luni, 29 mai 2023

Calul de bătaie (Jack Warr, #2), de Lynda La Plante - Recenzie (Crime Club)

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 336
Anul apariției: 2023
Traducere: Oana Dușmănescu

Lynda La Plante s-a născut la Liverpool. A scris aproape patruzeci de romane – toate au devenit bestselleruri. A studiat actorie la Royal Academy of Dramatic Art și a jucat la Teatrul Național din Londra înainte să devină actriță de televiziune. După aceea s-a apucat de scris și s-a afirmat cu serialul TV Widows (Văduve), care a avut un succes extraordinar. Scenariul Lyndei pentru Prime Suspect (Suspect de crimă) a câștigat premii BAFTA, Emmy, distincții din partea British Broadcasting and Royal Television Society, precum și Premiul Edgar Allan Poe din 1993. Lynda este membru onorific al British Film Institute și a primit Premiul BAFTA Dennis Potter pentru Cel mai bun scriitor în anul 2000. În anul 2008 a primit Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor pentru servicii aduse Literaturii, Teatrului și Filantropiei. La Editura Crime Scene Press a apărut și primul volum al seriei Jack Warr, Secrete îngropate (2022, traducere de către Oana Dușmănescu).
„După ce și-a dat seama că se zgâiește la el, a început să roșească. Iisuse Hristoase! și-a spus ea. Ridley e sexy ca naiba acolo sus!”
Al doilea volum din noua serie Jack Warr. Nu toți ucigașii pot fi îmblânziți… O bandă de spărgători violenți terorizează de luni întregi o localitate de la țară. Dar când într-o casă din Cotswolds e găsit un cadavru mutilat devine limpede că nu e vorba despre vreo bandă oarecare de hoți oportuniști. Jack Warr descoperă localnici care ascund secrete întunecate, află despre infracțiuni ascunse, însă ceva tot îi scapă. Având puține piste și cum atacurile violente se întețesc, pentru a-i prinde pe spărgători va fi nevoit să acționeze la fel de îndrăzneț ca ei. Folosindu-se de capacitatea lui de a oscila între lumea interlopă și cea a dreptății, Jack se pregătește să le întindă o capcană, conștient de faptul că orice eșec îi va cădea pe umeri – și că sângele vărsat va curge asupra lui.
„Maggie l-a sărutat cu afecțiune pe Jack pe creștet și a decis să nu-i spui că Hannah tocmai trăsese un pârț la ea pe genunchi.”
Încep să observ o anumită „predilecție literară”, în cazul meu: nu mă mai dau în vânt neapărat după thrillere dinamice, care au tensiunea aceea deseori deloc convingătoare, dar care ajunge să placă, ci încep să mă atragă mult mai mult cărțile mai detaliate, thrillerele acelea (să le zic) tipice, polițiste, când avem de-a face cu șefi și inspectori și detectivi, care își au acțiunea compusă dintr-un slow burning evident. Știi că înaintezi în lectură, așadar, și încetul cu încetul ajungi la apogeu, dar pe parcursul lecturii parcă interesul este centrat asupra personajelor, asupra tipologiilor și dezvoltării acestora. Pe de altă parte, chiar dacă am citit și primul volum din serie - Secrete îngropate (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), cred că aș fi putut citi această carte și de sine stătătoare - nu prea am găsit conexiuni directe, cel puțin relevante, cu primul volum. Da, l-am avut pe domnul Jack Warr, dar parcă era același. Ori mi-a scăpat mie ceva, ori chiar așa este. În orice caz, am fost tare prins de intriga interesantă și de numeroasele răsturnări de situație care m-au ținut într-un permanent suspans.
„- Chestia asta încă se întâmplă, deci, nu-i așa?
- O dată la câteva luni. Iar ăștia sunt doar cei despre care aflăm. Ar putea fi mai mulți. E un act de echilibrare politică. Pumnul de fier în mănușa de catifea nu a fost niciodată mai potrivit decât acum și aici. Dar... lucrurile deja au devenit mai grave și trebuie să facem ceva. Repede.”
Și nu vorbesc despre un suspans tipic, ci despre un suspans psihologic aparte. Ideea cu spărgătorii de case violenți care terorizează locuitorii din zona rurală a Angliei, cadavrul mutilat care împinge ancheta într-o direcție mult mai bizară (evident, nu e vorba doar de niște hoți oportuniști) - Jack Warr, în scurt timp, își dă seama că nu este vorba de ceva obișnuit, ci de o mulțime de secrete întunecate, de crime ascunse și multe, multe piste false. Jack Warr vrea să ducă ancheta la bun sfârșit și să prindă răufăcătorii, înainte de a mai apărea și alte cadavre și spargeri. Lynda La Plante ne livrează o proză atentă, bine dozată și documentată, frumos țesută, pe alocuri amuzantă, pe alocuri profundă și emoționantă, reiterând în cele din urmă psihologia oamenilor și cum răul se arată în forme din ce în ce în ce mai necunoscute și bizare. Intriga, acțiunea, dinamica - toate acestea fac ca lectura să curgă de la sine, deși, după cum am mai spus, nu este o carte despre care ai putea spune că te ține dintr-o întorsătură de situație în alta, ci care „îți dă cu lingurița” porții atent dozate de tensiune și neliniște. Are un ritm rapid, dar este un ritm care mai mult interesează „lucrurile din fundal”, dacă pot spune așa, și nu neapărat ancheta în sine. 
„- OK. Mâine țintim veriga cea mai slabă (...). Și o facem să ne spună tot.”
Așadar, este vorba despre protocoale care țin de poliție, asezonate foarte fain cu muuultă lăcomie, cu gelozie, cu muuulte secrete și și mai multe situații neașteptate. Un roman atent executat, bine pus la punct și construit, pe care l-am savurat timp de 2-3 zile. Chiar mi-a plăcut - așa cum am spus, mi-a plăcut mai mult decât primul volum. Evident, interesul meu major a fost Jack Warr, deoarece mereu îmi place să analizez protagonistul unei serii - un om puternic, foarte inteligent, dar care bineînțeles că are o slăbiciune aparte: soția și fiica lui. Este atât un polițist integru, inteligent, cât și un familist convins, și cu siguranță are să ne demonstreze foarte multe lucruri de-a lungul acestei serii, așa că abia aștept să văd ce ne va mai pregăti Lynda La Plante în cele ce urmează. O carte presărată cu glume, cu situații care debordează de realitate, pe alocuri de înțelepciune și profunzime. Îmi place modul în care autoarea reușește să insereze aceste mici „lecții de viață”, evident frecvent sub forma dialogurilor sau a micilor pasaje cu care ori se încheie un capitol, ori se încheie un fragment dintr-un capitol. Chiar bună, sincer să fiu, surprinzător de bună aș putea spune, lucru care dovedește, încă o dată, faptul că gusturile încep încetișor și sigur să mi se schimbe!
„Dar epuizarea fizică și emoțională, pe lângă efortul de a-și ascunde adevăratele temeri, le făcuseră pe Maggie și Regina ușor isterice - de aici și criza lor de râs. Și, preț de câteva clipe prețioase, cele două prietene și-au permis să fie fericite.”
Făcând concluzia acestei recenzii, pot spune că mă declar chiar mulțumit de modul în care evoluează lucrurile cu această serie. Îmi place Lynda La Plante, chiar dacă la început, când am citit primul volum din serie, am fost puțin reticent. Încetul cu încetul, lucrurile au început să se așeze și mi-am dat seama că, uneori, poate e mai interesant, mai captivant să știi cum funcționează lucrurile „în culise”, decât să citesc nu-știu-ce-thriller-cu-nu-știu-ce-intrigă-banală! Dacă vreți să aveți parte de o lectură antrenantă, slow burning, bine scrisă și elaborată, atunci chiar vă recomand cu mare încredere Calul de bătaie și să aveți în vedere această nouă serie a lui Lynda La Plante. Mă bucur tare mult că am ocazia să citesc aceste cărți, ca urmare a faptului că fac parte dintr-un Crime Club genial, iar alături de mis compañeros vorbim despre cărți - exact așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Să aveți doar lecturi frumoase și pe placul vostru, dragi cititori!


