Specialistul în gelozie și alte povestiri, de Jo Nesbø - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 288

Anul apariției: 2022

Traducere: Ivona Berceanu

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor și economist, precum și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Jo Nesbø este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele zece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția, precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

„(...) Eu sunt omul care este sunat atunci când există suspiciunea unei crime din cauza geloziei. Circulă zvonul că eu aș putea adulmeca gelozia. Desigur, asta nu este adevărat. Gelozia nu are nici miros, nici culoare și nici vreun sunet aparte. Dar are o poveste. Și când ascult o astfel de poveste, atât cea rostită în cuvinte, cât și cea tăcută, eu pot determina dacă am în fața mea un animal disperat și rănit. Ascult și știu. Știu, pentru că mă ascult pe mine însumi, Nikos Balli. Știu, pentru că eu însumi sunt un astfel de animal rănit.”

O reală încântare pentru fanii genului polițist, de la un adevărat maestru al suspansului! Faimos pentru caracterizările abile, suspansul care-ți dă fiori și întorsăturile de situație șocante, Jo Nesbø își duce cititorii într-un periplu printre minți pervertite și inimi răzbunătoare. Un polițist care poate să adulmece gelozia este pe urmele unui bărbat bănuit că și-a ucis fratele geamăn; un tată îndurerat trebuie să hotărască dacă răzbunarea își are locul într-o nouă ordine mondială, după ce o pandemie a adus societatea în pragul prăbușirii; un gunoier mahmur încearcă să pună cap la cap ce s-a petrecut în noaptea precedentă; un asasin plătit intră într-un joc periculos pentru supraviețuire cu cel mai mare adversar; și o conexiune electrică spontană între pasagerii unui zbor spre Londra poate da naștere unor povești de dragoste sau unor lucruri sinistre.

„Tata mi-a spus că toate ființele au două fețe, doar că noi nu izbutim întotdeauna să vedem fața ascunsă, nici măcar a noastră (...). Gelozia care mă ademenea, mă manipula, mă hipnotiza cu fantezii de răzbunare care îmi dădeau fiori plăcuți în corp, iar tot ceea ce mai lipsea era să le alimentez cu o gură de whisky.”

Mă bucur când văd că există din ce în ce mai multe cărți scrise de autorii pe care-i iubesc, pe care am ocazia să le citesc și de care mă pot bucura. Când am văzut că maestrul Nesbø a început-o cu povestirile scurte, n-am putut decât să mă bucur: give it to me, că ți-aș citi și lista de cumpărături, zău. N-am terminat întreaga serie Harry Hole, să fiu onest, dar nu mă grăbește nimeni - ce mă fac eu după ce termin restul volumelor care mi-au mai rămas? Ah, da, știu: mă arunc la celelalte cărți traduse. Pentru că, spre fericirea mea, chiar există multe cărți traduse la noi la care trebuie neapărat să ajung. În legătură cu volumul de față, pot spune că m-am bucurat mult să-l citesc, fiindcă asta înseamnă că am mai bifat o carte a maestrului. Recunosc, nu s-a ridicat la anvergura romanelor (încă îmi amintesc cât de mult mi-a plăcut Regatul, my God), dar unele povestiri chiar au avut potențialul de a fi adevărate subiecte de roman, poate puncte de plecare în viitoarele dumneavoastră cărți, sir Nesbø? Eu zic, vorba aia, să-i dai tare, tare, tare! Chiar cred că unele povestiri din carte au potențialul semnificativ de a fi mult mai bine dezvoltate, ajungându-se la anvergura unui roman nesbønian!

„(...) drumul pe care-l alegi te va duce la alte drumuri și nu te vei întoarce niciodată la această răscruce la care te afli acum. În asta constă poezia, a conchis profesorul nostru hotărât. Melancolia. Poezia nu vorbește despre drumul pe care l-ai ales, ci despre cel pe care nu l-ai urmat.”

Specialistul în gelozie cuprinde mai multe povestiri, unele mai scurte decât altele, unele mai interesante decât altele, dar deasupra cărora planează aceeași idee: răzbunarea, pervertirea, ceva ciudat - bizar, dar în același timp atât de uman. Nu mai știu câte povestiri sunt la număr, am cartea lângă mine și aș putea foarte ușor să aflu, dar nu e relevant: important este cum sunt acestea. Și, referitor la cum sunt, mai degrabă decât câte sunt, pot să vă spun doar atât: chiar te prind. Sunt interesante. Cum, altfel, când Nesbø are stilul său, un stil caracteristic de a crea personaje complexe (chiar și atunci când are la dispoziție un număr limitat de pagini), de a pune în scenă intrigi autentice, interesante (tocmai de asta parcă mi-a fost ciudă că nu s-au transformat în romane în sine, ci au rămas la stadiul de povestiri), de a ajunge la „concluzii nebunești” și, în fine, de a-ți oferi o doză zdravănă de tensiune, mister?! Recunosc, pe alocuri m-au și amuzat unele situații, replici și povestiri, dar în cea mai mare parte a timpului am fost foarte curios de care-i treaba și la ce se gândește domnul Nesbø când îmi zice asta! Unele povestiri, de altfel, chiar au fost extrem de nebunești, să spun așa. 

