Întrebări frecvente despre univers, de Daniel Whiteson & Jorge Cham - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 376

Anul apariției: 2022

Traducere: Tudor Călin Sarojanu

Jorge Cham este desenatorul din spatele popularei reviste de benzi desenate online Piled Higher and Deeper (alias PHD Comics). Are un doctorat în robotică la Universitatea Stanford și este fost instructor și cercetător asociat la Caltech. Daniel Whiteson este profesor de fizică și astronomie la Universitatea California, Irvine, și membru al Societății Americane de Fizică. Și-a obținut doctoratul în fizică la Universitatea din California, Berkeley, și este cercetător activ, folosind marele accelerator de la CERN pentru a căuta noi particule exotice. Împreună sunt autorii cărții We Have No Idea, gazdele podcastului Daniel and Jorge Explain the Universe și creatorii serialului animat Elinor Wonders Why.

„În primul rând, să clarificăm la ce ne referim când întrebăm dacă un lucru este «posibil». Depinde pe cine întrebi. 

Dacă întrebi un inginer dacă este posibil ceva precum călătoria în timp, el va spune da, dacă socotește că poate construi o mașină a timpului pentru un mai puțin de trilion de dolari și în mai puțin de un deceniu.

Dacă întrebi un fizician dacă este posibil, el va privi întrebarea diferit. Un fizician va spune că orice lucru este posibil dacă nu știe o lege a fizicii care să-l împiedice.”

Aveți întrebări despre spațiu, timp, gravitație și șansele de a vă întâlni sinele mai vechi într-o gaură de vierme? Toate răspunsurile de care aveți nevoie sunt aici. Ca specie, poate că nu suntem de acord cu multe, dar un lucru ne unește pe toți: nevoia de a ști. Cu toții ne întrebăm și în adâncul sufletului toți avem aceleași mari întrebări. De ce nu pot călători înapoi în timp? De unde a venit universul? Ce se află în interiorul unei găuri negre? Pot rearanja particulele din pisica mea și s-o transform într-un câine? Jorge Cham, fost cercetător, actualmente caricaturist, și Daniel Whiteson, profesor de fizică, sunt experți în explicarea științei în moduri pe care le putem înțelege cu toții, prin intermediul cărților publicate, dar și a popularului podcast Daniel and Jorge Explain the Universe. Cu amestecul lor specific de umor și claritate de tipul oh!-acum-înțeleg, Jorge și Daniel oferă răspunsuri scurte, accesibile și ușoare la câteva dintre cele mai banale, mai insuportabile și mai profunde întrebări despre univers pe care le-au primit. Această carte informativă, distractivă și ilustrată explică aspectele neclare ale realității mari și mici, de la particulele invizibile care alcătuiesc corpul tău până la versiunea identică a ta care citește acum exact această propoziție într-un ungher din altă galaxie. Dacă universul ar fi dotat cu un set de întrebări puse frecvent, acesta ar fi.

„Dar chiar am putea face asta în realitate? Adevărul este că fizicienii nu știu! Acest lucru face parte din categoria «nu e cunoscut ca fiind imposibil, dar, din câte știm, e total nepractic».”

Dacă ar fi să recomand vreodată o primă carte de nonficțiune (în esență, de știință) cuiva care n-a mai abordat gen, cu siguranță Întrebări frecvente despre univers. De ce? Pentru că, pur și simplu, este cartea care reușește cel mai bine să te introducă în această lume a științei care, de altfel, este plină de întrebări. Cu răspunsuri viabile din punct de vedere al corectitudinii, cu un umor aparte și desene imagini care, deseori, îți stârnesc râsul, Daniel Whiteson & Jorge Cham reușesc să livreze cititorilor răspunsuri la câteva dintre acele întrebări pe care măcar o dată ni le-am pus. Este posibilă teleportarea? Ce se întâmplă după ce murim? Există timpul? Putem călători în timp? De unde a venit universul și, oare, am putea vreodată să trăim pe altă planetă? Raportându-se, în principal, la fizică, și la ultimele descoperiri în domeniu, cei doi autori încearcă să ne explice - atât cât este posibil să o facă - cum stă treaba, de fapt, cu lumea în care trăim și până în ce punct s-a ajuns cu răspunsurile acestor întrebări. Veți vedea, de altfel, că multe rămân de descoperit, dar în același timp la fel de multe sunt, în teorie, posibile. Mai greu stăm la partea practică, în cele din urmă, dar cu siguranță progresele în diferite domenii sunt din ce în ce mai însemnate și ne oferă tot mai multe instrumente pentru a explica, astfel, lumea în care trăim.

„Infinitul este o mamă dură. Chiar dacă reușim să evităm toate lucrurile care ne pot ucide, greutatea masivă a timpului ne va ajunge din urmă. Infinitul este un concept greu de înțeles, dar într-un univers infinit de vechi orice lucru care se poate întâmpla, în cele din urmă se va întâmpla.”

Am citit această carte foarte rapid, cred că în mai puțin de o zi. În principal, nu mi-a adus la cunoștință multe lucruri noi, dat fiind faptul că eu citesc foarte multe cărți de știință și sunt familiarizat cu anumite lucruri, teorii, descoperiri. Cu alte cuvinte, am deja răspunsuri viabile la anumite întrebări pe care, la rândul meu, mi le-am pus. Totuși, trebuie să recunosc că dacă aș fi citit această carte mai demult, sigur mi-ar fi fost mult mai ușor să înțeleg anumite lucruri. Am iubit modul în care cei doi autori au reușit să livreze răspunsuri simple (dar, totuși, cuprinzătoare și exhaustive) unor întrebări care deseori necesită abordarea unui anumit limbaj. Făcând asocieri, inserând glumițe de-a lungul textului, informația este nu doar mult mai ușor de urmărit, ci și mult mai ușor de asimilat. Iar răspunsurile care ar putea implica un anumit grad de „mamă, asta-i chiar plictisitor” ajung să devină interactive și semnificativ mai „deloc plictisitoare”. Chiar a fost foarte ușor să urmăresc topicul unor explicații, să-mi pun alte întrebări la rându-mi și să concluzionez, astfel, că este o carte care chiar ar putea introduce pe bune pe cineva în lumea științei, o lume atât de efervescentă, minunată și deseori atât de inaccesibilă.