Notă: recenzia face parte din blog tourul dedicat cărții lui Lynda La Plante, Calul de bătaie, prin care ne dorim ca această recomandare să ajungă la cât mai multe persoane. Dacă sunteți curioși să aflați alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii ale acestui roman: Anca și cărțile, Cărțile mele și alți demoni, Analogii-Antologii, Biblioteca lui Liviu, Literatură pe tocuri, Ciobanul de azi, CiteștE-MI-L, Fata Cu Cartea!

Alte recenzii ale cărților scrise de Lynda La Plante, apărute și pe blog: 

duminică, 28 mai 2023

Elocința sardinei, de Bill François - Recenzie

Editura: Univers
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 168
Anul apariției: 2022
Traducere: Alina Pelea Și Rodica Baconsky

Elocința sardinei este o carte despre natură extraordinară – informativă, captivantă și accesibilă, scrisă dintr-un unghi personal, despre un subiect care a fascinat omenirea dintotdeauna și își păstrează și acum misterul: oceanul, viața acvatică. Povestea începe cu milioane de ani în urmă, pe când Atlanticul era o mare tânără și mică, și curge spumos de-a lungul vremii până în zilele noastre, când, la o terasă, cu meniul în față, nu prea știm ce să alegem. Personajele sunt fascinante, ca de roman (o veți întâlni pe cea mai singuratică balenă din lume, ale cărei cântece îi uimesc pe cercetători din 1989, de când i-au captat vocea prima oară cu ajutorul sonarelor, veți coborî în subteranele Parisului, fugăriți de poliție, alături de un grup de oameni de știință în căutarea anghilelor, vă veți amuza de suspiciunile unor generali care erau cât pe ce să pornească un război din cauza unui banc de heringi și tot așa).
„Sardinele dețin arta elocinței perfecte: cu un simplu gest, spun tot; o simplă privire și totul se înțelege de la sine. Fără a fi nevoie de un dirijor sau de ordine date mulțimii; interacțiunea dintre vecine e de-ajuns, iar bancul se organizează singur. Milioane de sardine înoată astfel, aliniate automat sau dispuse în careu, perfect sincronizate.”
Sunt o sardină, o sardină șmecheră care vrea să-ți povestească despre aventurile și călătoriile ei. Dar eu nu știu să scriu, și chiar dacă aș ști, înotătoarele mele nu-mi permit să bat eficient la tastatura laptopului. Așa că-l voi lăsa pe Bill François să-ți vorbească despre bine. Bill François știe cum să comunice cu o sardină. Cel mai probabil, Bill François a fost o sardină într-o altă viață. Încă de mic, a iubit apele Mediteranei, și tocmai acesta a fost începutul unei pasiuni care durează o viață întreagă - marea. Încercat în permanență de acest simț cronic al curiozității, cu o imaginație debordantă, Bill François începe să ne prezinte misterele oceanului, cu tot ce presupune acesta: un adevărat Univers subacvatic, infinit, efervescent, complex, zgomotos, plin de creaturi bizare și de alte lucruri și vietăți la care nici nu ne-am putea gândi. O lume efervescentă pe care, atât cât își permite, Bill François ne-o prezintă într-un stil ludic, jucăuș, care te ține captiv și nu te plictisește chiar deloc. Eu iubesc cărțile de nonficțiune, și, recunosc, multe dintre cele prezentate de Bill François nu mi-au fost necunoscute: în schimb, necunoscut mi-a fost acest mod genial de prezentare, care depășește categoria cărților „de popularizare a științei”. Amuzant, revigorant, lecturarea volumului Elocința sardinei chiar a fost o experiență parte.
„Spunându-și istoria, creaturile marine strecoară în ea și strigăte de ajutor. E datoria noastră să le descifrăm.”