„(...) noi, oamenii, interpretăm totul în funcție de propriile noastre nevoi. Învingătorii scriu istoria războiului în care ei sunt singurii oameni corecți, teologii interpretează Biblia în așa fel încât să-i confere bisericii cât mai multă putere și noi folosim o poezie ca să spunem că nu trebuie să ne simțim nefericiți, chiar dacă nu ne-am ridicat la așteptările părinților noștri și nici nu le-am călcat pe urme. Desfășurarea adevărată a războiului, textul adevărat al Bibliei, intenția reală a poetului este ceva subsidiar. Sau cum?”

Dat fiind faptul că vorbim despre proză scurtă (nu-i așa?!), nu aș putea vorbi prea mult despre cum m-a făcut cartea să mă simt. Pot spune doar că-s povestiri pe care să le citiți dacă sunteți fani ai acestui gen, și parcă am și simțit ceva nou în vocea lui Nesbø, ceva diferit de celelalte cărți. Ceva care, sincer să fiu, nu știu dacă îmi place sau nu. Să fi fost necesitatea de a se limita la un anumit număr de pagini, ceea ce nu i-a dat voie „să se lungească” așa cum poate mi-ar fi plăcut s-o facă? Și nu vorbim despre „a lungi inutil povestea sau a băga descrieri dintr-alea de te scot din sărite și de-ce-m-ar-interesa-pe-mine-acest-aspect”, ci despre faptul că, deseori, Nesbø reușește să creioneze un anumit tip de atmosferă, să reliefeze un anumit tip de personaj, cu anumite caracteristici, atitudini. Nu știu ce să zic, dar, dincolo de toate acestea, am găsit Specialistul în gelozie și alte povestiri ca fiind o lectură satisfăcătoare, o lectură pe care am agreat-o și care, dincolo de toate, chiar mi-a plăcut. 

„Pentru că în ciuda faptului că foaia de hârtie/ecranul îi dădea șansa de a se retrage, o șansă de a regreta și de a se transforma, el nu făcea asta niciodată dacă vedea că este bine. Chemarea de scriitor preceda starea lui de bine.”

Cum, altfel, când vorbim despre Nesbø? De când l-am descoperit (și-mi amintesc clar că primul meu contact cu el a fost romanul Regatul - dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI - o carte care mi-a plăcut extraordinar de mult și de care încă îmi amintesc de parcă ieri aș fi citit-o), mă dau în vânt după tot ce scrie Nesbø. Chiar am și o carte în limba norvegiană scrisă de dumnealui, de la un prieten care a fost plecat cu un proiect timp de câteva luni în Norvegia. Din păcate, nu-i am autograful dar, hei, cine știe încotro ne mai duce viața asta. Vă recomand cu mare drag să-i dați o șansă, deoarece chiar s-ar putea să vă placă. Știu persoane, de exemplu, care deși au aceleași predilecții literare fidel asemănătoare cu ale mele, nu-l prea agreează pe Nesbø. E de înțeles, normal, fiindcă cred că luăm în calcul foarte multe variabile (deseori diferite) atunci când concluzionăm dacă ne-a plăcut sau nu o carte. Mie, unul, îmi place mult cum scrie Nesbø, și abia aștept să-i descopăr și celelalte cărți!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Jo Nesbø, Specialistul în gelozie și alte povestiri, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut recenzii la acest volum: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L!

Toate fetele rele, de Chris Whitaker - Recenzie (Crime Club)

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2022

Traducere: Mihaela Doagă

Chris Whitaker a debutat cu Tall Oaks, premiat cu CWA John Creasey New Blood Dagger Award. We Begin at the End (Începem cu sfârșitul), care a obținut numeroase premii, a fost tradus în 28 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost achiziționate de studiourile Disney. Romanul a fost bestseller New York Times și #1 Indie Next Pick, precum și Waterstones Thriller of the Month, Barnes & Noble Book Club Pick și Good Morning America Buzz Pick. Chris Whitaker a crescut admirându-i pe Stephen King, Dennis Lehane, John Grisham, Cormac McCarthy. Locuiește în Hertfordshire, Marea Britanie, împreună cu soția și cei trei copii. Lucrează part time la biblioteca locală. La Editura Trei au apărut Începem cu sfârșitul (2021, traducere de către Andrei Covaciu) și Eternii (2023, traducere de către Irina-Marina Borțoi, reprezentând debutul său în literatura pentru adolescenți). Chris Whitaker poate fi urmărit pe Twitter, la @WhittyAuthor.

„- E ciudat, zise Noah. Grace. E un oraș ciudat. Lumea merge în fiecare duminică la biserică duhnind a băutură și a păcatele din zilele de odihnă. Se roagă să fie iertați, apoi o iau de la capăt, rând pe rând. Azi l-am văzut pe tatăl lui Purv ascuns în spate, unde stă Îngerul. Ce treabă avea pe-acolo un individ ca el?

- Poate că se simte vinovat că-i așa o javră.”

