sâmbătă, 5 noiembrie 2022

Un om mai bun (Inspectorul Gamache, #15), de Louise Penny - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 576
Anul apariției: 2021
Traducere: Diana Purgaru 

Louise Penny este o autoare canadiană de romane polițiste al căror protagonist este inspectorul-şef Armand Gamache de la Secția de Omucideri a Poliției din Québec. Louise Penny a fost crainic radio pentru Canadian Broadcasting Corporation. După ce s-a dedicat scrisului, a câștigat numeroase premii pentru romanele sale, printre care CWA New Blood Dagger, Arthur Ellis şi Agatha (de șapte ori) și a fost finalistă la Edgar Award for Best Novel. Romanele ei au fost traduse în 23 de limbi. În 2017, Louise Penny a primit Ordinul Canadei pentru contribuția la cultura națională. La Editura Trei au mai apărut și romanele Locul de unde vine lumina și Lungul drum spre casă, Toți diavolii sunt aici
„În timp ce Jean-Guy Beauvoir explora tangibilul, ceea ce putea fi atins, Armand Gamache explora ceea ce se putea simți. El era cel care se avânta în acel teritoriu haotic. Vânând. Căutând. Luând urma. Scufundându-se în emoții până când dădea peste una atât de putredă încât conducea către criminal.”
Un roman din seria Inspectorul Gamache. De la autoarea bestsellerului Locul de unde vine lumina. În prima zi de lucru ca șef al departamentului Omoruri din Québec, inspectorul Armand Gamache trebuie să facă față unor inundații catastrofale, unor atacuri dure în presă și unei dispariții misterioase. În tot acest haos, pe care abia dacă reușește să-l țină sub control, Gamache mai este abordat și de un tată disperat, a cărui fiică a dispărut. Instinctul îi spune că este deja prea târziu ca să o mai salveze pe Vivienne Godin. Totuși, dat fiind că și el are o fiică, se lasă antrenat de empatie față de nefericitul tată. Bântuit de întrebarea „cum te-ai simți tu dacă…”, reia căutările. În cele din urmă, este descoperit un cadavru. Numai că, în toată această situație confuză, se fac greșeli mari… Iar Gamache trebuie să se confrunte cu o posibilitate cumplită și o întrebare arzătoare: „Ce-ai face dacă ucigașul copilului tău ar scăpa nepedepsit?”
„Și ei știau. Petrecuseră decenii întregi urmărind creaturi. Pe alei întunecate. În locuințe. În adâncul vieților oamenilor. Adesea sub masca prietenilor, a iubiților, a colegilor atenți. Uneori, complet străin. Alteori, croiți de oameni cu mâna lor. Demonul lui Vivienne o găsise pe acel pod.”  
Pentru mine, Louise Penny este autoarea pe care, incognito, o ador. Pur și simplu ador cum scrie, îmi place tot ce oferă, modul în care oferă cititorului câte puțin din fiecare, într-un echilibru perfect: profunzime, dramatism, situații tragice, personaje pe care le iubești și pe care le urăști. Un roman polițist, cu un oarecare iz de thriller, un roman „clasic”. Nu știu. Mi se pare că are câte puțin din toate și în așa măsură încât să țină cititorul prins de paginile cărții. După ce am citit Locul de unde vine lumina (recenzia AICI), Lungul drum spre casă (recenzia AICI) și Toți diavolii sunt aici (recenzia o găsiți AICI, dacă vă interesează) am avut certitudinea că orice aș citi scris de Louise Penny, cu siguranță are să-mi placă. Și așa a fost. Am citit romanul de față în mai multe zile, pentru că mă înspăimânta gândul că atunci când îl voi termina am să mă despart de personaje. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut la nebunie - și poate nu prin acțiunea (foarte complexă) pe care o prezintă, poate nu prin intriga (de asemenea, foarte bună) pe baza căreia se fundamentează cartea, poate nu prin deznodământ, nu prin detaliile unei anchete polițienești tipice. Nu. Ci prin cât de frumos au fost conturate, create și dezvoltate personajele. De la tipii buni, până la cel care se dovedește a fi vinovat de o anumită presupusă crimă. 
„Era instinctiv. Un animal grav rănit, care se târa singur. Ca să-și lingă rănile. Sau, dacă acestea se dovedeau prea adânci, să moară.”
Ca să fim clari de la bun început, acesta nu este un thriller. Este un roman polițist. Care, mai mult ca sigur, vine drept o completare a seriei de cărți cu emblematicul și deja legendarul inspector Armand Gamache - sunt sigur că dacă aș fi citit și volumele anterioare (din păcate, nu sunt traduse la noi), aș fi înțeles mai bine anumite aspecte, dar chiar și-așa l-am simțit pătrunzând rapid în sufletul meu. Acțiunea se desfășoară în localitatea Three Pines din Quebec (Canada), și îl are în centru pe, evident, pe inspectorul-șef Gamache, acum retrogradat de către cei mai lipsiți de caracter, egoiști și cu o ambiție crasă, patologică, ce doresc să păteze reputație unui om pe care îl percep ca având mai multă putere (ceea ce e absolut adevărat), ca fiind mai inteligent (mult, mult mai inteligent) - deci, pe care îl percep drept o amenințare (sincer, chiar au motive s-o facă). Cu toate acestea, ei nu s-au acceptat niciodată ca Gamache chiar s-accepte cererea de retrogradare din funcția de șef. Gamache nu este un om al orgoliilor, ci un om care inspiră loialitate și respect celorlalți. De-asta, sincer, Gamache e unic și mi-e atât de drag.