Bill François este fascinat de viața din adâncuri, de viața marină, iar acest lucru se resimte în fiecare pagină. De profesie, Bill François este fizician, dar are o pasiune pe care nu ezită să și-o fructifice: aceea de a descoperi creaturile care trăiesc în apele lumii, de a învăța în mod constant lucruri noi despre crustacee, despre pești, corali, balene, sardine și tot ce o mai găsi el. Interesat și de mituri, legende, de povești transmise din gură în gură, Bill François știe totul despre „ce mișună” prin zonă. Și totul a început din copilărie, când a fost martorul unei anumite situații. De-acolo, au pornit zeci de întrebări care l-au făcut ca, odată cu trecerea timpului, să se transforme într-un adevărat explorator. Citind cartea, nu doar că ne familiarizăm într-un mod rapid și practic, deloc solicitant, cu ce presupune această viață marină, ci chiar ajungem să vedem cu alți ochi peștii. La fiecare pagină poți simți pasiunea autorului, și cred că asta mi-a plăcut, de fapt, cel mai mult. După cum am spus, eu citesc frecvent nonficțiune, în esență cărți științifice, și sunt destul de familiarizat cu anumite lucruri - dar, în cazul cititorului care așa-zis „neavizat”, sunt sigur că această carte s-ar dovedi mult, mult mai interesantă.
„Am avut norocul să fiu adesea martor la viața și la tainele creaturilor marine. Când poveștile lor ne sunt spuse direct de spectacolele din adâncuri, să le asculți e o fericire fără seamăn.”
Cartea conține o mulțime de informații ușor de înțeles și asimilat, informații chiar interesante, în mare parte organizate în capitole specifice („Scoici și crustacee”, „Înghesuiți ca sardelele”, „Dialoguri acvatice”, „Șerpi de mare” și altele). Surprinzător ar mai fi faptul că este o carte destul de lirică, iar asta mi s-a părut și mai antrenant. Evident, anecdotică, Bill François reușește să ne ofere informații destul de complexe și complet - în cele din urmă, ajungi la concluzia că pe cât de drăguți și adorabili sunt acești peștișori, pe atât sunt de ciudați și complicați. Din păcate, prin practica zootehnică actuală, am ajuns nu doar să distrugem habitate naturale, ci și să exacerbăm procesul pescuitului industrial, transformându-l în pescuit lipsit de sustenabilitate. Oricum, mergem într-o direcție nepotrivită, iar asta probabil nici nu mai trebuie menționat - trăim pe propria piele aceste lucruri. În loc să avem grijă, pentru a preveni (pentru că a preveni este mult mai ușor decât a trata), suntem martorii extincției în masă... Partea aceasta din Elocința sardinei m-a întristat, în primul rând pentru că știu cât de adevărat este și cât de neputincioși, din păcate, suntem...
„Fiindcă lumea mărilor e ca lumea cuvintelor: un spațiu al libertății, și trebuie să rămână așa. Cei care vor să pună frâu cuvintelor, să impună reguli exprimării și vorbei sunt asemenea celor care vor să zăgăzuiască mările. Oceanul e al tuturor și al nimănui. La fel și imaginația. Așadar, dacă suntem o balenă solitară care-și vorbește propria limbă sau una dintre hamsiile disciplinate ale unui banc, o caracatiță inventivă, un pește-ventuză lipicios ori un homar discret, fiecare, în felul nostru, trebuie să ne cântăm liber poveștile.”
Nu știu ce aș mai putea spune despre cartea lui Bill François, așa că mă voi opri aici. Chiar v-o recomand cu mare încredere, deoarece vă va amuza și vă va distra, în măsura în care vă va oferi și multe informații foarte prețioase. Atunci când devii mai conștient de lucrurile din jurul tău, când te interesezi cu privire la alte domenii - care, în esență, n-au treabă cu domeniul tău de activitate, de studiu sau altele, dar trebuie să ai în vedere că au treabă cu faptul că exiști - devii mult mai conștient, parcă, de această lume imensă. Avem tendința de a ne crede stăpâni peste tot ce este în jurul nostru, de a ne simți la capătul lanțului trofic, de a ne afla în vârful piramidei - când, de fapt, suntem atât de mici și atât de neînsemnați, mereu la cheremul forței naturii. Cu toate acestea, dacă ne-am întoarce puțin privirea spre ceea ce cu adevărat este important - comuniunea, grija față de alte mici creaturi și ceea ce ne înconjoară -, poate am reuși să realizăm că, într-adevăr, suntem singura specie care, voluntar, își distruge pe zi ce trece habitatul în care trăiește. Avem o singură planetă, și-am avut tendința de a completa în continuare cu „din păcate”... Dar, sincer, chiar mă bucur că avem o singură planetă, deoarece nicio altă planetă nu merită soarta Pământului! 