Cu misterul stăruitor din The Roanoke Girls, atmosfera din Acolo unde cântă racii și întunecimea din Obiecte ascuțite, Toate fetele rele este un thriller captivant, de o intensitate emoțională copleșitoare, scris de un talent excepțional. Toată lumea o iubește pe Summer Ryan. Elevă-model și geniu muzical, ea e o rază de lumină în orășelul Grace din Alabama - mai ales în comparație cu sora ei, Raine. Dar într-o bună zi, Summer dispare de-acasă și toată comunitatea își aduce aminte de alte cinci fete dispărute cu ani în urmă. Raine pornește în căutarea surorii ei, ajutată de un aliat improbabil, dar cu cât se apropie mai mult de adevăr, cu atât situația devine mai periculoasă. Și se pare că Summer este mai mult decât pare la prima vedere...

„- Nu-i nimic rău în asta, Raine. Că ai venit aici, că ai citit din carte, că te-a podidit plânsul. Nu-i nimic rău în toate astea.”

Nu este primul meu contact cu Chris Whitaker - prima carte pe scrisă de el pe care am citit-o a fost Începem cu sfârșitul (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), un roman care mi-a plăcut deosebit de mult. Lecturarea acestei cărți îmi confirmă un lucru la care, de altfel, mă așteptam: Chris Whitaker chiar știe ce face și este un autor exact pe placul meu. Nu doar datorită modului în care scrie, ci și datorită faptului că știe cum să dozeze profunzimea, sensibilitatea și emoția într-un gen care, în mod uzual, mai degrabă ar fi sec și rapid, alert și lipsit de „podoabe stilistice”: genul thriller, în esență. Ei bine, pentru mine Whitaker reușește să facă ce nu reușesc alți autori ai acestui gen să facă, și anume să-și ducă romanul într-o altă direcție, să-l facă „să scape” de încadrarea riguroasă în acest gen. Cărțile lui Chris Whitaker sunt mai mult decât cărți, povești - sunt adevărate lecții de viață asupra cărora trebuie să meditezi, care îți dau de gândit și te pun față în față cu realitățile care, deși le-ai considera improbabile, se pot întâmpla absolut oricui... Absolut oricui! Într-un roman întunecat, sumbru, pe care l-aș numi „un roman de atmosferă”, un roman diferit, Chris Whitaker ne vorbește, încă o dată, despre ceea ce cu toții suntem: umbre trecătoare prin viață, fiecare dintre noi fiind dator cu o moarte. Iar modul în care își livrează aceste învățături înțelepte, substratul folosit și metaforele subtile - toate îi transformă lecturile într-o adevărată experiență literară pe care nu o poți trece ușor cu vederea.

„Diavolul își făcea de cap și în rândul drepților, iar pastorii ăia de doi lei și cei amăgiți de narcotice, agenții de informații și nenorociții de foști preoți satanici cărora li se arătase deodată lumina (nu era lumina Domnului, ci a camerelor de televiziune), cu toții și-au jucat rolul la perfecție. S-au scăldat în Panică din cauză că le oferea un țel. Religia are nevoie de teamă, treaba asta n-a fost niciodată o taină.”

Cred că cel mai simbolic aspect al romanului este locul în care Whitaker își plasează acțiunea: orășelul Grace din Alabama. La o scurtă căutare pe Google, nu obții prea multe informații relevante despre acest orășel situat în Butler County. Dar nu-i bai, fiindcă Chris Whitaker ne spune foarte multe lucruri: un orășel plin de țărănoi, bețivi, falși profeți și predicatori, un orășel al focului și pucioasei, al oamenilor care nu mai au speranță și se complac în condițiile și situațiile în care trăiesc. Un orășel în care tinerii nu au niciun viitor și, în cel mai bun caz, ajung să perpetueze munca pe linie ereditară. Declinul economic este subînțeles din modul în care autorul zugrăvește stilul de viață al locuitorilor: fiecare trăiește de la o zi la alta, abia se descurcă și se mulțumește să aibă strictul necesar - pe care, bineînțeles, îl dă în schimbul alcoolului. Locuitorii știu ce înseamnă durerea, neajunsul, suferința și disperarea, și tragicul situației se potențează în momentul în care comunitatea află de dispariția lui Summer Ryan, sora geamănă a lui Raine. Din acest punct, o furtună violentă planează asupra orașului, în timp ce întreaga comunitate resimte un sentiment acut de frică, sentiment care parcă ar putea dispărea doar în momentul în care Summer este găsită (indiferent de circumstanțe). 

„- După mintea mea, faptul că oamenii rătăcesc calea nu înseamnă că n-o pot găsi.”

Această dispariție reprezintă punctul de plecare în jurul căreia se concentrează multe alte „subiecte secundare”: situații de familie, durere, vinovăție, pierdere, vieți precare, stări șubrede de sănătate, secrete, și multe alte dezvăluiri care, încet și sigur, ies la iveală într-o narațiune compulsivă, melancolică și emoționantă. Chinuiți și măcinați de gândul că fiica lor a fost răpită de aceeași „persoană” care cu ani în urmă a răpit alte cinci adolescente, părinții lui Summer apelează la orice tip de ajutorul. Dar, dintre toți, Raine, geamăna imprevizibilă, sălbatică, condusă de durere, se vede nevoită să demareze propriile căutări, cercetând trecutul fetelor care au dispărut în urmă cu câțiva ani: astfel, știe ea, va afla informații relevante care ar putea-o pune pe o postă viabilă. Și de data aceasta, avem parte de un grup efervescent, complex, care reprezintă punctul de maxim interes al cărții: Noah Wild, Purv, fiecare având propriii săi demoni interiori. Pe măsură ce se descoperă mai multe despre viața lui Summer, încet se dezvăluie și faptul că la mijloc se află mult mai multe lucruri decât ar fi crezut. Deznodământul, în fine, este unul total neașteptat, care te emoționează și, după cum am spus deja, îți dă de gândit. Evident, este foarte posibil ca alții să nu aibă aceeași părere, însă eu am găsit în acest roman ceva destul de personal, să spun așa, motiv pentru care m-am raportat altfel la lectură...