„Dacă visul tău de teleportare este să fii aici într-un moment și apoi să fii într-un loc total diferit în clipa următoare, atunci ne pare rău să îți spunem încă de la început că acest lucru este imposibil. Din păcate, fizica are niște reguli destul de dure cu privire la tot ce se întâmplă instantaneu. Tot ce se întâmplă (un efect) trebuie să aibă o cauză, care la rândul său necesită transmiterea de informații. Gândește-te: pentru ca două lucruri să fie legate cauzal unul cu celălalt (dispari aici și apari în altă parte), trebuie să comunice cumva unul cu celălalt. Iar în acest univers, totul, inclusiv informațiile, are o limită de viteză.”

Întrebările sunt dintre cele mai efervescente, iar răspunsurile sunt pe măsură. Evident, veți vedea faptul că, de cele mai multe ori, răspunsurile sunt că „este posibil”, iar explicațiile aduse de către cei doi autori sunt viabile din punct de vedere științifice și în accepțiune fizică, mai ales. De altfel, deseori contează modul în care pui întrebarea pentru a primi un anumit răspuns. Uneori s-ar putea să ai parte de un „nu” categorie, dar de cele mai multe ori de o scurtă ridicare din umeri, urmată de un „este posibil” spus printre dinți. De asemenea, mi-a plăcut mult și faptul că la problemele actuale, cei doi autori chiar reușesc să aducă rezolvări (în teorie) destul de interesante. Ne lovim deseori de limitările unei rezolvări când vine vorba de a o pune în practică, dar punctul de plecare, premisa, „epicentrul” este unul nu doar corect, ci și posibil - din punct de vedere teoretic. Date fiind condițiile actuale, etapa în care ne aflăm, multe lucruri nu sunt posibile, însă și Jules Verne, un vizionar extraordinar, își imagina, cândva, că televizoarele sunt parte integrantă dintr-un scenariu SF. Și acum, uită-le, sunt parte banală a realității noastre zilnice. În viitor, asta-i cert, lucrurile vor evolua extrem de mult, iar ce era considerat imposibil va fi considerat ceva la îndemâna oricui.

„Deci cum stau lucrurile cu întregul univers? Are un centru, unde a început totul și unde se întâmplă toate lucrurile importante din univers? Și, dacă da, cât de aproape sau de departe suntem de el? Trăim aproape de centrul acțiunii sau suntem în pustietate, cosmic vorbind? Să aruncăm o privire în jur și să vedem dacă putem identifica centrul, ei bine, a tot. Cine știe, s-ar putea chiar să găsim ceva acțiune când ajungem acolo.”

Chiar vă recomand cu cea mai mare încredere cartea Întrebări frecvente despre univers. Nu trebuie să fiți pasionați ai acestui gen pentru a vă plăcea, ci trebuie doar să-ți fi pus, de-a lungul timpului, anumite întrebări. Și cu siguranță cu toții ne-am întrebat măcar o dată de unde vine universul și dacă am putea găsi o altă planetă pe care să locuim. Sunt absolut sigur că veți găsi lecturarea acestei cărți nu neapărat relaxantă, pe cât interactivă și extrem de „stimulatoare”. Mie chiar mi-a plăcut, și trebuie să recunosc că am împărtășit din ea cu o prietenă foarte bună, având o discuție destul de complexă și interesantă pe marginea unor subiecte abordate în ea. Mă voi opri aici din a scrie despre carte, dar nu înainte de a sublinia faptul că nu este o carte deloc grea, dimpotrivă, fiind ușor de citit și, mai ales, de asimilat. Ăsta este un punct forte, de fapt: faptul că n-ai cum să pleci din lecturarea acestei cărți fără a fi rămas cu niște răspunsuri extrem de interesante, pe care (de ce nu?) le-ai putea împărtăși cu grupul tău de prieteni și apropiați - arătându-le fațetele extrem de efervescente, minunate și, totuși, încă nedescoperite ale imensei lumi în care trăim. Sau, de ce nu, s-o dai bine la o petrecere! Lecturi frumoase să aveți!

Lichid, de Mark Miodownik - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2019

Traducere: Anca Bărbuelscu 

Mark Miodownik predă un curs universitar despre materiale și societate și este directorul secțiunii Institute of Making de la University College, Londra. Este autorul bestsellerului 10 materiale minune (Editura Publica, Co-Lecția de Știință, 2017, traducere de către Vasile Decu) și a fost distins cu premiul pentru carte al Academiei Naționale de Comunicare în Științe și cu Premiul Winton al Societății Regale. Cartea de față, Lichid Substanțele plăcute și periculoase care curg prin viețile noastre, a apărut în anul 2019, în traducerea Ancăi Bărbulescu (o traducere extraordinar de bună), la Editura Publica. 

„Vă invit deci să zburați cu mine. Vă promit o călătorie stranie și minunată.”

Lichid, în care povestea este spusă pe durata unui zbor transatlantic, invită cititorul într-un tur al substanțelor informe, prezentat sub forma moleculelor, al picăturilor, al bătăilor inimii și al valurilor oceanului. Întâlnim fluide și în avion (de la săpun la ecranele cu cristale lichide), și în afara lui: în vulcanii Islandei, pe întinderea înghețată a Groenlandei și pe minunata coastă californiană. Ajungem să privim lichidele cu uimire și fascinație și să le înțelegem potențialul letal și distrugător. Așa cum s-a întâmplat și în 10 materiale minune, stilul unic de narațiune științifică al lui Mark Miodownik aduce la viață lichidele într-un mod nou și captivant. Uneori explozive, alteori delicioase, ocazional otrăvitoare, dar mereu interesante: autorul cărții 10 materiale minune ne dezvăluie viețile secrete ale lichidelor – omoloagele din umbră ale solidelor noastre. Știm că fără apă nu putem supraviețui și că, uneori, am spune același lucru și despre o ceașcă de cafea sau un pahar de vin. Dar chiar înțelegem cât ne bazăm pe lichide sau pe puterea lor distructivă? 

„În fiecare capitol, tratez o etapă separată a zborului și calitățile lichidelor care au făcut-o posibilă: capacitatea lor de a arde, de a se dizolva sau de a se infuza, ca să numim doar câteva. Arăt cum ne permit să zburăm în jurul globului capilaritatea, condensarea, viscozitatea, solubilitatea, presiunea, tensiunea superficială și multe alte proprietăți ciudate ale lichidelor.”