„Armand se ridică în picioare, apoi se așeză încet la loc, în timp ce importanța acelui lucru îl izbi. 
Până când tot ceea ce crezuse că era realitate a fost dezvăluit ca fiind o simplă ficțiune. 
Până când certitudinile au dispărut și o altă poveste și-a făcut apariția din adâncurile reci și întunecate ale acestei crime.
Orice adevăr conține o parte de răutate.”
Revenirea lui Gamache la Sûreté du Québec este și mai puțin bine primită pe rețelele de socializare, cu o tiradă de postări groaznice, ce au scopul de a defăima, fiind falsificate și aruncându-i imaginea și numele inspectorului în noroi. Însă Gamache este un om vertical, un om cu o forță interioară superioară, ce poate face față aproape oricărui tip de eveniment. De altfel, nu se răzvrătește în momentul în care trebuie să se supună noului său șef, Jean-Guy Beauvoir, sub comanda căruia se află. În orice caz, ca să nu ma bat câmpii, ideea este că totul începe în momentul în care agentul Lysette Cloutier și Gamache au misiunea de a investiga cazul unei femei însărcinate dispărute, Vivienne Godin, care nu a mai ajuns la domiciliul tatălui ei, Homer. Acesta este disperat - pe bună dreptate - deoarece Vivienne este căsătorită cu un soț abuziv, un artist în ceramică, numit Carl Tracey. Un tip deplorabil și chiar urâcios. Între timp, totul se desfășoară într-un cadru local extrem de palpitant (să mă ierte cineva că spun asta, dar chiar mi s-a părut că potențează la maximum tensiunea cărții) - posibilitatea ca un râu să iasă din matcă, Bella Bella, și să inunde întreaga localitate. Locuitorii din Three Pines - și chiar cei doi detectivi - trebuie să depună eforturi mari pentru a construi baraje pe malul râului, folosind saci cu nisip, pentru a încerca să salveze Three Pines. 
„Gamache îl privi pe tatăl lui Vivienne cum își croia drum pe bâjbâite. Într-o teribilă lume nouă. Împleticindu-se în frânturi de cuvinte pe care nu îndrăznea să le rostească. Căzând pradă unor emoții pe care nu îndrăznea să le recunoască. Adunându-se. Mergând mai departe. Pășind pe acea sârmă a nevoii de a insista pentru acțiune dintr-un motiv pe care nu se simțea în stare încă să-l admită.”
Dincolo de faptul că desfășurarea anchetei m-a ținut captiv de la bun început, am simțit că citesc un roman slow peaced, un roman lejer, dar în același timp complex. Care-mi dă timp, nu „mă ia pe neașteptate”. Care mă lasă să gândesc lucrurile, să le trec prin prisma propriei mele rațiuni. Care mă lasă să-mi pun întrebări, punându-mi la dispoziție îndeajuns de mult timp încât să caut un răspuns cât de cât viabil. Mi-au plăcut întorsăturile de situație, mi-a plăcut efervescența personajelor - știam, de altfel, că asta are să-mi placă cel mai mult, fiindcă aceleași lucruri l-am regăsit și în primul roman scris de Louise Penny pe care l-am citit - un talent formidabil de a-și trata personajele cu grijă, cu delicatețe și sensibilitate, înzestrându-le cu un caracter verosimil, cu replici care au substrat, cugetări profunde, emoție și trăiri. Drame și traume. Visuri și multe, multe cuvinte nespuse. Refulări interioare și regrete. Ah, cât de mult mi-a plăcut această carte! Și știu că mă manifest impresionist, dar chiar mi-a plăcut extraordinar, și sunt tare entuziasmat că instinctul nu m-a înșelat nici de această dată.
„În acea după-amiază, ieșise din pădure fărâmat. Iar acum se întorsese. Un om mai bun? Un om mai înverșunat? Erau pe cale de a afla.”
Penny scrie... cu umanitate. Și compasiune. Și cu perspicacitate și înțelepciune despre contradicțiile care, uneori, stăpânesc oamenii. Și despre cât de complecși, reali și deseori foarte fictivi sunt aceștia. Nimeni nu este în totalitate bun - nici măcar Gamache -, cum nimeni nu este în totalitate rău și diabolic. Repetându-mă, punctul forte al acestei cărți au fost personajele care sunt bogate în esență, complicate, excentrice, polarizante. Iar dacă le plasezi într-un sătuc precum Three Pines, restrâns și mic, unde oamenii se-ajută între ei, se susțin unii pe alții și sunt uniți de sentimentul solidarității, ilustrând puterea lor sinergică, și dacă mai adaugi și o întâmplare bizară care stârnește neliniștea - ei bine, atunci tot ce mai este necesar este să ai o scriitură impecabilă (iar la această categorie Louise Penny excelează) pentru a livra cititorului o poveste memorabilă. Și un roman frumos; pardon, genial; așa cum a fost Un om mai bun. Chiar sper că se vor mai traduce și alte cărți din serie, fiindcă deja îmi lipsește Gamache!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Louise Penny, Un om mai bun, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