„- Vii cu mine undeva după ce termini aici? îl întrebă.

- Oriunde.”

Toate fetele rele este o carte obsedantă, o carte care te vrăjește, de o atmosferă intensă și vibrantă. Avem parte de personaje extrem de bine construite, înzestrate cu viață, traume, emoții, sentimente și trăiri. Orășelul Grace este un loc al disperării, al distrugerii, al lipsei speranței, în care violența reprezintă parcă însuși centrul vieții. Odată cu dispariția lui Summer, parcă toți capătă un sentiment al identității, un sentiment al „comunității”. Ca și în celălalt roman, și aici am găsit vorbindu-se despre religie, dar este surprinzător faptul că am găsit și o lipsă a speranței, o lipsă obsedantă a acesteia (în antiteză, astfel, cu sentimentul unei bune practici religioase). Un thriller foarte bun, care abordează teme întunecate, sensibile, dar pe care Chris Whitaker reușește să le trateze cum numai el ar ști: cu un stil aparte, doar al său! Am iubit această carte de la început până la sfârșit, și n-am mai putut să o las jos din mână. Abia aștept să citesc și celălalt roman, Eternii, deși sunt sigur că va fi (cel puțin) la fel de bun. Nu pot decât să vi-l recomand cu cea mai mare încredere, deoarece știu că veți avea parte de o lectură intensă, pe care să o țineți minte, din partea unui autor care își merită toate aprecierile.

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Chris Whitaker, Toate fetele rele, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

A fost odată un râu, de Diane Setterfield - Recenzie

Editura: Humanitas Fiction

Colecția: Raftul Denisei

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 464

Anul apariției: 2019

Traducere: Florica Sincu

Diane Setterfield s-a născut pe 22 august 1964 în Englefield, Berkshire, și a copilărit în satul Theale din apropiere de Reading. A studiat limba și literatura franceză la Bristol University, unde a obținut doctoratul în 1993 cu un studiu asupra elementelor autobiografice din primele scrieri ale lui André Gide, apoi a ales cariera academică, ținând cursuri la mai multe universități din Franța și Anglia. A publicat o serie de studii asupra literaturii franceze de secol XIX și XX, iar în anii ’90 s-a retras din viața universitară pentru a se dedica în exclusivitate scrisului. Talentul ei literar a fost remarcat de scriitorul Jim Crace la un curs de creative writing. Pentru a obține drepturile de publicare a romanului ei de debut, A treisprezecea poveste (The Thirteenth Tale, 2006; Humanitas Fiction, 2007), la care a lucrat timp de cinci ani, editorii englezi și americani au plătit sume fabuloase (800.000 de lire, respectiv 1.000.000 de dolari). Cartea a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor New York Times, fiind publicată în 38 de țări, totalul vânzărilor ridicându-se la peste trei milioane de exemplare. Setterfield a câștigat, în 2007, Quill Award, Debut Author of the Year. În 2013, A treisprezecea poveste a fost ecranizată de BBC2, cu Vanessa Redgrave, Olivia Colman și Sophie Turner în rolurile principale. În același an îi apare romanul Bellman&Black, iar în 2018, A fost odată un râu (Once Upon a River; Humanitas Fiction, 2019), nominalizat pe lista scurtă la HWA Gold Crown Award 2019. Ambele romane au devenit bestselleruri internaționale.

„(...) Într-un fel asemănător, niște afluenți sunt pe cale să se reverse în povestea asta. Așa că, în ceasul liniștit dinaintea zorilor, am putea să părăsim râul și noaptea asta lungă și să căutăm parcursul acestor afluenți, însă nu pentru a da la iveală începuturile lor tainice, cu neputință de cunoscut, ci, mai simplu, pentru a afla ce făcuseră în ajun.”

În noaptea cea mai lungă din an, spre sfârșitul epocii victoriene, la Lebăda, un han străvechi de pe malul Tamisei, obișnuiții locului stau la taclale sau spun povești de odinioară, când se întâmplă ceva neașteptat: în pragul ușii apare un bărbat rănit ținând în brațe trupul neînsuflețit al unei fetițe. Câteva ore mai târziu, sub ochii uluiți ai sătenilor din Radcot, copila se întoarce la viață. Zilele trec și misterul se adâncește. Fetița este mută și nimeni nu știe răspunsul la întrebările esențiale: Cine este ea? De unde a venit? Și cui îi aparține? Așa că fiecare începe să țeasă o poveste. Helena și Anthony Vaughan cred că fata este fiica lor răpită. Robert și Bess Armstrong sunt bucuroși să-și întâmpine nepoata, rodul unei legături secrete a fiului lor cu o tânără. Iar Lily White, umila menajeră a parohului, își dorește s-o regăsească pe sora ei mai mică. Oricât de dureros ar fi trecutul, oricât de prețioasă ar fi copila, ea nu poate fi a tuturor.