Dincolo de conținutul științific viabil, extrem de precis, cu informații dintre cele mai de preț, trebuie să recunosc că m-a amuzat teribil această carte. Nu știu de ce. Pur și simplu citeam și mă gândeam că, uite, câtă imaginație să ai ca în timpul unui zbor să-ți vină ideea de a scrie o carte care, în esență, vorbește de lichide, și chiar mă gândeam la scenariul în care însoțitoarea de zbor se va oferi să-i aducă o cafea. Și, pam, chiar s-a întâmplat, și-așa am început discuția despre cavea. Deci, să pornim în aventură (a se citi: să decoleze odată avionu' ăsta). Miodownik vorbește despre mai multe lichide pe care le observă pe parcursul zborului său: începând cu untul de arahide pe care, aparent, n-are voie să-l ia cu el la bord. Încetul cu încetul, descompune totul până la nivel molecular, explicând, în esență, de ce se comportă în anumite moduri, din ce sunt alcătuite, de ce unele au o anumită fluiditate, densitate, de ce sunt vâscoase și de ce nu poți turna untul cu arahide într-un pahar, da după să-l bei, și de ce n-ar putea sistemele de securitate de la aeroport să facă diferența între un simplu unt de arahide și unul încărcat cu explozibil?! Chiar este o lectură care m-a prins de la prima pagină și din care, sincer, am plecat mult mai învățat, având mult mai multe cunoștințe: ador să descopăr lucruri noi, să absorb informații din mai multe domenii. Și chiar nu m-aș fi gândit că lichidele sunt, pe bune, atât de complexe. 

„Astfel, explic cum se face că lichidele urmează o direcție de curgere ascendentă în copaci, dar descendentă pe dealuri, de ce este uleiul lipicios, cum pot ajunge valurile atât de departe, de ce se usucă lucrurile, cum este posibil ca unele lichide să fie cristale, cum să nu te otrăvești când îți prepari băuturile alcoolice acasă și, poate cel mai important, cum se face un ceai perfect.”

Înaintând în lectură, învățăm despre combustibilii folosiți pentru alimentarea avioanelor, de ce unii sunt mai folosiți (și mai buni) decât alții, ajunge la „caracterul” lipicios al lichidelor (știați, de fapt, că unele avioane au aripile „lipite”, folosindu-se un adeziv special? Bine, există și avioane care folosesc alte mecanisme de prindere, but still - totuși, autorul ne liniștește spunându-ne că nu are cum ca acestea să se rupă în timpul zborului sau să se dezlipească), mai aflăm de ce te îmbeți atunci când consumi (prea) mult alcool, ce anume te afectează și-ți dă acea stare, învățăm lucruri despre oceane, cum se formează și cum acționează tsunami-urile, de ce mareele se izbesc de țărm, care-i faza cu ecranele LCD și altele de acest gen. Pe scurt, Lichid este o carte foarte „fluidă”, foarte efervescentă în ceea ce privește abordarea chiar și celor mai banale (în aparență) idei. Mark Miodownik ne vorbește despre nori, cum să traducem forma și transparența acestora în posibile condiții meteorologice. Ne învață cum să preparăm o ceașcă perfectă de ceai sau cafea, cum se fabrică săpunurile. Și sunt sigur că autorul chiar a abordat și alte idei, însă nu-mi amintesc prea bine pentru că, sincer să fiu, am citit această carte prin aprilie, iar recent am văzut-o în bibliotecă și mi-am amintit că nu am recenzat-o (și obișnuiesc să recenzez toate cărțile pe care le citesc).

„Mâncarea nu este doar un exercițiu de obținere a hranei, un ritual social sau o paradă de împerechere - este și o experiență emoțională. Poate are de-a face cu hormonii secretați în timp ce digerăm o masă satisfăcătoare, care încurajează senzația de bine sau chiar de încântare. Este încântarea aceea care parcă mi se ridică din stomac ori de câte ori mănânc ceva bun. Se întâmplă chiar să-mi dea și lacrimile.”

Ah, da, învățăm și lucruri despre vulcani, lavă, cum erup și de ce, iar într-o notă mai practică, încheierea cărții ne prezintă modalități prin care ne putem folosi de lichide pentru a ne îmbunătăți viețile și chiar funcționalitatea diferitelor obiecte pe care le folosim în viața de zi cu zi. Per total, a fost o lectură chiar foarte antrenantă, amuzantă și extrem de bine scrisă, și chiar nu mi-a dat bătăi de cap partea de chimie, pentru că am învățat foarte multe lucruri noi - ceea ce este, de fapt, cea mai importantă variabilă când vine vorba de calitatea unei cărți științifice pe care am citit-o. Ah, da, știați că partea aia lipicioasă de pe spatele unui post-it este, de fapt, cauciuc? Eu habar n-aveam, credeam că este un fel de lipici, ceva, nu cauciuc. Mark Miodownik este chiar persoana care ar trebui să vorbească despre așa ceva, fiind inginer de materiale și profesor universitar. În călătoria sa de la Londra spre San Francisco, reușește să țină o prelegere foarte amuzantă și interesantă despre lichidele pe care le folosim aproape în fiecare zi: începând cu trecerea prin sistemul de securitate și motivul pentru care nu putem lua mai mult de 100 de mililitri de lichide la bord, până la băuturile de dinaintea cinei, compoziția oceanelor pe care, fiind în avion, le survolează, și lichidele care „țin împreună” structura avionului în care se află. 

„Dar unele lichide sunt stranii; nu respectă regulile curgerii newtoniene. De exemplu, dacă amestecăm amidonul de porumb cu puțină apă rece, va rezulta un lichid care curge ușor când îl amestecăm încet, dar care devine foarte vâscos când încercăm să îl amestecăm rapid, ajungând să se comporte ca un solid. Dacă îl lovim cu pumnul, nu aruncă stropi deloc, ci se opune apăsării ca un solid. Acesta este așa-numitul comportament non-newtonian - curgerea lichidului nu este determinată de o singură viscozitate.”