vineri, 4 noiembrie 2022

Noi apariții la Editura RAO


O poveste care va urma (Către stele, #1), de Sylvain Neuvel

În O povestecare va urma – primul volum al trilogiei Către stele –, narațiunea este construită în jurul reprezentantelor unei rase extraterestre, care își spun Kibsu. De-a lungul mileniilor ele străbat lumea, și astfel le vom regăsi în zona populată de sciți a fluviului Volga, în Orientul Apropiat, în Rusia Kieveană, iar mai apoi în Germania nazistă, în Uniunea Sovietică și în Statele Unite ale Americii. Generație după generație, ele sunt urmărite de niște bărbați extratereștri, Rādi Kibsi, și astfel existența lor se transformă într-o luptă pentru supraviețuire și pentru a păstra cunoașterea. Firul narativ principal al romanului este construit în jurul personajului Mia. Aceasta se află în 1945 în Germania nazistă, unde are misiunea de a-l extrage din rândul naziștilor pe savantul Wernher von Braun și de a-l aduce în tabăra americană pentru a participa la dezvoltarea programului spațial al acestora. Ulterior o regăsim în U.R.S.S. și în S.U.A cu scopul de a-i ajuta pe oameni in călătoria lor către stele.

O lume fără bărbați, de Christina Sweeney-Baird

O carte tulburătoare care, deși este scrisă sub forma unei povești din viitor, poate reprezenta realitatea imediată: un virus care îi ucide doar pe bărbați creând o nouă ordine a lumii. Totuși, în spatele acestei provocări ipotetice, se află o voce plină de speranță și curaj. Așadar, un roman fantastic în care bărbații poartă virusul și doar femeile ne pot salva pe toți. În anul 2025, în Scoția a apărut un virus misterios – generând o boală letală care pare să afecteze doar bărbații. Când doctorul Amanda MacLean raportează acest fenomen, este respinsă ca fiind isterică. Până când avertismentul ei este ascultat, este prea târziu. Boala devine o pandemie globală și una politică. Victimele sunt toate bărbați. Lumea devine atipică - o lume a femeilor.

Noroc chior, de Rosa Montero

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.


A fost odată o inimă frântă, de Stephanie Garber

O poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.

marți, 1 noiembrie 2022

Amândoi mor la sfârșit, de Adam Silvera - Recenzie

Editura: Storia Books
Colecția: Young Adult
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2021
Traducere: Irina Stoica