„Ar fi putut să o lase baltă. Ar fi putut să renunțe la povestea asta, la fel ca la toate poveștile care se ivesc nu se știe de unde și care nu duc nicăieri. Dar, printre vorbe și la sfârșitul vorbirii, când vocile se stingeau și consfătuirile se încheiau, în liniștea adâncă întinsă dincolo de orice poveste, plutea spre ei fetița însăși. În această încăpere, în acest han, ei au văzut-o moartă și au văzut-o vie. De neînțeles, de neatins, de neexplicat, cu toate astea un lucru era limpede: fetița asta era povestea lor.”

Când m-am apucat de această carte, am știut că voi avea de-a face cu o poveste superbă, frumoasă, pe care să o savurez în tihnă. De fapt, am știut acest lucru încă de când am văzut coperta, deoarece există unele cărți care parcă-ți vorbesc, parcă-ți dau de înțeles că vor fi bune - chiar dacă n-ai mai auzit nimic despre ele, chiar dacă n-ai mai citit nimic de la același autor. Am avut certitudinea, așadar, că A fost odată un râu va reuși să-mi satisfacă toate nevoile de cititor. Și așa a fost: nu doar o poveste superbă, frumoasă, ci un cumul de genuri literare care au fost atât de bine dozate încă n-am mai putut să mă desprind din lectură. Mizând pe mister, înainte de toate, dar și pe un fel de realism magic bine dozat, frumos creat, Setterfield te introduce într-un basm în brațele căruia te simți în siguranță. Totul pare că se află la granița firavă dintre realitate și magie, uneori pășind în sfera fantastică a literaturii. Nu am citit cealaltă carte apărută la noi, A treisprezecea poveste, dar vreau neapărat să pun mâna pe ea. În orice caz, știu că această „rețetă” a funcționat foarte bine (și nu doar pentru mine), deoarece Setterfield chiar știe ce face, știe cum să livreze cititorului o poveste duioasă, fascinantă, magică și frumoasă.

„- Se uită de-a lungul apei, în sus și în jos, pare să caute ceva. Ceva de care îi e dor. Ceva ce așteaptă zilnic, și zilnic acel ceva nu apare, iar ea așteaptă, și se uită, și îi e dor, dar speranța i se împuținează pe zi ce trece. Acum așteaptă fără speranță.”

Am citit cartea în tihnă, în liniște, simțind cum mă las purtat într-o lume de basm, într-o lume în care totul pare posibil și în care nimic nu se supune „legilor firești”. Chiar dacă povestea se derulează încet, într-un ritm cadențat, bine pus la punct, și autoarea ne prezintă nenumărate locuri, peisaje, spații, oameni cu povești, povești în sine și legende, nu am simțit nici măcar pentru o clipă nevoia ca totul să se miște mai repede. Dimpotrivă, de fapt: eu chiar am citit această carte simțind bucuria pe care autoarea probabil a resimțit-o scriind. Puterea cuvintelor, iubirea pentru cuvântul scris, pasiunea, patosul - prezența acestora este palpabilă în povestea lui Setterfield, pulsează între paginile cărții. Este o poveste blândă, pe alocuri chiar foarte tristă, despre momentele de magie și miracol care ne binecuvântează viețile, care ne dau speranță și înfloresc în noi. Plasându-și acțiunea în anul 1887, ca spațiu alegând malul râului Tamisa, Setterfield rămâne fidelă unei perioade istorice aparte: o perioadă plină de superstiții, folclor, povești despre fantome, spirite, ghicitori. O perioadă pe care reușește să o scoată în evidență cu un talent scriitoricesc desăvârșit!

„- Păi, atunci, a încheiat omul cu înțelepciune, doar dacă ceva e imposibil, asta n-are de ce să-nsemne că nu s-ar putea să se-ntâmple.”

Prin urmare, drept cititor ajungi să ai propriile incertitudini privitoare la „ce este real în poveste” și „ce este supranatural” în această. În cele din urmă, oamenii sunt înzestrați cu niște „trăsături” aparte. Este chiar supranaturală capacitatea lui Bess de a privi în sufletul cuiva, de a-i descoperi adevărata natură, sau mai degrabă este o însușire a unui suflet pur? Cât este real și cât este magie în acest aspect? Dar ideea în sine este că Setterfield reușește atât de frumos, cald, să livreze toate acestea, încât povestea devine precum o mângâiere, precum o îmbrățișare. În acest basm, Setterfield îți deschide ochii asupra lumii din jur, asupra „magiei” din lucrurile simple, cu care avem în permanență contact. Deși există foarte multe personaje care joacă un rol mai mult sau mai puțin important în carte, fiecare are ceva de spus, fiecare are ceva de reiterat - poartă mesajul unui suflet, poartă o poveste în sine. Chiar în carte, de fapt, Setterfield subliniază câtă putere au poveștile în a modela oamenii, în a le da un scop și o finalitate, „un sens” anume. Un superb basm, țesut cu atenție și grijă de către o autoare care, foarte ușor aș spune, fără efort, a transformat A fost odată un râu într-o carte atemporală, pe care nu o voi uita niciodată. 