Lumea estompată, de Iris Wolff - Recenzie

Colecția: Green Spot
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 228
Anul apariției: 2022
Traducere: Andreea Odoviciuc

Iris Wolff s-a născut în 1977 la Sibiu și a emigrat împreună cu familia în Germania la vârsta de opt ani. Are studii de limba și literatura germană, grafică, pictură și studii religioase. A lucrat, timp de zece ani, în cadrul Arhivei literaturii germane din Marbach și a primit numeroase premii pentru opera sa literară, printre care Premiul Ernst Habermann, Premiul pentru Literatură ALPHA, Premiul Otto Stoessl, Premiul Thaddäus Troll și Premiul Marieluise Fleißer pentru întreaga activitate literară. A fost nominalizată la prestigiosul premiu Alfred Döblin. Este membră PEN International și locuiește la Freiburg. 
„Existau un timp în care se grăbea să curgă înainte și un timp care mergea înapoi. Un timp care se învârtea în cerc și unul care nu se mișca și nu era niciodată mai mult decât un moment unic.”
Iris Wolff spune povestea tumultuoasă a unei familii din Banat ale cărei legături sunt atât de strânse, încât nu se rup nici măcar dincolo de granițe. Un roman poetic despre pierderi și noi începuturi. Oare Florentine și Hannes le-ar fi deschis ușa celor doi tineri călători dacă ar fi știut ce rol va juca vizita din RDG în viața familiei bănățene? L-ar fi sprijinit Samuel pe cel mai bun prieten al său, Oz, dacă ar fi conștientizat amploarea deciziei sale? În Lumea estompată, Iris Wolff împletește traiectoriile a șapte persoane care, în ciuda loviturilor destinului și a distanțelor fizice, se regăsesc în permanență. Pe fondul declinului comunismului în Europa și al istoriei frământate a secolului XX, Wolff scrie un roman extraordinar despre prietenie și lucrurile pe care suntem dispuși să le sacrificăm de dragul fericirii altuia, o poveste emoționantă despre iubire și pierdere.
„(...) Dar viața nu datorează nimic oamenilor, cu atât mai puțin împlinirea dorințelor.”
O carte destul de restrânsă ca număr de pagini - și, totuși, am simțit că nimic nu ar mai fi trebuit spus. Că nimic, dar absolut nimic nu a rămas „estompat”, suspendat în aer. O splendoare de carte, care, vorba aia, went so deep in my soul, încât la sfârșit m-a regăsit cu lacrimi în ochi. Această poveste a unei familii din Banat, România, spusă episodic, din perspectiva unor membri diferiți, poate pe alocuri inadecvată cronologic (uneori mi-a fost necesar să fiu foarte atent pentru a-mi da seama, temporal, unde anume mă plasez, și pentru a afla cine este naratorul) - mi s-a părut a fi de o sensibilitate și o frumusețe cum rar mi-a fost dat să văd, făcând ca plăcerea lecturii să capete conotații de o emoție apoteotică! De la personaje, care mi s-au părut deosebit de frumoase, complexe și frumos creionate, până la cadrul în care s-au desfășurat acestea, și până la scriitura splendidă a lui Iris Wolff, am iubit totul la această carte, și am trăit alături de toate dramele, și toate durerile, și toate emoțiile și toate speranțele. O poveste de familie care se întinde pe parcursul a patru generații, la sfârșitul căreia mi-am regăsit inima deschisă pentru a primi această carte și acolo, nu doar pe rafturile bibliotecii. 
„Stana respira ușor în îndoitura brațului. Tristețea umplu locul în care înainte fusese inima ei, fără ca Stana să știe de ce și fără să îndrăznească să se miște.”