Adam Silvera este autorul care a intrat deja în topul bestsellerurilor New York Times cu romanele More Happy Than Not, Trecutul e tot ce mi-ai lăsat și cel mai recent titlu, Amândoi mor la sfârșit. A primit distincția Publishers Weekly Flying Start pentru debutul lui. Adam s-a născut și a crescut în Bronx și a fost librar, înainte să lucreze în industria editorială de cărți de copii. A lucrat pentru o companie de dezvoltare literară, pentru un website de scriere creativă pentru adolescenți și a fost critic de carte pentru cărți de copii și adolescenți. Este foarte înalt și locuiește în prezent în Queens, New York. Îl găsiți pe blogul lui, www.adamsilvera.com.
„Am fost crescut să fiu sincer, dar adevărul poate fi complicat. Nu contează dacă adevărul n-o să distrugă tot, dar uneori cuvintele nu ies până când nu ești singur. Și nici măcar atunci nu e garantat. Câteodată adevărul rămâne un secret pe care-l ascunzi de tine însuți, pentru că e mai ușor să trăiești într-o minciună.”
Adam Silvera ne aduce aminte că nu există viață fără moarte și nici dragoste fără pierdere, într-o poveste devastatoare, și totuși optimistă, despre doi oameni a căror viață se schimbă pe parcursul unei zile de neuitat. Pe 5 septembrie, puțin după miezul nopții, Crainicii Morții îi sună pe Mateo Torrez și pe Rufus Emeterio să le dea o veste proastă: vor muri astăzi. Mateo și Rufus nu se cunosc, dar, din motive diferite, amândoi caută un prieten nou în Ziua Sfârșitului. Partea bună e că există o aplicație special pentru asta: Ultimul Prieten. Prin intermediul ei, Rufus și Mateo sunt pe cale să pornească într-o ultima aventură — în cea din urmă zi a lor, vor trăi cât pentru o viață întreagă.
„- Christian sigur e mândru de tine. Ești șansa lui Penny la fericire, într-o lume care îți face numai promisiuni ieftine și nu-ți oferă nicio garanție și nu îi răsplătește mereu pe cei care au făcut totul cum trebuie. Sincer, universul ăsta își bate joc la fel de tare de o persoană bună ca de una mai puțin bună, dar tu îți dedici zilele altcuiva, fără să aștepți nimic în schimb. Nu toată lumea e programată ca tine.”
Cum spuneam cuiva, după ce am terminat această carte, știu că sufletul mi-a părăsit trupul și s-a așezat între paginile romanului de față. My God, nici nu știu ce să spun... Mă întreb de ce mi-a luat atât de mult timp până să pun mâna pe această carte? De ce am avut păreri preconcepute crezând că to hype-ul de care, într-o perioad, s-a „hiper-bucurat” este, într-o măsură, nejustificat?! Pentru că nu, chiar nu este așa, deoarece Amândoi mor la sfârșit este un roman absolut incredibil, superb scris, o poveste superbă cu personaje superbe și un scriitor superb care are un stil de scriere superb. Mda, cred c-ați înțeles cum stă treaba. Dar, într-adevăr, este un roman care pur și simplu m-a dat peste cap și care, la ultima pagină, m-a regăsit plângând ca un copil. Știu de ce, da, pentru că totul e super trist, dar în același timp parcă super plin de speranță, dar m-am raportat și la anumite situații din viața mea (extrapolând ideea) și, în fine, așa fost să fie. Un cumul magnific de emoții și sentimente, într-o poveste care depășește limita imaginarului și ne învață că, în cele din urmă, într-o zi, într-o singură zi, poți trăi mult mai intens decât, poate, ai trăit întreaga viață. Iar atunci când lângă tine este cine trebuie, nu ai cum să nu te simți împlinit.
„Trebuie să fac o poză cu Mateo dormind.
Sună ciudat, știu. Dar trebuie să imortalizez fața asta senină. Tot ciudat sună. Rahat. Dar vreau să surprind și momentul. Cât de des ajungi într-un tren în care se taie curentul, cu un puști de optișpe ani care ține o casă de Lego în brațe, pe drum spre cimitirul unde e îngropată mama lui? Exact. E demn de pus pe Instagram.”
Dar, înainte de toate, vreau să-i spun lui Adam Silvera că pur și simplu I hate you, bro, fiindcă nu înțeleg de ce totul ar trebuit să fie atât de trist - adică, pe bune, chiar nu putea să fie o poveste dintr-aia drăguță în care totul este frumos, în care toți se bucură?! Bine, știu că este vorba despre o bucurie absolut mirifică, dintr-aia once in a lifetime, dar, serios, de ce a trebuit ca premisa să fie tristă? Înțeleg, evident, că este doar o poveste, dar nici n-aveți idee cât de frumoasă este povestea și cât de ușor, nu știu, ai putea scoate anumite situații fictive și transpune în realitatea imediată. Cât de frumoasă a fost prietenia dintre cei doi, cât de superb a evoluat totul, cum fiecare s-a transformat, emoțiile și sentimentele care au luat naștere în ei și între ei. Efectiv, am citit această carte într-o singură zi, și știu că astăzi a fost necesar să merg undeva și, când am urcat în autobuz, am țintit un loc pe care să mă așez și am citit tot drumul. Apoi, la întoarcere, cât așteptam autobuzul, m-am așezat pe o bancă și am început să citesc. N-am mai putut să mă desprind de romanul lui Silvera - sincer, cred că e una dintre cele mai bune cărți citite anul acesta. Și nu exagerez! M-a d-o-b-o-r-â-t! A dat cu mine de pământ. S-a jucat cu sufletul & inima mea. Dar, Doamne, cât de frumos s-a simțit totul!
„(...) Orice s-ar întâmpla, cu toții avem un sfârșit. Nimeni nu trăiește veșnic, dar ceea ce lăsăm în urmă ne ține în viață pentru altcineva. Și mă uit la mulțimea asta de oameni, Deckeri și prieteni de-ai lor, și văd că toți trăiesc.”
Amândoi mor la sfârșit este cartea pe care n-ai cum să nu o simți. Pur și simplu, este mult prea frumos conturat totul, iar povestea este de o intensitate magnifică - vorbim aici despre doi tineri care află că vor muri, asta într-un univers bizar în care niște oameni te sună să-ți zică faptul că, hey, uite, mai ai cam douăzeci și patru de ore de trăit, ne pare rău, vezi ce faci și bucură-te de viață, pa!, și scenariul acesta trebuie să recunoaștem că este cam trist. Însă acest anunț reprezintă „motorul” personajelor noastre - aflându-se în aceeași situație, decidă să-și găsească un Ultim Prieten, dar niciunul nu știe că această persoană are să le schimbe viața. Pentru totdeauna! Și, în asemenea momente, iminența morții devine și mai greu de suportat. Fiindcă este vorba despre toate bucuriile, despre tot ce-ar fi putut face, despre toate amintirile care încă nu-s imprimate în mințile lor... Despre toate nopțile nedorite, toate atingerile pe care niciunul nu le va fi simțit, toate sărutările care nu s-au dat și mesele târzii, filmele nevăzute! Of, cât de sad este totul, pe bune, și cât de frustrant! Nu spun, în schimb, că nu știam că lucrurile o vor lua în acea direcție, ci spun doar că mi-aș fi dorit din suflet ca, deodată, să se-ntâmple ceva, să facă cineva o vrajă sau să găsească o poțiune a nemuririi, sau, nu știu, să facă ceva...
„(...) - Prietenia ta e cel mai bun lucru pe care mi l-a adus moartea.”
Nici nu știu ce aș mai putea spune, fiindcă am rămas fără cuvinte; n-aș putea vorbi despre această carte, n-are niciun sens. Pe lângă acțiunea frumoasă, pe lângă personajele superbe și felul în care scrie Adam Silvera, cred că această carte se simte, se trăiește - nu o pot „teoretiza”, să zic așa. N-am cum. Cred că trebuie doar citită și, în fine, simțită de fiecare în modul său. Eu am simțit-o așa, adică foarte intens, și m-a atins nespus de mult. Mă bucur că am reușit, în sfârșit, să ajung la ea, și mă bucur că nu m-a dezamăgit nici măcar o secundă. Da, a fost o lectură relaxantă, dar în același timp a fost și o lectură extrem de solicitantă din punct de vedere emoțional. Există, încă, anumite imagini pe care nu mi le pot scoate din cap (și nici nu știu dacă aș vrea), dar știu că această carte va rămâne mereu în sufletul meu, având acolo, undeva, un loc foarte special. Un loc doar al ei! Așadar, vă recomand cu toată încrederea să-i dați o șansă, să o citiți, fiindcă veți descoperi o formidabilă poveste despre speranță și pierderea ei, despre curaj și frică, despre prietenie, despre solidaritate, despre iubire și despre cât de mult ar trebui să prețuim această viață. Poate, uneori, cineva trebuie să ne reamintească toate aceste lucruri!