„Beau și stăteau pe gânduri, și iar beau și iar stăteau de vorbă, și iar beau și iar se certau. Gândurile li se învârteau ca titirezul, descopereau noi curenți în curenți, întâlneau contracurenți, iar uneori se simțeau chinuitor de aproape de marea descoperire, dar, în ciuda tensiunii dezbaterilor, la sfârșit nu știau mai mult decât la început.”

Trebuie să recunosc că, într-o oarecare măsură, romanul mi-a amintit de cartea de debut a autoarei Eowyn Ivey, Copila de zăpadă, un roman magic, cuceritor, poetic și fermecător. În aceeași măsură, cartea lui Diane Setterfield reușește să îmbine admirabil atmosfera de basm a ținuturilor magice cu un fel de realitate dură, să-i spunem așa, cu o scriitură dramatică, aparte. În schimb, distribuția de personaje este mult mai mare în romanul de față, și este foarte ușor să te pierzi în gama variată. Totuși, pentru mine nu acesta a fost interesul principal, ci faptul că citesc o poveste extraordinar de bine scrisă, în care pot simți pasiunea și iubirea pentru cuvinte. Cu un ritm plăcut, tihnit, această carte nu este una pe care să o citești rapid, în grabă, ci este o lectură care trebuie savurată pagină cu pagină, minut cu minut, clipă cu clipă. Crede-mă, te va răsplăti din plin! Eu am fost cucerit din prima clipă, chiar dacă nu este o carte pe care am citit-o pentru răsturnări de situație, tensiune și altele de genul ăsta (cum, de altfel, îmi plac). A fost o carte pe care o citești pentru suflet, pentru frumusețe și speranță. 

„Iar acum, dragă cititorule, povestea s-a sfârșit. E vremea să mai traversezi o dată podul și să te întorci în lumea de unde ai venit. Râul ăsta, care e și nu e Tamisa, trebuie să își continue curgerea fără tine. Ai bântuit locurile astea destul, și, la urma urmelor, vei fi având și tu, fără îndoială, râurile tale care abia te așteaptă.”

Un „antidot” pentru stresul vieții reale, cu o poveste captivantă care portretizează iubirea și bunătatea, faptul că în lume mai există și... lumină! O experiență literară unică, aș spune, de a cărei călătorie m-am bucurat pe tot parcursul. Nu m-aș putea gândi la o lectură asemănătoare, la o lectură care, în ultima vreme, m-a făcut să mă simt atât de liniștit... atât de diferit! Chiar dacă punctul de plecare al cărții îl reprezintă găsirea fetiței, există multe alte substraturi încorporate în această idee principală. Fiecare personaj în sine este, de fapt, o poveste, fiecare poartă o povară, un secret, un sentiment. Realismul magic transformă totul într-o poveste deosebit de frumos spusă, cu o atmosferă gotică rafinată, alegorică, misterioasă. În cele din urmă, mi s-a părut că această carte este, de fapt, o odă închinată literaturii în sine, puterii cuvintelor, artei de a povesti - până la urmă, povestirea verbală reprezintă însuși catargul lumii, catargul unei bărci aflate pe mare în mijlocul furtunii. Iar Lebăda este poveste, este mit, este legendă și basm - toate hrănind sufletele și inimile iubitoare de frumos ale oamenilor.

Drumul spre casă, de Sebastian Fitzek - Recenzie (Crime Club)

Editura: Lebăda Neagră

Colecția: Black Spot

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 416

Anul apariției: 2023

Traducere: Catrinel Iordache

Sebastian Fitzek s-a născut pe 13 octombrie 1971, în Berlin, și a devenit cel mai de succes autor de thrillere psihologice din Germania. Surprinzător, încă de la debut, în 2006, când a publicat Die Therapie (Terapia), a urcat direct pe locul 1 în TOP 10 of the German Spiegel, surclasând Codul lui Da Vinci. Passagier 23 (Pasagerul 23) și Das Paket (Pachetul) au fost în topul bestsellerurilor timp de 50 de săptămâni, iar în anul 2018 Der Insasse (Pacientul sub acoperire) a fost cea mai vândută carte din Germania. Odată cu traducerea cărții Das Paket, în Grecia, Sebastian Fitzek a ajuns pe locul al II-lea în topul Greek Bestsellerist. Până acum, s-au vândut peste 11 milioane de cărți semnate de Fitzek, în peste 35 de țări și a primit de două ori, în Germania, cel mai important premiu literar pentru categoria suspans și crimă. De asemenea, a fost distins în 2016 cu premiul Hörkules, acordat de cititorii germani, pentru Passagier 23. Ratingurile pe Lovelybooks și Goodreads sunt de ordinul zecilor de mii, cu 4, respectiv 4,5 stele. De asemenea, cărțile sale însumează peste 100.000 de recenzii. Au fost făcute filme, piese de teatru și jocuri după scenariile cărților autorului Sebastian Fitzek, presa germană numindu-l „Regele thrillerelor”. Are peste 215.000 urmăritori pe rețelele de socializare, cu care menține o foarte strânsă legătură. Ceea ce îl ajută să se bucure de un succes inegalabil sunt strategiile de marketing, pe care le concepe el însuși. Întâlnirile cu fanii sunt atipice, la fel ca și aparițiile lui. În funcție de locație, numărul celor ce vin la o lansare de carte variază între 1.500 și 3.000 de persoane. Designul cărților este unul înfricoșător, creator de suspans, oferind cititorului experiențe unice chiar și înainte de a începe lectura.