În doar câteva pagini, Iris Wolff a reușit să creeze o comoară literară, și sunt absolut sigur că în viitor voi auzi mult mai multe despre autoare. Fiindcă promite o carieră literară deosebită. Nu am să vorbesc despre acțiune, pentru că aș putea ajunge ușor la concluzia că Lumea estompată nu este o carte care a vrut să mizeze pe acțiune, „pe dinamică”, ci o carte „de stare”, în care ceea ce contează este emoția și trăirea, sufletul omului care, oricât de mult ar fi sondat, oricât de mult ar fi analizat, n-ar putea fi niciodată definit în totalitate, teoretizat și explicat. Asta încearcă Wolff să facă - să ne ofere o lecție privitoare la cât de fictivi suntem, cât de mult ne lăsăm modelați de ceea ce se află în jurul nostru, de lucrurile prin care trecem. Un roman pe care îl simți, chiar îl simți, și cred că asta este tot ce contează, de fapt, la sfârșitul lecturii. Deși are doar două sute și ceva de pagini, și se citește relativ rapid, resimți această lectură mult, mult timp după ce ai terminat-o. Drept dovadă, eu am citit această carte cred că undeva pe la sfârșitul anului trecut sau începutul anului acesta - iar acum, când scriu recenzia, îl resimt la fel de acut, la fel de puternic. Poate o fi faptul că în anumite lucruri m-am regăsit mai mult decât de obicei, ca urmare a anumitor circumstanțe... Oricum, pot spune că acest roman m-a emoționat profund!
„Cele zece porunci ar fi putut fi douăsprezece, porțile de fotbal ar fi putut fi pătrate, râvnita egalitate a tuturor - o inegalitate îndrăgită de fiecare în parte. O rânduială în vigoare putea fi schimbată dacă se inventa pur și simplu o altă rânduială.”
Iris Wolff a reușit să scrie un roman atemporal, veșnic, un roman care devine remarcabil datorită modului în care este scris - din punct de vedere lingvistic, este ireproșabil! De asemenea, pe lângă această valență estetică, literară, romanul lui Iris Wolff ilustrează în mod fidel și modul în care migrația și părăsirea „locului de baștină” ne modelează, ne supune unor forțe pe care nu ni le putem explica, dar pe care le lăsăm să acționeze - în primul rând, pentru că nu avem de ales. Dar, dincolo de toate acestea, am iubit fiecare personaj, am iubit fiecare poveste și fiecare lecție de viață pe care, prin intermediu lor, am reușit s-o învăț. Este absolut de prisos să spun ceva legat de faptul că Wolff scrie impecabil, iar talentul său literar îl pot vedea doar pe o formă de manifestare a divinului. Cunoaște puterea cuvintelor, cunoaște forța care sălășluiește în interiorul lor, iar din acest motiv totul este atent, totul este bine dozat, pus la punct, analizat și gândit. Oh, dar ce pasaje frumoase am reușit să găsesc în carte, cât de multe au fost momentele în care m-am oprit din citit, mi-am așezat cartea pe piept și am manifestat aprecierea și faptul că, uite, există autori atât de frumoși și atât de talentați!
„(...) Tăcerea lui nu era premeditată, însă Bene o resimțea din când în când ca pe o pedeapsă. Taciturnitatea altor oameni îl plictisea. În cazul lui Samuel, până și ea era frumoasă. Era o tăcere născută dintr-o singurătate îndelungată și doar cineva familiarizat cu solitudinea o recunoștea ca atare.”
Lumea estompată este, după părerea mea, un roman pe care toată lumea trebuie să îl citească. Pe care orice iubitor al frumosului, al profunzimii, eleganței și rafinamentului, ar trebui să îl încerce. Da, poate mă manifest impresionist și, prin această recenzie, n-am spus nimic - dar nici nu sunt multe de spus. Eu cred că uneori trebuie doar să citești o carte, nu trebuie s-o teoretizezi, să-ncepi să explici în stânga și în dreapta ce și cum! Unele cărți trebuie trăite - iar eu chiar cred că romanul lui Iris Wolff este un roman care se trăiește, nu doar se citește. Printr-o sensibilitate aparte, cu o profunzime extraordinară, autoarea reușește să livreze o poveste de viață pe care nu ai cum să nu o simți. Știu prea bine că acest roman va rămâne mult, mult timp în inima mea, și mai sunt la fel de sigur de faptul că abia aștept să citesc și altceva scris de această autoare. Nu am dubii că, de asemenea, va fi un roman special, pentru că este practic imposibil să-ți schimbi stilul când, deja, tu ai găsit rețeta succesului: profunzimea, capacitatea de a observa lumea așa cum este ea. Și așa cum va fi mereu: infinită! Sub o mare de stele, Wolff țese o suită de personaje cu care te împrietenești și la care, mult timp după ce vei fi terminat romanul, te vei fi gândit. Încă mă întreb, de fapt, ce-ar fi făcut Florentine și Hannes... 