Mașina Ernetti, de Roland Portiche (Crime Club) - Recenzie

ColecțiaGreen Spot
Rating: 5 din 5 steluțe
Număr de pagini: 456
Anul apariției: 2022 
Traducere: Otilia-Maria Cojocaru

Roland Portiche a absolvit Institutul de Studii Superioare Cinematografice, este licențiat în arte și doctor în filosofie. A realizat și regizat câteva dintre cele mai urmărite și mai respectate documentare și emisiuni de istorie și știință din Franța, printre care Temps X și Les grandes énigmes de la science. Mașina Ernetti este primul său roman, publicat în 2020 de Albin-Michel/Versilio, și face parte dintr-o trilogie în centrul căreia se află părintele Ernetti. De același autor, la Editura Lebăda Neagră va apărea Ernetti și enigma Ierusalimului.
„- Am reunit un grup de teologi din Columbia, Chile, Argentina și Mexic. Împreună, vom construi o nouă teologie, destinată celor asupriți, o teologie care va pune pe primul loc violența revoluționară, cea pe care o proclamă însuși Domnul Iisus când spune «Dacă cineva vine la Mine, și dacă nu își urăște tatăl, mama, soția, copiii, frații și surorile, și chiar propria viață, acela nu poate fi discipolul Meu». Vaticanul nu va putea accepta această nouă teologie. Va fi cauza următoarei schisme.”
Thriller tradus în cinci limbi și bestseller Livres Hebdo. Martie 1938. Fizicianul italian Ettore Majorana dispare în largul Siciliei și, odată cu el, proiectul secret la care lucra de ani de zile. Toamna anului 1955. Ca prin minune, însemnările fizicianului dispărut ies la iveală și îi dau părintelui Ernetti o idee nebunească: să construiască o mașinărie care să surprindă imagini din trecut. Un cronovizor. La ordinul Papei Pius al XII-lea, preotul se întoarce cu două mii de ani în trecut, cu un obiectiv simplu: să dovedească existența lui Hristos. Astfel începe o cursă nebunească între Vatican, CIA, KGB și Mossad – căci ceea ce va descoperi părintele Ernetti, în plin Război Rece, ar putea tulbura însăși ordinea mondială.
„(...) «Războiul nu te minte, îți spune repede cine ești», îi spuse același ofițer. Își aminti o altă frază, pe care nu mai știa unde o citise: «Apropierea morții e cea mai fidelă oglindă». Yoni, alături de ea, părea pierdut în gândurile sale. Se gândea probabil la familia sa, ca majoritatea celor din autobuz. Era un avantaj? Natacha, neavând pe nimeni, nu avea să-și dea socoteală decât ei însăși.”
Hold my beer, că mi-a fost atât de dor să citesc un thriller ATÂT de bun. Oh, da! Oh, da! Și, înainte de toate, trebuie să vă spun că eu chiar nu mă dau în vânt după genul acesta de thrillere, cum să le zic, religioase, adică chiar nu-s fan Dan Brown - îmi plac filmele care se fac după cărțile sale, dar nu, chiar nu-mi place cum scrie. Nu-i genul meu, pur și simplu. În schimb, my God, cât de bună a fost cartea asta, și cât de bine scrisă mi s-a părut - abia aștept să citesc și a doua parte din trilogie, pe care prietenii de la Editura Lebăda Neagră o vor traduce (sperăm, cât de curând). Oricum, tind să cred că fanii lui Dan Brown chiar ar iubi această carte pentru că, în esență, cam în aceeași direcție se duce - în schimb, eu am fost fascinat de detaliile științifice (dar nu exhaustive, nu obositoare) din carte, fiindcă, în ultima perioadă, sunt din ce în ce mai atras de acest domeniu al mecanicii și fizicii cuantice. Iar când toate acestea fac parte integrantă dintr-un roman, apăi, zău, n-are cum să nu-mi placă. Un thriller religioso-ezoterico-catolic care nu te plictisește deloc, dar deloc, iar capitolele scurte dau un ritm uluitor poveștii.
„- Ai înțeles tot. M-am gândit inițial la ceva legat de religie, deci nu era treaba noastră. Dar mergea mai departe. Sume mari de bani au fost retrase de la Banca Vaticanului, de cele mai multe ori în numerar. Mai sunt și fizicienii ăștia care se închid în fiecare zi în Palatul Papal. Nu vin să ia ceaiul, sunt acolo să lucreze. Dar la ce anume, nu știu (...). Unul dintre ei, continuă Quine, e un preot. Lucrează toată ziua în Palatul Papal. Și în fiecare seară, fuge la Arhivele Secrete unde petrece noaptea.”