„Care poate nu inaugurase nici măcar începutul sfârșitului ei, dar care, cu siguranță, marca o cotitură de la care nu a mai existat cale de întoarcere. Atunci când a trecut de limita răului și a intrat în liftul întunecat care a aruncat-o într-o lume care era mai rea decât și-ar fi putut închipui în cele mai negre coșmaruri.”

E sâmbătă, imediat după ora 22:00. Jules Tannberg răspunde la apelurile sosite la linia telefonică pentru însoțire, un serviciu telefonic pentru femeile cărora, noaptea târziu, le este frică în drum spre casă și ar dori un însoțitor a cărui voce liniștitoare să le ghideze în siguranță prin noaptea berlineză – sau să cheme ajutor în caz de urgență. Nu a existat niciodată o situație reală în care viața ar fi fost pusă în pericol. Până astăzi, când Jules vorbește cu Klara. Tânăra este îngrozită. Crede că este urmărită de un bărbat care a mai atacat-o și care a trasat cu sânge, pe peretele dormitorului, o dată calendaristică: cea a morții ei! Iar acea zi se încheie în mai puțin de două ore...

„Degeaba. Întunericul o primi cu o violență zdrobitoare.”

N-aș fi putut fi citit o carte mai potrivită pentru a-mi reînvia cheful pentru citit. Da, în ultima perioadă chiar nu am avut stările necesare pentru a parcurge o carte cap-coadă, pur și simplu m-am apucat de mai multe, dar n-am reușit să duc mai niciuna la capăt. Nu mă prindea nimic, n-aveam chef de nimic, nu mă atrăgea nimic - și nu c-aș fi devenit eu vreun pretențios, că am rămas același eu care dă șansă oricărei cărți pe care o începe și care n-o lasă până nu o termină. Dar, în fine, situația a fost de altă natură și nu am să vorbesc despre asta. Well, cu Drumul spre casă a lui Fitzek chiar m-am înțeles deosebit de bine, și cred că am dat-o gata în aproximativ o zi. Mai auzisem de acest autor de la o prietenă foarte bună, care îmi vorbise despre Cadoul, cartea care, citez, „mi-a reamintit de ce iubesc genul thriller”. În aceeași măsură, această carte mi-a reamintit de ce ador cărțile thriller și, mai mult decât atât, de ce ador cărțile thriller care abordează subiecte sensibile, dramatice, într-o manieră care dă cu tine de pământ și te face să vrei să crezi că astfel de lucruri nu sunt adevărate, nu se întâmplă - dar, așa cum și Fitzek a afirmat, parafrazând, chiar ar fi vrut ca sursa de inspirație a cărții sale să nu fie una reală.

„Moar-te. Tor-turi. Du-reri. În viața Klarei multe cuvinte cu două silabe aveau un înțeles macabru. Totuși, niciunul nu stârnea groaza precum: Mar-tin. Niciunul nu-i era mai urât. În decursul timpului, nu învățase să se teamă atât de tare de nici măcar unul. În decursul anilor, niciunul nu se schimbase atât de mult. De la iubit la sa-dic. De la tandrețe la chi-nuri.”

Cartea este despre violență, despre o violență ieșită din comun, bizară, atipică, despre o violență exacerbată - violența domestică. Pus într-o situație deosebit de neașteptată, Jules Tannberg vorbește la telefon cu Klara, o tânără care pare că are ceva de ascuns pe întreg parcursul cărții, care simte în ceafă suflul morții și, pentru a scăpa de o moarte oribilă, vrea să își pună capăt zilelor. De cealaltă parte a liniei telefonice, Jules Tannberg se confruntă cu propriii demoni interiori, în timp ce încearcă s-o convingă pe Klara că lucrurile se pot rezolva, situațiile pot avea un sfârșit mult mai frumos. Dar, de-aici, totul o ia razna, când ne dăm seama că, de fapt, Klara se află într-o situație soră cu moartea, în care a-și pune capăt zilelor, deși sună deosebit de bizar, poate fi o alegere „mult mai bună”. De-a lungul cărții, am simțit o tensiune foarte intensă. Multe scene m-au frapat, m-au făcut să mă gândesc că există astfel de oameni, există astfel de situații pe care nu le cunoaștem și despre care nu se vorbește. Că violența domestică, după cum bine știm, face victime nu doar în mod direct, ci și indirec. Drumul spre casă este o carte care te ține cu sufuletul la gură de la început până la sfârșit și pe care o resimți chiar și după ce ai terminat-o, deoarece îți dă de gândit!

„Nu în vin, ci în violență se află adevărul.”