Noroc chior, de Rosa Montero - Recenzie

Editura: RAO
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 368
Anul apariției: 2022
Traducere: Mioara Angheluță

Rosa Montero este o scriitoare și jurnalistă spaniolă. S-a născut pe 3 ianuarie 1951 în Madrid, Spania. Este o autoare talentată, recunoscută pentru proza ei îndrăzneață și inspirată. Rosa Montero este autoare a numeroase romane, printre care se numără: În inima infernului, Ziua inocenților, Stăpân iubit sau Povestea regelui străveziu. Romanele ei au fost adaptate pentru diferite forme de artă, inclusiv pentru piese de teatru, scurtmetraje, un lungmetraj, o operă și instalații de artă, atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Munca Rosei Montero a avut un impact enorm asupra lumii vorbitoare de spaniolă. S-au scris zece cărți despre ea, iar studiile despre munca ei au apărut în mai mult de șaizeci de volume. Activitatea ei a fost examinată în aproximativ treizeci de teze de doctorat și în peste 120 de articole care au fost publicate în reviste academice.
„Monștrii se ascund în măruntaiele lugubre ale vieții domestice.”
Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.
„- Uite cum stă treaba, la vârsta mea mi-am dat seama că oamenii nu se împart în bogați și săraci, negri și albi, de dreapta sau de stânga, bărbați și femei, bătrâni și tineri, musulmani și creștini, spune el în cele din urmă. Nu. Adevărul adevărat e că oamenii se împart în buni și răi. În ființe care pot să se pună în locul celorlalți și să sufere și să se bucure împreună cu ei, și niște ticăloși care nu-și văd decât de propriul interes și n-ar fi în stare să miște un pai pentru alții.”
Nu este primul meu contact cu autoarea spaniolă Rosa Montero - încă de când am citit Nebuni din iubire (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI), am știut că am de-a face cu o autoare extrem de inteligentă, care are un acut simț al realității și în fața căreia, de altfel, alte cărți care abordează tematici asemănătoare (omul, în toată simplitatea sa, drama și situațiile sociale) ar părea anemice. Înainte de a scrie despre romanul de față - care nu doar că mi-a plăcut, dar mi-a întrecut enorm așteptările -, vreau să apreciez faptul că Mioara Angheluță a făcut o treabă excelentă: o traducere impecabilă. Am reușit să pătrund în toată profunzimea orășelului - aparent plictisitor - Pozonegro, să simt pulsul străzilor și al magazinelor, al micilor petreceri și situații sociale la care au luat parte personajele noastre dragi. Și totul începe cu Pablo, un renumit arhitect spaniol, care coboară în stația greșită și se refugiază aici, în Pozonegro, un loc în care însuși timpul pare că a încremenit, dar care este atât de animat de oamenii care se perindă pe-aici. Avem de-a face, așadar, cu un roman polifonic, și vreau să vă spun că am savurat absolut fiecare capitol și m-am lăsat vrăjit de „fiecare voce” care mi s-a adresat.
„Frica e ca o piatră pe care o cari cu tine în stomac. Zile de-a rândul îți înghiți necontenit învălmășeala de temeri, tot la fel cum pisicile își înghit părul, până când în abdomen se formează un ghemotoc strâns care îți dă senzația de vomă și care te face să umbli puțin adus de spate, de parcă te-ai aștepta să primești o lovitură. Frica e un parazit, un invadator. Un vampir care îți soarbe gândurile, pentru că nu poți să ți-o îndepărtezi din minte.”
E tare bizar faptul că, pe alocuri, Noroc chior poate fi considerat un roman plin de mister - ce l-a făcut pe acest arhitect renumit, Pablo, să se retragă chiar aici, în Pozonegro, unde pare că nu ar exista nimic „special de făcut”, nimic care să te anime și să te facă să te simți viu? Totuși, pe măsură ce ajungi să înaintezi în lectură, Pablo ni se destăinuie în toate tainele, temerile și motivațiile sale. Îi suntem prieteni pe măsură ce se perindă pe străzile din Pozonegro, pe măsură ce problemele și grijile par să îl macine tot mai mult. Apoi, apare în scenă Raluca - cea care dă atât de multă efervescență acestui roman -, o figură puternică și semnificativă, o româncă care a fost părăsită la naștere și și-a petrecut copilăria în mai multe centre de plasament, până când a făcut 18 ani și a ajuns în stradă, văzându-se nevoită să ia mâini propria-i viață. Din perspectiva acestor personaje - cărora li se mai alătură niște figuri foarte colorate și emblematice -, ne sunt relevate, în stilul jurnalistic caracteristic al Rosei Montero (un stil jurnalistic, dar totuși atât de emoționant, profund), ne sunt relevate niște aspecte destul de sensibile: violența domestică, agresiunea, violența îndreptată împotriva animalelor... 
„Raluca e o planetă. Raluca e Pământul care plutește în univers, albastru și verde și alb de la frișca lăsată de nori, o minge însorită și sclipitoare, tot la fel de frumoasă precum cea mai frumoasă bijuterie în întunecimea solitară a cosmosului, iar Pablo este un meteorit care cade nestăvilit spre ea, prins de implacabila lege a gravitației.”
Ca și în celălalt roman al autoarei pe care l-am citit, bătrânețea, trecerea neînduplecată a timpului, reprezintă o altă temă abordată - acel ciclu al vieții care pare să meargă mână în mână cu nesiguranța, cu fricile și complexele care devin tot mai acute pe măsură ce înaintăm în vârstă, când greutatea anilor pare să ne apese tot mai mult. Romanul de față te surprinde mult prin realitate, prin faptul că te-ai putea gândi că această poveste pare a fi atât de veridică - deși, după cum Rosa Montero afirmă, totul este fictiv, mai puțin partea cu violența domestică, din păcate. Un roman uman, un roman nuanțat, surprinzător, în care Rosa Montero ne dezvăluie binele și răul, aspecte naturale ale vieții, care se concretizează în cele din urmă în dorința noastră de a fi, de a iubi, de a plânge, de a striga, de a o lua de la capăt, de a greși din nou și din nou și din nou. Chiar dacă această carte a început să fie scrisă în timpul pandemiei, când am fost nevoiți să ne izolăm, pare a fi o carte care se adresează întregii lumi, o carte „ca un strigăt”, care ne reamintește de adevărata valoare pe care o păstrăm în suflet, de adevăratele puteri pe care le avem. Și despre cum, uneori, iubirea se poate înfățișa în forme pe care le recunoaștem din ce în ce mai puțin... Evident, să nu uităm cum „norocul chior” este cel care, uneori, pare să ne fi salvat de-a lungul acestei vieți. Nu-i așa? Un simplu și neașteptat noroc chior...
„Când mortul se duce, ia cu sine și lumea lui. Rostul lumii lui (...). Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.”
Mi-a plăcut extraordinar de mult romanul Rosei Montero - de fapt, nici nu mă așteptam la altceva. Extrem de bine scris, foarte frumos conturat, dezvoltat, cu personaje care mi-au intrat la inimă și de care m-am atașat instant. Evident, Raluca și Pablo au fost preferații mei, dar trebuie să recunosc că lectura n-ar fi fost aceeași și fără alte personaje care i-au dat romanului o anumită efervescență. Rosa Montero chiar scrie foarte, foarte bine, și până acum nu m-a dezamăgit deloc. Tocmai m-am apucat de un alt roman scris de ea, și aproape că este gata, deoarece n-am mai putut să-l las deoparte. Așa mi s-a întâmplat și cu romanul de față - Noroc chior - pe care l-am citit pe nerăsuflate: atât din dorința de a afla ce îl împinge pe Pablo să vină aici, când ar fi putut avea în față o carieră extraordinară, cât și să văd ce o să mai facă Raluca, draga de ea, care pare să aibă atât de multă forță și determinare, atât speranță încât să zâmbească vieții chiar și în ciuda a toate prin care a trecut. Un personaj frumos, care mi-a fost tare drag și de care m-am atașat încă de la începutul acestei cărți. Rosa Montero chiar este o autoare pe care ar trebui să o aveți în vedere dacă sunteți în căutarea unei lecturi frumoase, relaxante, care să vă miște și să vă țină captiv. Abia aștept să văd ce vor mai traduce, în viitor, prietenii de la editură! 