Chiar dacă există mai multe puncte de vedere în prezentarea poveștii (naratorul este omniscient, nu la persoana întâi, dar trece dintr-un registru local în altul, de la un personaj la altul), ceea ce aș fi putut găsi destul de obositor, povestea curge de la sine - de fapt, personajele dau viață poveștii. Într-un stil fluid, viu (sincer, chiar am fost speriat la început de numărul de pagini, dar am fost uluit de cât de rapid am citit, de fapt, cartea), se vede că Roland Portiche chiar stăpânește subiectul și s-a documentat serios înainte de a scrie cartea. De altfel, se simt câteva influențe ale autorilor de renume din literatura science-fiction, cum ar fi Isaac Asimov, cel care, prin scrierile sale, chiar a avut contribuții directe, palpabile, în foarte multe domenii, cum ar fi cel al inteligenței artificiale. Povestea plină de suspans implică crime, teorii ale conspirației, descoperiri ciudate, iar totul se concentrează în jurul lui Ernetti, un preot, care are ideea în primă instanță nebunească de a construi o mașină a timpului, dar care poate doar să surprindă imagini din trecut (nu și sunete, nu și mirosuri). De altfel, de-a lungul cărții chiar am simțit faptul că Portiche are studii în scenaristică și cinematografie - chiar îmi imaginam cum ar fi să se facă un film după această carte; sigur ar fi un adevărat succes. 
„- Și dacă Iisus ar fi aparținut comunității? Dacă ar fi trăit aici câteva luni, câțiva ani poate? Dacă aici, în Qumran, ar fi creat doctrina pe care să meargă să o răspândească în Galileea mai întâi, apoi în Ierusalim?
- Natacha, pierzi controlul! Ar trebui dovezi.
- Le goi găsi. Voi scormoni pământul până îmi voi zdreli degetele, dar le voi găsi. Și voi pune pe toată lumea în fața dovezilor. Pe papă, pe părintele de Meaux și pe deputații din Knesset!”
Îmi place maximum când un roman, și în special un thriller, se desfășoară atât de alert încât mă duce cu gândul la un film: un ritm susținut, o acțiune dinamică, totul desfășurându-se în fața ochilor mei ca și cum m-aș uita la un ecran. Să mai zic cât de interesant este faptul că autorul s-a inspirat dintr-o poveste reală? Că personajele menționate sunt toate (sau aproape toate) persoane care, într-adevăr, au existat? Că anecdotele istorice sunt adevărate? Oh, da! Într-adevăr, n-am avut timp să mă documentez mult mai bine pe această temă, dar cu siguranță o voi face. Integrarea acestei „utopii științifice” în cadrul unui thriller bun, dar și în contextul religiei - și, evident, mai ales în inima Vaticanului - nu poate decât să reprezinte ingredientele potrivite ale unui thriller de succes. Da, Mașina Ernetti chiar a fost un thriller pe care îl consider de succes, fiindcă mi-a oferit tot ce caut de la o asemenea lectură: întorsături de situație, contexte bizare, intrigi multilaterale, personaje puternice. Nu știu, a fost o lectură care chiar mi-a satisfăcut așteptările și, să o spun și pe asta, parcă aveam dubii înainte s-o iau în mână. Însă mă bucur enorm că m-am înșelat - și abia aștept și următorul volum din trilogie pentru că, părinte Ernetti, nu știu ce-o să mai faci, dar știu că te duce capul la foarte, foarte multe.
„(...) Cronovizorul era o invenție minunată, dar nu putea minți. Arăta trecutul așa cum era, fără înfloriturile pe care oamenilor le place să și le spună pentru a ascunde lașitatea sau așteptările. Pe Pellegrino îl trecu un fior pe șira spinării gândindu-se la ce îi vor fi rezervat următoarele salturi în timp.”
Fundalul politic, conspiraționist, scrierea fluidă - totul a fost extrem de bine dozat, iar când subiectele pentru un thriller se concretizează în premise religioase, cu siguranță cititorul are să întoarcă paginile cu frenezie în timp ce-și roade unghiile și, pe scurt, vrea și mai mult. Abia aștept, abia aștept să citesc și celălalt volum, fiindcă sunt tare curios la ce s-a mai gândit Roland Portiche. Ca de obicei, eu nu obișnuiesc să vorbesc despre acțiunea cărți, fiindcă mi se pare că nu are niciun sens - nu sunt aici să fac un rezumat (îl puteți citi, pe scurt, și pe coperta cărții), ci să vă ofer părerea mea privitoare la modul în care m-a făcut să mă simt lecturarea acestei cărți, cum am perceput totul și, în esență, dacă mi-a plăcut sau nu. De altfel, cred că este evident nu doar că mi-a plăcut, ci cât de mult mi-a plăcut această carte! Mașina Ernetti chiar este una dintre cele mai frumoase surprize literare ale acestui an, și mă bucur nespus că am ajuns la ea și că, în cele din urmă, chiar mi-a plăcut. Și o recomand cu încredere tuturor celor care vor să citească ceva alert, cu un subiect autentic, în care religia se îmbină cu știința și cu thriller-ul, fiecare dozate în cantitatea perfectă - pentru a obține, așadar, un thriller memorabil, scris de un autor care promite foarte, foarte multe! 
„- Fiți atent la ce urmează să pescuiți din istorie, Sfinte Părinte! Captura dumneavoastră miraculoasă s-ar putea dovedi diabolică!”
Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Roland Portiche, Mașina Ernetti, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatura pe tocuri, Ciobanul de azi, Citește-mi-l!