N-am citit și cealaltă carte scrisă de Mark Miodownik, 10 materiale minune, apărută și la noi, tot în traducere la Editura Publica, dar chiar aș vrea. Folosindu-se de talentul de povestitor, lectura pare să curgă de la sine (nu poate să nu mă amuze ce scriu aici!), reușind să ne explice, într-un mod ușor de înțeles, practic, cum funcționează lichidele din lumea în care trăim, hidrodinamica, compoziția și efervescența acestora. Reușește să captiveze cititorul și nu-l plictisește deloc și, sincer să fiu, mă așteptam oarecum ca lucrurile să devină redundante la un moment dat, mult prea plictisitoare - în schimb, dimpotrivă, totul a fost extrem de bine dozat, fără a se pierde în detalii care, deși esențiale, ar fi putut plictisi cu ușurință cititorul. Chiar merită să-i dați o șansă, mai ales dacă sunteți fani ai cărților de nonficțiune, știință, mai exact. Mie mi-a plăcut tare mult și eu chiar obișnuiesc să citesc cărți de acest gen, având grade de comparație. A fost o lectură amuzantă, care m-a învățat multe lucruri și pe care, prin urmare, o consider extrem de benefică. În cele din urmă, despre asta-i vorba, nu? Despre a învăța lucruri noi. Iar când forma în care se prezintă aceste lucruri este amuzantă, deci mult mai ușor de asimilat, cu siguranță „am dat lovitura”. Lichid este o carte pe care aș recomanda-o oricui, pentru că nu necesită o pregătire ulterioară în vederea înțelegerii lucrurilor pe care le spune și descrie autorul. 

Înțelepciunea lupilor, de Elli H. Radinger - Recenzie

Editura: Publica

Colecția: Co-Lecția de Știință 

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 2022

Anul apariției: 2018

Traducere: Paul Slayer Grigoriu

Elli H. Radinger s-a născut în 1951 și, în urmă cu 30 de ani, a renunțat la profesia de avocat pentru a se dedica în întregime scrisului şi marii ei pasiuni, lupii. Astăzi este cea mai cunoscută specialistă în lupi din Germania şi îşi face cunoscută ştiinţa prin cărţi, seminare şi prezentări. De un sfert de veac îşi petrece o mare parte a anului în America, în Parcul Naţional Yellowstone din Wyoming, pentru a observa lupii sălbatici. Elli H. Radinger locuieşte cu căţelușa ei în Wetzlar, Hessen. Înțelepciunea lupilor este prima carte scrisă de Elli H. Radinger apărută la Editura Publica. 

„Lumea lupilor este o lume a femeilor. Am ajuns la această concluzie în numeroșii ani de când mă ocup de lupi. Admiratorii și susținătorii marilor canine sunt cel mai adesea femei. Atât la prelegerile mele, cât și în timpul călătoriilor de observare a lupilor, bărbații sunt evident în minoritate. Care să fie cauza?”

Niciun animal nu seamănă atât de mult cu omul în privința comportamentului social ca lupul. Elli H. Radinger, specialista germană numărul unu în lupi, a văzut de mai multe ori lupi răniți la vânătoare sau în luptă. Familia de lupi se îngrijea mereu de aceștia. Dacă plecau la vânătoare, unul rămânea cu cel rănit. Când se întorceau, îi aduceau hrană. Animalele bolnave și bătrâne erau îngrijite până când se simţeau mai bine. Această însușire de a-i îngriji pe ceilalți face ca oamenii și lupii să fie atât de asemănători. Să cari după tine hrană de colo-colo şi să te îngrijeşti de ceilalţi membri ai familiei inclusiv când sunt bolnavi sunt lucruri pe care le vezi doar la oameni şi la lupi. La o primă vedere, cimpanzeii par să semene mai mult cu oamenii decât lupii. Dar masculii-primate nu ajută la hrănirea puilor sau la îngrijirea bătrânilor. Lupii şi oamenii se înţeleg mai bine. Este unul dintre motivele pentru care, cu multă vreme în urmă, nu am invitat maimuţele să-şi împartă viaţa cu noi, ci lupii. Elli H. Radinger se bazează pe experienţa ei de decenii în studiul lupilor şi ne oferă o privire uimitoare asupra inteligenţei unei specii adesea greşit înţelese. Iubeşte-ţi familia, ai grijă de cei care îţi sunt încredinţaţi, nu renunţa niciodată şi nu înceta niciodată să te joci – acestea sunt principiile lupilor. Au grijă plini de empatie de bătrânii şi răniţii din rândurile lor, îşi cresc plini de dragoste urmaşii şi au capacitatea să uite de toate când se joacă. Lupii gândesc, visează, îşi fac planuri, comunică inteligent între ei – şi se aseamănă mai mult cu noi decât orice alt animal. Elli H. Radinger, celebra specialistă germană în lupi, spune poveşti captivante, ilustrative pentru valori ca spiritul de familie, încrederea, răbdarea, abilităţile de conducere, grija, atitudinea în faţa nenorocirilor sau a morţii. Ne dezvăluie lucruri uimitoare şi necunoscute până acum despre viaţa lupilor şi arată că aceștia ar fi oameni mai buni.

„Oricine aude prima dată urletul lupilor în sălbăticie este profund impresionat. Mulți plâng. Sunetul pare să ne atingă sufletul. Ceva din adâncul nostru. O îmbinare de respect, bucurie și teamă. Sunt recunoscătoare că pot împărtăși acest sunet cu alții. Mă uit în ochii celor care aud prima dată un lup sălbatic urlând și știu că încă avem, cu toții, o legătură cu natura - indiferent câtă tehnologie avem în viețile noastre.”

Documentând peste douăzeci și cinci de ani de observare a lupilor, în Parcul Național Yellowstone, Elli H. Radinger, care a renunțat la profesia de avocat pentru a descoperi aceste animale minunate, ne pune la dispoziție o splendidă carte care ne demonstrează, încă o dată, cât de inteligente sunt creaturile din jurul nostru, în ciuda faptului că, deseori, sunt considerate „fără creier”. Departe de a fi adevărat, iar Înțelepciunea lupilor demonstrează exact contrariul: unele animale sunt de o inteligență extraordinară, iar pasiunea lui Elli H. Radinger a început într-un mod total neașteptat - printr-un „sărut” din partea unuia dintre lupi, care a dus la un stagiu de etologie la Wolf Park (Indiana), ulterior punând bazele unei cariere în biologie, drept asistent voluntar în cadrul Yellowstone Wolf Project. Folosind fotografii în carte, în nuanțe de gri (superbe fotografii!), autoarea spune povestea unei familii de lupi, totul prin intermediul relațiilor care se concretizează în cadrul acesteia: conducătorii, rolurile sociale, vârsta, codul moral, abilitățile care, spre surprinderea mea, includ o gamă variată și remarcabilă de capacități cognitive, inclusiv planificarea din avans, luarea deciziilor prin analiza și cântărirea unor criterii, jocul de rol, antrenamentul, educația parentală și, bineînțeles, supraviețuirea.