Alte recenzii ale cărților scrise de Rosa Montero, apărute și pe blog: 

joi, 25 mai 2023

Bărbatul rătăcit, de Jane Harper - Recenzie

Editura: Trei
Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️
Număr de pagini: 432
Anul apariției: 2023
Traducere: Alunița Voiculescu

Jane Harper s-a născut în Manchester și s-a mutat cu familia în Australia când avea opt ani. Cărțile ei sunt publicate în 40 de țări, iar Arșița, romanul ei de debut, a fost adaptat pentru marele ecran, avându-l în distribuție pe Eric Bana. A primit numeroase premii importante, printre care: cartea anului la Australian Book Industry Awards și la Australian Indie Awards, CWA Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman polițist și British Book Awards, secțiunea Crime and Thriller. Jane a lucrat ca ziarist în presa scrisă timp de treisprezece ani, în Australia și în Marea Britanie, iar acum locuiește în Melbourne împreună cu soțul și cei doi copii. De aceeași autoare, la Editura Trei, în colecția Fiction Connectionau apărut Arșița, Forța naturii (2020, traducere de către Cornelia Marinescu) și romanul Supraviețuitorii (2022, traducere de către Alunița Voiculescu).
„A rămas mult timp acolo, după care s-a ridicat și a privit în jur în toate direcțiile. Dar Nathan nu a întors și el capul. Știa ce era acolo. Nimic. Kilometri întregi de nimic.”
O poveste cu suspans, intensă și dură, care se desfășoară într-un peisaj copleșitor. Nathan și Bub Bright se întâlnesc după luni întregi, în arșița dogoritoare din Queensland, pentru a încerca să elucideze moartea fratelui lor Cameron. Toți locuiesc într-o zonă izolată, iar casele lor se află la distanță de trei ore de mers cu mașina. Oare ce îl determinase pe Cameron, cel care administra proprietatea familiei, să plece pe un drum fără întoarcere? Curând, încep să apară bănuielile, iar Nathan e nevoit să scotocească printre secrete pe care familia le-ar vrea uitate. Dacă fratele lui a fost ucis, suspecții sunt puțini în această pustietate.
„- Spunea că cel mai tare strigau cei rătăciți. Mamele lor îi auzeau pentru tot restul vieții lor, plângând și strigând în vânt. Crezi că ar putea fi adevărat?
- Că sunt fantome aici?
- Că vântul le aduce mamelor plânsetele copiilor pierduți.
- O, nu, a spus el și i-a luat din nou mâna mamei sale.
Chiar nu credea asta. Dacă ar fi fost adevărat, vânturile din pustiu ar fi urlat atât de tare, încât pulberea lor nu s-ar fi așezat niciodată la loc.”
De-a lungul timpului, am tot citit cărți scrise de Jane Harper. De fapt, am citit toate cărțile scrise de ea care au fost traduse și la noi - Arșița (nu știu unde este recenzia, că pe blog, aparent, nu este, dar am citit-o și îmi amintesc că nu a reușit să mă convingă), Forța naturii (dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI) și Supraviețuitorii (poate cartea care mi-a plăcut cel mai mult; dacă vă interesează recenzia, o găsiți AICI). Așadar, după ce am citit și cel de-al patrulea roman, pot afirma asta: eu și Jane Harper avem o relație de love-hate, ceea ce înseamnă că iubesc cărțile ei, și în același timp le urăsc (contextual spus). De ce? Pentru că, ei bine, eu văd la Jane Harper ceva foarte fain: personajele. Ador, efectiv, personajele pe care le creionează și cărora le dă viață. În schimb - și aici este vorba strict de predilecțiile proprii - nu îmi place faptul că mai în toate cărțile ei totul merge foarte, foarte, foarte greu. Și nu este vorba de asta, că ce vrea Harper să facă chiar funcționează, dar acest slow burning ajunge pe alocuri să mă scoată din sărite, pentru că sunt atât de curios de care-i faza încât nu-am-răbdare-să-aștept. Și știu că la alte persoane chiar funcționează acest „gen de mister”, dar la mine nu cred că este chiar rețeta de succes. Sau e, dar depinde foarte mult de starea pe care o am când citesc cartea.
„- Ascultă, prietene, o să-ți zic eu ce cred, l-a întrerupt Harry. Uneori, în mod accidental sau nu, lucrurile se aranjează cum e mai bine. Iar când ajungi unde ți-ai dorit, oare mai are sens să răscolești drumul care te-a dus până acolo, înțelegi ce zic?”