luni, 31 octombrie 2022

Regele războiului și al sângelui (Tristan x Isolda, #1), de Scarlett St. Clair - Recenzie

Editura: Corint
Colecția: LedaEdge
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 384
Anul apariției: 2022
Traducere: Ioana Bena 

Scarlett St. Clair locuiește în Oklahoma, alături de fenomenalul ei câine. Are un master în biblioteconomie și studii informaționale. Este obsedată de crime învăluite în mister, mitologia greacă, dragoste și viața de apoi. Pentru mai multe informații despre autoare, vizitați scarlettstclair.com. La Editura Corint, tot în colecția LedaEdge, au apărut și primele două volume din seria Hades x Persefona: Un strop de întuneric (2021, traducere de către Alexandru Szöllö) și Un strop de distrugere (2022, traducere de către Alexandru Szöllö), dar și volumul întâi din Un joc al sorții (Saga lui Hades, 2022, traducere de către Ioana Bena).
„Pentru că mă gândeam la Adrian, întrebându-mă încă o dată de ce își dorea o regină. Ce rol plănuia pentru mine? Trebuia să stau lângă el ca o egală? Nu-mi puteam imagina un vampir tratându-și soția muritoare mai mult decât ca pe un fel de mâncare... Totuși, el fusese singurul care ceruse să fiu lăsată să vorbesc când ceilalți m-ar fi redus la tăcere. Îmi promisese să nu se hrănească cu mine... decât dacă îi ceream eu.”
Bestseller USA Today din prima clipă! Scarlett St. Clair, autoarea celebrei serii Hades x Persefona, revine în atenția fanilor cu un fantasy plin de pericol, întuneric și romantism nestăvilit. Căsătoria lor este răzbunarea lui! Pentru Isolda de Lara, ziua în care va fi mireasa va fi și ziua în care își va îngropa sufletul. Pentru a pune capăt unui război care durează de ani buni, dar și pentru a-și proteja supușii din regat, prințesa trebuie să se mărite cu regele-vampir Adrian Aleksandr Vasiliev și să-l omoare. Totuși, tentativa ei de asasinat este zădărnicita, iar Adrian o avertizează pe frumoasa lui logodnica, Isolda, că, dacă va mai încerca să îl ucidă, o va transforma în strigoi. Speriată că ar putea deveni lucrul pe care îl urăște cel mai mult pe lume, tânăra caută alte modalităţi de a-l sfida pe suveran și de a supraviețui revărsării de violență, dar și mașinațiunilor politice de la cumplita curte regală a vampirilor. Doar că nu de acestea se teme cel mai mult prințesa, ci de însuși Adrian și de atracția nestăpânită pe care o exercită asupra ei. Învăluit în mister și prizonier al unui trecut despre care refuză să vorbească, regele-vampir începe să îi pară Isoldei tot mai puțin un monstru. În ciuda pasiunii incontestabile care îi leagă, Isolda se întreabă de ce suveranul – aprig, crud, fără milă, dar, uneori, inexplicabil de tandru – a ales-o drept soață. Răspunsul pe care îl va căpăta îi va spulbera lumea.
„M-am uitat la cerul roșu și m-am întrebat cum de reușeau lucrurile să supraviețuiască aici, din moment ce soarele nu putea să strălucească direct pe nimic, dar era clar că florile nu aveau probleme în a se dezvolta. Erau multe soiuri - laur și degețele, oleandru și lăcrămioare, iriși și nemțișori.”
Am intrat în această lectură fără să știu prea multe despre carte, sincer - decât faptul că este fantasy, da, și că are niște scene dintr-alea, din câte mi-a spus o prietenă. OK, mi-am zis. Haide să vedem ce-i de capul ei. În scurt timp, în doar două reprize de citit, am și dat gata cartea - de ce? Cum adică de ce? Fiindcă m-a prins de n-am mai putut s-o las. Și, înainte de toate, chiar NU mă așteptam DELOC să fie cu vampiri.  I mean, chiar mai scrie cineva cărți cu vampiri în anul 2022, imediat 2023? Nu știu, dar chiar m-a surprins (plăcut, să zic așa), pentru că niciodată, dar niciodată nu m-am dat în vânt după cărțile cu vampiri (nici nu știu de ce). Totuși, cartea aceasta a avut o intrigă chiar interesantă, haide să nu zicem nimic de autenticitate, dar interesantă! De altfel, dincolo de toate acestea, cred că cel mai mult mi-a plăcut să urmăresc modul în care evoluează relația dintre Isolda și regele-vampir Adrian (bineînțeles, și ăsta tre' să aibă maxilar pătrățos, tralalala, să fie visul oricărei femei, tralala, să aibă ăla din dotare așa cum trebuie, tralala). OK, am să trec peste asta, dar trebuie să recunosc că și scenele acelea chiar mi-au plăcut și mi s-au părut a fi descrise cât de cât convingător, deși nu-nțeleg cum se poate gândi tipa asta la sex în momente soră cu moartea. Fine by me!
„- Tatăl tău ți-a spus să-mi găsești slăbiciunea, a răspuns el, înfășurându-și un deget în jurul unei șuvițe din părul meu.