„Natura nu este un film Disney, chiar dacă ne place să credem asta. Moartea este mereu sângeroasă și înfricoșătoare. E drept că, din perspectiva mea, mult mai cumplite sunt animalele ținute înghesuite, în masă și în transporturile de animale. Vânătorile lupilor sunt parte din natură, nici rele, nici brutale. Când văd, după o vânătoare reușită, cum fețele lupilor apar epuizate, dar mulțumite, cu boturile însângerate dintr-un cadavru, cum înghit carnea și le-o mestecă puilor la vizuină, iar micuții mănâncă lacomi tot, știu că totul are rost.”

Mi s-a părut fascinantă lecturarea acestei cărți, pur și simplu am devorat-o și, chiar dacă am citit-o acum ceva timp, am recomandat-o în permanență celor cărora le plac cărțile cu și despre animale. Elli, petrecând o perioadă lungă de timp observând familia de lupi, a stabilit o legătură pe care o descrie ca fiind „o relație de iubire”. Cu răbdare, devotament și pasiune, ea a învățat, efectiv, modul în care aceștia își duc viețile, legăturile pe care le creează, formele de inteligență și manifestările acesteia, știind totul despre personalitățile fiecăruia dintre lupi. Lupii sunt creaturi excepționale, care apelează la strategii inteligente de supraviețuire și par să urmărească „un cod moral” pe care l-au învățat și care se manifestă în comportamente altruiste, grija față de ceilalți membri ai haitei, respectul în familie și ajutorul reciproc. Sincer să fiu, într-adevăr, chiar am fost fascinat de ceea ce am citit și am regretat că, atât de mult timp, am considerat lupii ca fiind pur și simplu mânate de instinctul animalic și, evident, cel de conservare. Bineînțeles, din prisma faptului că am reușit să-nțeleg cum funcționează această lume în care trăim și nu rămân rece la nevoile naturii și ale animalelor, și nu consider că „omul este ființa cea mai importantă din Univers”, cu siguranță nu mai am această părere - că animalele, în esență, nu sunt decât (vorba aia) „niște animale”. Și omul e animal, așa-i? 

„Două întâlniri cu lupii cum altele mai diferite nu există. Și totuși pătrunse amândouă de aceeași magie. Întâlnirea cu un lup sălbatic nu lasă pe nimeni rece. Mișcă ceva adânc din noi, un loc unde încă mai suntem întregi.”

De aceea, spre exemplu, mi s-a părut interesantă comparația pe care Elli H. Radinger a făcut-o între lupi și oameni, iar un exemplu foarte clar este modul în care jocul și interacțiunile care se traduc în afecțiune sunt folosite pentru se hrăni și proteja reciproc, pentru a-i învăța pe puiuții de lup despre limitele pe care nu trebuie să le depășească, pericolele ascunse, nevoia de companie și alte comportamente care sunt benefice pentru sănătatea și dinamica generală a haitei, și care îi ajută să devină membri sănătoși care, ulterior, pot fi independenți ai unui grup familial holistic. Lupii tineri, în general, învață prin observație, prin imitare (nu așa fac și copiii mici?!), fac ceea ce văd la părinții lor, uneori stabilind limite ca parte a acestei proces educațional automat. Fiecare lup tânăr poate avea propriile experiențe și învață, astfel, consecințele unei acțiuni, iar puii de lup, ca și copiii oamenilor, au nevoie părinți care să le arate „calea cea bună”. Lupii creează haite dinamice, altruiste, care au strategii de vânat, obiective, limite, roluri și reguli bine stabilite - iar asta îi face, de fapt, să fie atât de înțelepți și buni la vânătoare. Când vine vorba de a lucra împreună, de a coopera, comunicarea joacă un rol esențial, iar lupii știu cum să facă asta astfel încât să aibă randamentul dorit. 

„Poate că tocmai aceste este darul cel mai mare pe care ni-l fac: această lipsă de însemnătate, lipsa de importanță a noastră, a oamenilor, pentru lupi. Pentru că în relație cu natura avem nevoie de un pic mai multă smerenie și modestie. Este vremea să nu ne mai luăm atât de tare în serios, ci pur și simplu să fim. Atunci suntem mai aproape de lup decât oricând.”

Un alt aspect care m-a mișcat a fost observarea faptului că lupii suferă - atunci când un membru al haitei moare, unii lupi se izolează, devin neliniștiți, uneori chiar agresivi, urlă în noapte. Manifestări ale suferinței. În cele din urmă, așa cum facem și noi, ne ridicăm din întuneric, ne scuturăm puțin și ne spunem că viața merge înainte. Totul își urmează cursul firesc - vânează, mănâncă, se reproduc, au grijă de familiile lor. Ei fac ceea ce fac toate creaturile vii în natură: trăiesc momentul, iar apoi își fac griji pentru ceea ce are să urmeze. Din multe privințe, lupii sunt foarte asemănători cu noi: sunt creaturi vii, efervescente, cu personalitate, suflet, emoții, trăiri și inteligență. De asemenea, ei au capacitatea de a trăi în sânul naturii, în această „lume mai veche”, au funcții senzoriale pe care noi le-am pierdut de mult timp sau pe care nu le-am dezvoltat, de fapt, niciodată; lupii pot avea încredere în voci pe care noi nu le auzim vreodată. Și, totuși, se află printre noi - semeni ai noștri pe acest minunat pământ pe care nu ar trebui să-l considerăm „al nostru”, „al oamenilor”, ci al tuturor creaturilor vii care sălășluiesc în brațele planetei Pământ. Înțelepciunea lupilor este o carte minunată, confesiunea unei femei care a creat o conexiune uimitoare cu aceste animale excepționale. 

Cactusul, de Sarah Haywood - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2022

Traducere: Roxana Aneculăesei

Sarah Haywood a studiat dreptul la Kent University și Chester College of Law, apoi a lucrat ca avocat consultant. Deține o diplomă în scriere creativă la Manchester Metropolitan University. Locuiește la Liverpool, împreună cu soțul său, cei doi fii ai lor și două pisici roșcate. Cactusul este romanul ei de debut, fiind în curs de publicare în peste 25 de țări. A fost nominalizat la The Authors’ Club Best First Novel Award și va fi ecranizat de Netflix, cu Reese Witherspoon în rolul principal.

„(...) Nu sunt o persoană răzbunătoare. Dacă moștenirea mamei s-ar fi împărțit pur și simplu în mod egal între noi, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, nu l-aș fi aruncat în stradă a doua zi după moartea mamei (oricât de mult mi-ar fi plăcut să fac asta).”

Carte recomandată de clubul de lectură al lui Reese Witherspoon. O înduioșătoare poveste de dragoste care te învață că uneori trebuie să spui da imprevizibilului. Susan Green e precum un cactus: nu te poți apropia prea mult de ea. Îi place ordinea și detestă să fie luată prin surprindere. La 45 de ani, crede că viața ei e perfectă. Are un apartament în Londra, ideal pentru o singură persoană; o slujbă sigură care se potrivește cu înclinația ei pentru organizare; și un aranjament personal ce îi aduce atât beneficii culturale, cât și intime. Dar atunci când își pierde mama și află că ea însăși va deveni mamă, cea mai mare frică a lui Susan se adeverește: începe să piardă controlul. În scenă intră Rob, prietenul destul de ciudat, dar bine intenționat al fratelui său. Pe măsură ce sarcina avansează și spirala vieții ei se învârte tot mai repede, Susan e uimită să găsească un prieten în acest bărbat. Poate chiar va învăța să se iubească mai mult și va avea șansa să găsească dragostea adevărată, dacă întâmpină viața cu brațele deschise.

„(...) Voiam să-i spun ceva pe un ton ferm, dar arăta ca și cum urma să plângă. Te rog, nu, mi-am zis. Nu știu ce să fac cu bărbații care plâng. Sau care fac orice altceva.”

Cum aud Reese Witherspoon, mă și pun pe citit. Da, chiar o stimez extraordinar de mult, și nu pot spune că am întotdeauna încredere în recomandările care se fac la clubul ei de lectură, dar mai mereu ajung să citesc ceea ce, de fapt, recomandă. De fapt, chiar așa am ajuns și la romanul lui Sarah Haywood, Cactusul. Sincer să fiu, nu mi-a plăcut, dar nici nu mi-a displăcut, iar asta pentru că am intrat în lecturarea cărții fără să știu ceva despre ea. Recunosc, mi-a plăcut mult coperta, și chiar a fost o carte pe cât de amuzantă, pe-atât de tristă, de fapt, și destul de profundă pe alocuri. Partea interesantă este că mi-a plăcut foarte mult faptul că Susan se adresa cititorului la modul direct, folosind „tu”, ceea ce m-a făcut să fiu mult mai apropiat de ea. Susan Green, această femeie la 45 de ani, care este de părere că are o viață perfectă și că totul este exact așa cum trebuie să fie. De fapt, atât timp cât este mulțumită cu toate acestea, bineînțeles că are dreptate. Totuși, la un moment dat se-ntâmplă ceva bizar: mama sa moare, iar mare parte din avere îi este lăsată fratelui ei, Edward Green, pe care mereu l-a considerat un ratat care încă stă cu maică-sa. Well, dragă Susan, aici greșești puțin, dar să trecem peste asta.

„(...) Putem alege cum ne definim, iar eu mă definesc ca fiind o femeie autonomă și plină de resurse. Ceea ce-mi lipsește în ce privește familia sau alte relații personale apropiate este compensat de viața mea interioară bogată, care este mult mai constantă și pe care mă pot bizui mai mult.”

Cartea, în esență, chiar te prinde. Eu am citit-o foarte rapid, pentru că mi-a plăcut cum scrie autoarea, chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, însă pe alocuri mi s-a părut a fi o carte „despre nimic”. Puțin cam lungită, pentru că abia pe la final aflăm care-i, de fapt, faza cu acest testament, și de ce mama ei a ales să-i lase mare parte din avere lui Edward. Mi-a plăcut mult de tot și mi-a stârnit hohote de râs modul în care Susan se comportă cu Edward, replicile acide dintre ei, înțepăturile incisive și tot sarcasmul acesta inteligent pe care aș vrea să-l găsesc mult mai des în cărți. Rob, de asemenea, mi s-a părut foarte interesant în relația cu Susan, deși nu prea reușeam să-mi dau seama în ce direcție o vor lua lucrurile. A, da, am uitat să spun că, la un moment dat, Susan își dă seama că e însărcinată? Ea, care doar și-a propus să aibă un fel de „relație cu beneficii” cu un tip, însă se dovedește că lucrurile au mers, de fapt, mult mai departe. Parcă prea departe, cel puțin din punctul de vedere al lui Susan. În orice caz, experiența aceasta - cea de a fi însărcinată - o va schimba foarte mult. Pentru că, până la urmă, orice cactus înflorește la un moment dat, nu? Mai ales atunci când e îngrijit cum trebuie.

„- Însă asta nu este și definiția mea, a zis ea cu gura plină. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să ai toate trăsăturile astea, nici măcar una dintre ele, ca să te numești feministă. Totul se reduce la faptul că trebuie să știi că femeile sunt egale cu bărbații și să pui în aplicare acest lucru. Să te asiguri că această egalitate este recunoscută acasă, la locul de muncă, în viața publică. Și să recunoști că noi toți - bărbați și femei - suntem uneori puternici, alteori slabi; uneori, cu capul pe umeri, alteori, sub imperiul emoțiilor; uneori, avem dreptate, alteori, ne înșelăm. Nicidecum să-ți reprimi sentimentele și vulnerabilitățile. Asta e cu totul altceva.”