În Bărbatul rătăcit am avut parte de o doză foarte faină de mister; și ce mai apreciez, iarăși, la Jane Harper, este faptul că întotdeauna natura pare să devină un „suprapersonaj”: păduri, deșerturi, ploi, vânt, zăpadă, soare, mare, apă... Nu știu, acest context chiar mă vrăjește deseori și, citind această carte, pe cuvânt că parcă-mi aminteam că trebuie să beau apă cât mai des pentru a-mi menține echilibrul hidric. Mi-a plăcut cadrul desfășurării acțiunii, și parcă simțeam „arșița dogoritoare din Queensland” arzându-mi pielea. Misterul, evident, a fost la el acasă, și nu vorbim despre un thriller tipic cu situații tensionate și altele de acest gen. La Jane Harper, este vorba mai mereu despre un mister aparte, ceva care ține strict de personaje, de pornirile lor, de interesele lor, minciunile și secretele pe care au sau le-au avut. Îmi place asta, da, pentru că ajung să-mi dau seama că citesc un thriller-dramă, ceva în care știu că, la un moment dat, voi afla cum stau de fapt lucrurile, dar care este departe de orice aș fi putut crede (și, tocmai din acest motiv, nu obișnuiesc să cobesc sau să presupun ce-ar putea să se întâmple mai departe). Nu - doar mă așez frumușel, îmi iau cartea și aștept să văd ce are Harper să-mi mai ofere. 
„(...) Încă unul care intra la doi metri sub pământ.”
În altă ordine de idei, intriga acestei cărți, cel puțin pentru mine, a „scormonit”, să zic așa, niște lucruri destul de personale. Pot spune că din acest motiv mi-a fost destul de greu să citesc romanul, dar nu am să intru în detalii. Mi-a luat ceva până am terminat cartea, și nu pentru că nu m-ar fi prins - pentru că, după cum am zis probabil, chiar m-a prins -, ci pentru că nu am avut forța necesară pentru a înainta în lectură și a mai citi detalii despre... În fine. Dar, dincolo de astea, a fost o lectură antrenantă. La Jane Harper, așa cum am menționat deja, personajele joacă un rol central, iar această carte stă drept dovadă (ca și celelalte, în mare parte). Îmi place mult cum reușește autoarea să elaboreze „planul de bătaie” pentru ca în cele din urmă să mă pună față în față cu anumite aspecte, cu anumite secrete, minciuni, traume și drame, conflicte exterioare și interioare. Aici, pe măsură ce înaintezi în lectură, se dezvăluie tot mai multe lucruri, așa cum se decojesc straturile unei cepe: aflăm că la mijloc există interese, un fel de „subintrigi” care, întrețesute, ar putea duce la un conflict de mari proporții. Și tare îmi place atunci când un autor mizează și pe personaje, nu doar pe situații șocante și altele de acest gen.
„Piatra de mormânt arunca o umbră micuță. Era singura umbră din raza vizuală, neagră și alunecoasă, ce creștea și se micșora mergând în cerc precum un ceas solar. Bărbatul se târâse o vreme, apoi se mai trăsese cu greu către umbra firavă, cu trupul contorsionat în forme disperate, lovind și zgâriind pământul în timp ce frica și setea puneau stăpânire pe el.”
Bărbatul rătăcit chiar a fost o carte care mi-a plăcut, care m-a ținut acolo și mi-a oferit o doză faină de mister. Am fost tare curios în legătură cu ce s-a întâmplat, de fapt, cu Cameron, și pe măsură ce anumite aspecte începeau să iasă la iveală, am ajuns să nu mai am încredere în mine. Îmi place când autorul se joacă așa cu mintea cititorului, când îl face să creadă ceva doar pentru ca apoi să-i dea peste cap toată încrederea într-un personaj. Mi-a plăcut cadrul de desfășurare al acțiunii, toate chestiile acelea legate de miturile locale, poveștile cu fantome, acea stare teamă & angoasă pe care pe alocuri am putut-o resimți. Poate aș fi vrut ca lucrurile să fie, totuși, un pic mai dinamice, dar știu că sunt mulți cititori cărora le plac romanele care te fierb la foc mic, care-ți dau așa „cu lingurița” și te lasă să aștepți, dar care în același timp n-ajung să te plictisească cu descrieri și dialoguri inutile, irelevante pentru ideea cărții. Jane Harper știe cum să-și dozeze misterul și cum să-l livreze în porții atent fracționate, inserând la un anumit număr de pagini acel ceva care, în esență, potențează misterul. O lectură care merită o șansă și pe care, eu unul, chiar o recomand cu mare drag.

Alte recenzii ale cărților scrise de Jane Harper, apărute și pe blog: