recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă, chiar dacă nu sunteți fani ai lui King. Aveți aici părerea unuia care, asemenea altora, n-a fost. Și nici nu știu dacă, încă, m-aș putea declara fan al lui Stephen King. În orice caz, bănuiesc că există un început. Să fie, oare, acesta? Dar cu siguranță am să mai încerc și altceva de la el. Iar atunci, cel mai probabil, voi avea deja o părere solidă referitor la dacă îmi place, sau pur și simplu s-a întâmplat ca doar acest roman, Culoarul morții, să fi fost ceea ce trebuie (pentru mine). 

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, de Clarice Lispector - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 372

Anul apariției: 2021

Traducere: Anca Milu-Vaidesegan

Clarice Lispector (10 decembrie 1920 – 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia. În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea „Triumful“ a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție. Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă cititorilor integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940–1964.

„Astăzi îl înțeleg. Îi ier toate, iert tot celor care nu știu să se adune, celor care își pun întrebări. Celor care caută motive să trăiască, de parcă viața însăși nu ar fi o justificare suficientă.”

Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940–1964 este primul din cele două volume care constituie integrala prozei scurte a Claricei Lispector, publicată pentru prima dată în limba română de Editura Humanitas Fiction. La un secol de la nașterea sa, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția noastră dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor. Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată – de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

„(...) Înainte de face primul pas într-o acțiune, simțea deja sațietatea și tristețea care urmează după o victorie...”

Clarice Lispector. Una dintre scriitoarele mele de suflet. Am citit absolut tot de la ea (tot ce a fost tradus la noi), și nu am fost dezamăgit nici măcar o singură dată. Într-adevăr, a fost o scriitoare extrem de talentată, care a știut puterea cuvintelor și, acum că-mi vine în minte, a reușit să scrie un text extrem de profund și intim pornind de la simpla acțiune de a fi văzut un ou așezat pe masă. De-acolo, o confesiune întreagă și filosofică despre viață și, în fine, înțelesul acesteia. Astfel, nu cred că aș putea vorbi prea mult despre colecția de proză scurtă Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964, fiindcă nu este o carte cu „intrigă și acțiune”. Nicidecum. De fapt, am ajuns la concluzia că, cel puțin în cartea asta (dar chiar și-n celelalte, într-o mare măsură), Clarice Lispector nu este o „scriitoare a faptelor” - nu, pentru ea nu acestea contează, nu acestea fac interesul literar -, ci este o „scriitoare a simțurilor”, a ceea ce urmează după fapte. A modului de a percepe, înțelege, (re)trăi?! Și, din aceste motive, chiar consider că Clarice Lispector nu este pentru oricine.

„Semăna cu ceva care precedă o împlinire și el ardea să o atingă, simțindu-se, cu cât suferea mai mult, cu atât mai viu, mai pedepsit, aproape satisfăcut. Era durerea creației, însă fără creație.

Pentru că, atunci când totul se dilua, doar în mintea sa mai rămâneau urme.”

De ce spun asta? Pentru că, dacă vrei să o citești pe Lispector, trebuie să ai răbdare. Să știi să aștepți. Da, cunosc mulți cititori care nu prea au răbdare. Care vor acțiune și intrigă și răsturnări de situație. Vor ceva palpabil, antrenant (asta am auzit-o de multe ori). Dar Lispector nu-ți oferă asta. Cel puțin, în fine, nu direct. Dar dincolo de emoțiile și cadrele cuprinse în aceste povestiri (relativ) scurte, se află o imensitate de acțiune lăuntrică. Un angrenaj dinamic al unei lumi interioare de nestăvilit, ca o barcă, fără catarg, în mijlocul unei furtuni dezlănțuite, vijelioase (a inimii). O proză a senzorialului, nu a dinamicii. O proză a sufletului. Da, Clarice Lispector chiar scrie profund, profund, profund, cu un talent formidabil de a da viață emoțiilor dintre cele mai adânci, mai obscure. Cu un talent formidabil de a face dintr-un aparent „nimic” (un ou?!) o întreagă filosofie. Și asta-mi place. Îmi place mult fiindcă mă solicită, îmi dă de gândit, mă macină și mă seacă. Uneori, chiar citeam și mă gândeam cum de poate cineva să simtă atât de tare? Apoi mi-am reamintit că, într-adevăr, unii scriitori au fost înzestrați cu ceva ce, pentru mine, poate fi considerat nenatural.

„Ce puteam face, la urma urmelor? Încă de mică, am văzut și am simțit superioritatea ideilor bărbaților în comparație cu cele ale femeilor.”

Cea mai mică femeile din lume. Proză scurtă, 1940-1964 nu mi-a întrecut așteptările. Sincer, pentru că nici nu le-am avut. Am știut de la bun început că o să-mi placă; știam în ce mă bag, știam cum scrie Lispector și la ce să mă aștept. Aveam „un etalon”, care era, de fapt, maximalul literar la care m-aș fi putut aștepta. Știu, am certitudinea absolută a faptului că nu mulți ar aprecia această carte - nu pentru că nu ar fi în stare să-și dea seama de faptul că e scrisă formidabil de mine, ci pentru că, ei bine, nu abordează acest gen literar. Acest mod de a livra imagini și trăiri. Întâmplări și situații. Emoții și substraturi. Eu sunt un cititor răbdător, citesc în tihnă, chiar dacă abordez (aproximativ) toate genurile literare (dar nu science-fiction, SF). Sunt versatil și mă pot plia pe orice tip de scriere. Dar, înainte de toate, întotdeauna voi opta pentru acele cărți care-mi mișcă inima și-mi dau de gândit. Iar Clarice Lispector, alături de Alice Munro, a reușit asta de absolut fiecare dată. Și tocmai din acest motiv o consider una dintre scriitoarele mele preferate.

„Îmi aduc aminte de Jimmy, de părul lui și de ideile lui. Jimmy credea că nu este nimic mai bun decât natura. Că, dacă doi oameni se iubesc, n-au ce face decât să se iubească, pur și simplu. Că orice altceva care se îndepărtează de la simplitatea de început a lunii este cabotinism, e spumă. Dacă astfel de idei ar fi izvorât din mintea altcuiva, nici măcar n-aș fi suportat să le ascult. Dar aveam scuza capului lui Jimmy și aveam mai ales scuza dinților lui albi și a zâmbetului său curat, de animal mulțumit.”

N-aș putea spune mai multe, sincer. De fapt, știu că n-am spus nimic despre carte (în sine, despre povestiri), dar nici nu are rost. N-am să mă apuc acum să fac critică pe text, pentru că a făcut-o mult mai bine doamna Anca Milu-Vaidesegan, în postfața de excepție a acestei cărți. Vă spun doar că, dacă vreți s-o citiți pe Clarice Lispector, în speță Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă, 1940-1964 trebuie să aveți răbdare. Să vă retrageți într-un loc confortabil, călduros, și să vă oferiți timp. Și să fiți plini de pace. Și primitori. Fiindcă doar atunci, de fapt, poți simți câtă profunzime străbate dintre aceste pagini. Și cât de minunat, memorabil, scrie Clarice Lispector. Încă o carte care-mi demonstrează că, uneori, literatura nu se teoretizează, emoțiile nu se definesc - în sfârșit, ele doar se trăiesc. Și-atât!