Cactusul chiar a fost un roman în regulă, adică citirea sa a fost o experiență plăcută, relaxantă, de care ai deseori nevoie. Aș fi vrut, poate, ca unele aspecte să fie tratate cu mai multă profunzime, nu știu, să fie un roman ceva mai sensibil, mai emoționant. În general, și-aici vorbesc despre propriile gusturi, eu caut ca un roman să mă emoționeze, să mă miște, și mi-e greu să trec peste ideea (care este foarte viabilă) că, uneori, trebuie să citim și cărți care să ne relaxeze. Da, chiar m-a relaxat, a fost o lectură ușoară, senină, care chiar nu m-a plictisit, dar de care n-am putut să mă atașez în totalitate. Sarah Haywood scrie destul de interesant, scrie bine, însă pe alocuri mi s-a părut seacă, parcă mult prea fadă. Aici, iarăși, este vorba strict despre gusturile mele literare, dar tocmai despre asta este și a face recenzia unei cărți, nu? Implicit, dacă rezonați cu gusturile mele în materie de cărți, atunci s-ar putea să percepeți poate la fel lecturarea romanului lui Haywood. În sfârșit, trăgând o linie, pot spune că este o carte care mi-a plăcut, însă care aș fi vrut să-mi ofere mult mai multe. 

„Recunosc că mi-am îngropat fața în uniforma lui de muncitor, în timp ce el a făcut la fel cu părul meu. Întrecuserăm o limită. Extrem de ridicol, știu asta. Mă simt jalnic numai când îmi amintesc. N-aveam nicio idee despre cum Dumnezeu trebuie să fi arătat amândoi: o femeie mică de statură, cu o sarcină avansată și o ținută ireproșabilă și un bărbat înalt, cu părul ciufulit și haine de muncitor. În mod clar, îmi pierdusem mințile.”

Personajele, ah, da, am uitat s-o spun, sunt chiar faine. Serios! Sunt convingătoare, reale, și nu au un comportament artificial. Aș fi zis cu ușurință că sunt chiar oameni din viața reală, care se mai întâmplă să se regăsească în astfel de conjuncturi. Acesta a fost unul dintre punctele forte ale acestei cărți, și chiar mi-a plăcut mult de tot de Susan, cu toate alegerile pe care le-a făcut, cu toate valorile și credințele pentru care a pledat. Zău, a fost foarte interesant să-i urmăresc dinamica evolutivă, să-ncerc s-o judec pentru anumite comportamente și să-i înțeleg stările și trăirile. O femeie destul de înțepată, aș putea spune, și chiar curajoasă. Chiar nu am nimic să-i reproșez, decât faptul că, sincer, parcă a dus-o puțin prea departe cu testamentul ăla. În orice caz, când aflăm care-i de fapt treaba, lucrurile sunt mult mai ușor de înțeles și de justificat. Mi-a plăcut, de asemenea, și relația dintre ea și Rob, deși în scenă exista deja un alt tip, cel cu care se întâlnea de câțiva ani, tatăl biologic al copilului pe care îl poartă. Deci, dacă sună a o carte pe care ați vrea s-o citiți, atunci dați-i o șansă. Sigur o să vă placă. 

Supraviețuitorii, de Jane Harper - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2022

Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița (2017, Editura Trei), romanul de debut, a fost adaptată pentru marele ecran într-un film cu buget mare, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: Australian Book Industry Awards Book of the Year, Australian Indie Awards Book of the Year, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist, British Book Awards Crime and Thriller Book of the Year. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei au apărut Arșița (2017, traducere de către Mihaela Buruiană) și romanul Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu)

„- Din același motiv pentru care Sean este încă prieten cu el, bănuiesc. Oamenilor le pare rău pentru el. Deși nu ar trebui, spuse Liam cu un ton sever. Însă le pare rău pentru că cealaltă persoană pe care idiotul ăsta a reușit să o omoare atunci a fost propriul frate.”

Chiar și cele mai adânci secrete ies la lumină. Viața lui Kieran Elliott s-a schimbat pentru totdeauna în ziua în care o greșeală necugetată s-a soldat cu urmări devastatoare. Vinovăția care încă îl bântuie iese la suprafață când vizitează cu familia sa micuța comunitate natală de la malul mării. Părinții lui Kieran își duc viața într-un oraș unde destinele sunt decise de mare, iar între ei stă fratele lui absent, Finn. Când pe plajă este descoperit un cadavru, secrete de mult îngropate amenință să iasă la lumină. O epavă scufundată, o fată dispărută și întrebări care n-au fost niciodată alungate.

„- În fine, a zis Liam cu voce aspră. Eu văd lucrurile foarte simplu: dacă omori pe cineva, meriți tot rahatul care urmează.”

Well, eu și Jane Harper n-avem o relație tocmai bună. Am citit toate cărțile scrise de care au fost traduse la noi, adică și Arșița (căruia, din câte văd, nu i-am făcut o recenzie, deși știu că mi-a plăcut și nu prea, dar dacă e să fac o comparație, mi-a plăcut mult mai mult decât celălalt din 2020) și Forța naturii (recenzia o puteți găsi AICI), și după lecturarea celor două, am ajuns la o concluzie: fie îți place Jane Harper foarte mult, fie nu-ți place. De ce? Pentru că știu persoane care adoră cum scrie Harper, și mai mult decât atât, persoanele respective chiar citesc multe, multe cărți thriller (da, Adela, despre tine este vorba). Cu romanul de față am avut o experiență destul de interesantă, întrucât, încă de la început, știam în ce mă bag: mă așteptam să nu-mi placă întocmai pe cât aș fi vrut să-mi placă, iar pentru aproximativ două sute de pagini chiar am avut impresia asta (dat fiind faptul, de altfel, că Jane Harper chiar are un stil precis pe care îl abordează - slow burning, încet, tihnit, încât cu ușurință ar putea părea plictisitor și enervant). De data aceasta, spre deosebire de experiența pe care am avut-o cu celelalte romane, am fost mult mai răbdător: așteptam să ajung într-un punct, în acel punct. Iar de acolo, bineînțeles, lectura a curs ca un râu liniștitor în care te scufunzi pentru a te răcori într-o zi călduroasă de vară.

„Nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). Nimeni nu-și dăduse seama cât de puternică avea să fie furtuna (...). O plăcea cu adevărat pe Olivia și doar își dorise să o vadă (...). Finn și Toby aveau suficientă experiență cât să ia singuri decizii pe apă (...). A fost un accident.”