Am făcut ochi mari la vorbele lui - vorbe care fuseseră rostite între mine și tata. A zâmbit răutăcios la reacția mea.
- Nici nu și-a dat seama... că ești tu.”
Regele războiului și al sângelui chiar a fost un fantasy OK - lumea creată de autoare nu e cine știe ce, adică cred că ar fi putut să facă totul mult mai tensionat, mai magic, dar pentru o carte cu vampiri (!!!), pentru prima carte cu vampiri pe care am citit-o vreodată, să zicem că a fost satisfăcătoare. De altfel, nu prea a ținut morțiș să pistoneze pe ideea asta cu vampirii, în afară de faptul că trebuie să bea sânge pentru a supraviețui și alte chestii de acest gen, plus veșnicul clișeu că cei care sunt mușcați de vampiri se vor transforma în vampiri. A, da, și ăla cu lumina - dar nimic de usturoi, de apă sfințită, care sunt niște bazaconii (nu că celelalte n-ar fi, but thanks Hollywood, când de fapt vampirii nu sunt toți așa cum îi portretizează cărțile contemporane - super sexy și gata oricând să-ți rupă patul, sau capul, pardon). Și cred că am ajuns la concluzia următoare: citesc aceste cărți doar pentru a mă relaxa, deși, pentru mine, cititul este și despre a înțelege anumite lucruri, despre a-mi cizela propriul stil de scriere, nu doar pentru entertainment - așadar, cărțile acestea chiar sunt foarte bune când vine vorba de lecturi relaxante pe care le-aș putea avea. Și nu judec pe nimeni care citește cărți doar pentru a se relaxa, fiindcă acesta-i un motor de fapt foarte important, dar aici este vorba strict despre mine.
„Asta era viața mea acum, mi-am dat seama.
Asta era viața mea pentru totdeauna.”
Nu știu ce-aș fi vrut mai mult de la această carte; cum nu-s un fan neapărat al genului, nu prea aș putea avea grad de comparație sau, nu știu, așteptări și standarde. Am luat lectura ca atare, și ca atare chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a antrenat, care m-a făcut să vreau să descopăr mai rapid încotro se vor îndrepta toate. Trebuie să recunosc, intrigile țesute de Scarlett St. Clair chiar au fost bine fundamentate și, mai mult decât atât, chiar și stilul ei de scriere pe alocuri mi s-a părut profund, cizelat. Chiar am simțit asta pe parcursul lecturii, și-anume faptul că autoarea chiar urmărește un anumit fir al poveștii și-l transpune cititorului într-o formă estetică extrem de frumoasă, cizelată, rafinată. Nu știu dacă mă înțelegeți, dar parcă nu era un limbaj dintr-ăla sec, „din topor”, că a fost și a făcut asta și apoi a făcut și asta și l-a mai omorât și pe ăsta și uite, Doamne, ce sexy e Adrian a meu. Nu. A avut acel ceva pe care nu-l pot defini, dar care știu că este foarte important să existe într-o carte pentru a putea spune că, da, chiar mi-a plăcut foarte mult. Dincolo de toate acestea, ritmul cărții a fost constant, adică mai mereu am putut observa că se întâmplă ceva, ceea ce-nseamnă că Scarlett St. Clair este o tipă a acțiunii (o, da, chiar am observat că-i place acțiunea, în special un anumit subtip al acesteia). Punct ochit!
„«Vei afla că sângele nu are nicio legătură cu cel care devii», îmi spusese Adrian, și avea dreptate.”
În sfârșit, Regele războiului și al sângelui chiar a fost o carte faină, sincer. Am și primul volum din seria Hades x Persefona, așa că probabil, până apare al doilea volum din această serie, îl voi citi. Sper să descopăr același tip de poveste interesantă, care să mă țină captiv acolo și să-mi ofere momente de relaxare - indiferent de forma pe care o vor căpăta acestea. Mă bucur mult, în orice caz, că am început să fiu mult mai versatil când vine vorba de cărțile pe care le citesc - nu că n-aș fi fost și înainte, dar acum am început să integrez mai multe cărți fantasy în lista mea de lecturi viitoare. Și descopăr autori din ce în ce mai interesanți, cu povești tot mai efervescente, antrenante, așa cum a fost și cea de față. Genul fantasy are ceva special, dar m-ar bucura și mai mult dacă ar atinge și acea coardă sensibilă din mine care simt că vreau să fie atinsă atunci când citesc o carte. Uite, spre exemplu, acest lucru mi s-a întâmplat cu cărțile scrise de Elizabeth Lim pe care le-am citit - pentru mine, ea este cea mai bună autoare de cărți fantasy pe care am întâlnit-o (evident, din prisma cărților) până acum. Însă terenul este încă neexplorat, așa că s-ar putea ca, în viitor, să descopăr și alți autori poate nu doar la fel de buni, ci și mai buni. Să aveți doar lecturi frumoase și cu spor!