O carte imprevizibilă, care a reușit de-a lungul ei să mă pună pe piste complet greșite, până când am ajuns în acel punct în care m-am întrebat dacă lucrul respectiv chiar s-a întâmplat. Un subiect dificil, greu de rumegat, și sunt de părere că poate ar trebui să existe o mențiune de această natură, pentru că anumite scene sunt descrise foarte precis și detaliat. Protagoniștii cărții, amândoi, trec prin lucruri oribile și situații de viață greu de privit (citit) - cu toate acestea, nu m-am putut opri din citit și am dat-o gata extrem de rapid. Curiozitatea mă împingea de la spate, voiam să aflu neapărat încotro se îndreaptă toate, care va fi „concluzia” la care Fitzek vrea să ajungă, dacă mă va convinge și îmi va fi pe plac. Care va fi destinul personajelor și cum se va sfârși totul. Într-adevăr, chiar nu m-am așteptat ca lucrurile să ia o întorsătură atât de bizară, însă mi-am dat seama încă o dată că, de fapt, niciodată nu poți cunoaște cu adevărat un om. Cu un stil de scriere aparate - captivant, atent, fără a da prea multe detalii și fără a descrie excesiv locuri, cadre -, Fitzek își câștigă meritul de a fi un autor ale cărui cărți chiar vreau să le citesc cât mai curând.

„Știa: dacă de la acel număr intra un apel la ora aia, atât de târziu după miezul nopții, trebuia să se fi întâmplat ceva și mai înfiorător decât ceea ce tocmai trăise.”

După cum bine știți, nu obișnuiesc să vorbesc prea multe despre ce s-a întâmplat, în sine, în carte. Nu cred că are vreun rost, din moment ce îmi propun doar să vă spun care și cum a fost experiența mea cu lecturarea acestei cărți, Drumul spre casă. Pot să vă spun că este un thriller foarte bun, chiar dacă sunteți pasionați ai genului și le-ați citit, vorba aia, „cam pe toate”! Mi-a plăcut că am simțit ceva nou, ceva special, autentic, citind acest roman. Cu un subiect sensibil, tratat într-un mod aparte, de o violență ieșită din comun, bizară, cartea lui Fitzek are acel ceva pe care deseori nu-l poți teoretiza sau descrie, dar care știi că face casă bună într-o carte aparținând genului thriller. Acel ceva l-am întâlnit și aici, într-un roman care m-a prins de la început, care m-a purtat prin toate stările și pe care l-am devorat, pur și simplu. Și mă bucur, astfel, că primul meu contact cu Fitzek a fost unul pozitiv, care să mă încurajeze să pun mâna și pe celelalte cărți ale autorului. V-o recomand cu cea mai mare încredere, deoarece sunt sigur că va fi, într-adevăr, o experiență literară în sine care vă va satisface așteptările, poate chiar vi le va întrece fără nicio problemă!

Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Sebastian Fitzek, Drumul spre casă, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata cu Cartea!

Cărți noi de la Editura RAO

Persuasiune de Jane Austen 

Un roman de dragoste clasic, scris cu o extraordinară sensibilitate și publicat postum. Anne Elliot, o tânără a cărei familie cu origini nobiliare este nevoită să se mute pentru a‑și reduce cheltuielile și datoriile îl reîntâlnește pe căpitanul Frederick Wentworth, fostul ei logodnic. Logodna fusese ruptă când Anne s‑a lăsat convinsă de prietenii și familia ei să pună capăt relației lor, considerată nepotrivită din pricina diferențelor de rang. După o despărțire care a durat aproape opt ani, dragostea lor reînvie, pregătind scena pentru multe întâmplări descrise cu un desăvârșit umor, precum și pentru o a doua șansă care i se oferă lui Anne, aceea a unei vieți împlinite și fericite alături de bărbatul iubit. 

„Persuasiune a primit critici extrem de inteligente în ultimii ani, după o lungă perioadă de neglijare, iar liniile de investigație au urmat comentariile sugestive ale Virginiei Woolf. Criticii s‑au ocupat de problemele pe care acest roman le ridică pentru interpretarea biografică; cu neuniformitatea evidentă în structura narativă; cu utilizarea poetică a peisajului și influența poeziei romantice; cu noi efecte în stil și sintaxă; cu modernitatea lui Anne Elliot, o personalitate izolată într‑o societate în schimbare rapidă.” (A. Walton Litz)

Billy Budd și alte povestiri de Herman Melville

Billy Budd, marinar anticipează modernismul nu doar în tematică, ci și în formă, prin colajul de genuri și prin finalul său deschis. Astfel, cititorul ultimei opere a lui Melville este confruntat cu o alegere dificilă. Relatarea cea mai lungă, povestirea propriu-zisă, îşi stabileşte propria autenticitate cu ajutorul procedeelor literare tradiţionale, precum repetiţia şi elaborarea minuţioasă, dar celelalte două scurte relatări pun la îndoială această autenticitate, beneficiind de dreptul la ultimul cuvânt. Pe care dintre cele trei povestiri e chemat cititorul s-o accepte? Aidoma lui Babo sau Bartleby sau oricărui alt personaj, care sunt adevărate insule ale tăcerii în mijlocul oceanului de cuvinte al operei sale, păstrează tăcerea şi Melville, despre care Hawthorne afirmă că nu putea „nici să creadă, nici să se simtă în largul lui în necredinţă.