Romanul acesta are un mister care, în sine, este destul de interesant și convingător. Narațiunea, în ansamblu, este condusă de anumite secrete din trecut, în principal câteva morți care au avut loc în condiții bizare. În orice caz, în toată cartea, chiar dacă se-ntâmplă lucruri obișnuite, de rutină, domină un sentiment care-ți insuflă că „ceva nu este în regulă”. Un fel de răutate subtilă provenită din partea personajelor, ceea ce-ți dă o stare bizară, intensă, greu de descris. De fapt, ca și în celelalte romane ale autoarei, este obișnuit să ai impresia că la suprafață nu prea se-ntâmplă mare lucru, fiindcă adevăratele și importantele lucruri se-ntâmplă, de fapt, în profunzime, în interiorul personajelor, iar pe acest aspect se construiește povestea lui Harper, până se ajunge la inevitabila și de-a dreptul surprinzătoarea concluzie: oamenii, într-adevăr, chiar nu sunt ceea ce par să fie. Chiar mi s-a părut o poveste captivantă, dar nu la modul clasic în care aș putea-o spune: nu e captivantă prin acțiune, ci prin psihologia personajelor. Prin scenariul construit pas cu pas, încet și sigur, care te duce către o concluzie care, într-un fel, este pe cât de neașteptată, pe atât de banală - chiar nu știu cum să explic ceea ce am zis, sincer. Dar simt că așa aș putea descrie direcția în care au mers toate lucrurile.

„Kieran i-a privit cum stăteau umăr la umăr în obosita lor sală de evenimente, în fața fotografiilor fetei lor răposate. S-a gândit că arătau ca din altă lume. La modul propriu, era ca și cum nu se aflau cu adevărat acolo. I se părea că îi aude gândindu-se că asta nu era viața lor. Că nimic din toate astea nu li se întâmpla cu adevărat.”

Am observat că poveștile lui Harper au întotdeauna în centru personaje (nu acțiune, vreau să zic, ci personajele în sine reprezintă, de fapt, puncte de plecare, nu neapărat anumite întâmplări): este vorba despre secrete, despre sentimente patologice de vinovăție, teamă, și o frică oarecum omniprezentă insuflată de faptul că nimeni, dar nimeni, nu pare să fie cine (și cum) susține că este. De asemenea, este vorba și despre cum se raportează acele personaje unul la celălalt. Jane Harper este foarte perspicace și atentă atunci „când le pune în cârcă” anumite întâmplări, slăbiciuni sau puncte forte. Niciodată nu trebuie să ai impresia că cineva este cu adevărat real, fiindcă toți ascund anumite secrete - fie că au o însemnătate în dinamica și cronologia poveștii, fie că nu. În Supraviețuitorii este vorba de nuanțele personajelor, despre psihologia lor, iar punctul culminant al poveștii nu este reprezentat de situații în sine, ci de personajele care, în esență, nu te-ai fi gândit să facă vreodată parte integrantă din „verdictul” autoarei. Cred că am fost mult mai răbdător cu această carte, și tocmai din acest motiv mi-a plăcut mai mult decât celelalte scrise de autoare.

„- A fost dureros pentru toată lumea, știu asta. Însă, în toți acești ani petrecuți de mine ca polițist, nu mi-am închipuit niciodată că așa ceva se putea întâmpla aici. Mă tot gândesc la ceea ce am făcut sau poate că nu am făcut, de am ajuns să se întâmple așa ceva în circumscripția mea. Când a devenit Evelyn Bay un loc în care o fată venită să lucreze peste vară ajunge să moară?”

Chiar dacă începutul poveștii a fost mai lent, chiar plictisitor, am ajuns destul de rapid în punctul în care n-am mai putut lăsa cartea din mână. De fapt, pentru mine chiar a fost o surpriză faptul că am citit-o într-o singură zi, fiindcă m-aș fi așteptat să mă chinuie, bazându-mă pe experiențele anterioare. În schimb, chiar a avut tot ce-i trebuie, după părerea mea, pentru a fi un mistery suficient de bun încât să-l recomand și altor persoane. De asemenea, a fost și un roman chiar profund și emoționant, aș putea spune, deoarece abordează un subiect destul de sensibil (deși nu face punctul maximal de interes al dinamicii). Cadrul în care s-a desfășurat totul, în aceeași măsură, m-a convins, deoarece mi-a dat impresia unui loc în care astfel de lucruri chiar s-ar putea întâmpla (de fapt, chiar îmi place mult că Jane Harper mizează pe chestiile astea cu natura, nu știu, mi se pare ceva autentic, ceva diferit). Există numeroase puncte forte ale acestui roman, iar unul dintre ele ar fi, după cum deja probabil v-ați dat seama, personajele: personaje reale, alcătuite din lumini și umbre, complexe, duplicitare și dinamice, care evoluează pe măsură ce acțiunea înaintează. Teamă, vină, egoism și duplicitate - trăsături atât de frecvente și, totuși, atât de greu de observat.

„- Furtuna aceea...”

Așadar, chiar vă recomand romanul scris de către Jane Harper, Supraviețuitorii, cu cea mai mare încredere. Cred că v-ar plăcea, în special dacă sunteți în căutarea unei lecturi slow burning, care îți dă de gândit și se joacă extrem de ușor cu mintea ta. După cum am spus, se citește foarte rapid și nu te solicită, dar asta nu-l face să fie un mistery banal - nu, nu e, ci chiar e mult diferit față de multe cărți din acest gen. Are Jane Harper acel ceva cu care ori are de câștigat, ori poate foarte ușor să dea greș. În momentul de față, încă sunt în dubii, deoarece celelalte două experiențe anterioare n-au fost dintre cele mai plăcute sau memorabile. Cu toate acestea (și mai ales că am și uitat despre ce erau cărțile respective), chiar am de gând să le recitesc și, de ce nu, poate să-mi reconsider părerile (spre exemplu, același lucru l-am făcut recent și cu cărțile scrise de Ruth Ware pe care, acum câțiva ani, nici nu le-aș fi atins - deși le-am citit -, deoarece nu-mi plăcea deloc cum scrie; acum, în schimb, ador efectiv tot ce a scris și, de asemenea, am citit tot ce a apărut la noi). Să aveți parte doar de lecturi frumoase și cu spor!

„Înspre nord, valurile își rostogoleau spuma pe nisip. În depărtare se vedeau două bărci care pluteau în bătaia vântului. Înspre sud... Kieran a înțepenit. Înspre sud, la doar câteva minute de mers, a văzut adunat un mic grup de oameni. Stăteau în picioare, nemișcați și băgați unii în alții, cu capetele plecate și câinii ținuți strâns în lese. Cu toții priveau ceva ce se petrecea la linia țărmului. Putea simți de la distanță, pulsând cumva, nenorocirea.”

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jane Harper, Supraviețuitorii, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!