Casa din marea azurie (Cerulean Chronicles, #1), de T.J. Klune - Recenzie

Editura: Storia Books

Rating: ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️

Număr de pagini: 448

Anul apariției: 2021

Traducere: Irina Stoica

T.J. Klune este scriitor bestseller în topurile New York Times și USA Today, câștigător al premiului Lamda Literary Award și autor al romanelor Casa din marea azurie, Sub ușa care șoptește, The Extraordinaires și altele. El însuși queer, Klune crede că e important – acum mai mult ca niciodată – să existe o reprezentare queer cât se poate de autentică în povești și romane. La Editura Storia Books a mai apărut și cartea Sub ușa care șoptește, în traducerea Ionelei Chirilă. Cum Casa din marea azurie este primul volum al unei serii, cu siguranță că, în viitor, vor apărea și restul, mai ales că a fost primit cu mare entuziasm de cititori!

⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖° O INSULĂ MAGICĂ. O MISIUNE PERICULOASĂ. UN SECRET ARZĂTOR ⋆｡𖦹 °.🐚⋆❀˖°

Linus Baker duce o viață linștită și singuratică. La patruzeci de ani, locuiește într-o casă mică, împreună cu o pisică țâfnoasă și discurile lui vechi. Ca asistent social la Departamentul Responsabil de Tineretul Magic, își petrece mai toate zilele ocupându-se de bunăstarea copiilor din orfelinatele de sub tutela ministerului. Când Linus este convocat pe neașteptate de Conducerea Extrem de Superioară, primește o misiune ciudată și cât se poate de secretă: trebuie să meargă la Orfelinatul de pe Insula Marsyas, unde locuiesc șase copii periculoși. Linus e nevoit să lase fricile deoparte și să vadă dacă cei șase vor provoca sau nu sfârșitul lumii. Dar copiii nu sunt singurul secret de pe insulă. Cel care are grijă de ei este fermecătorul și enigmaticul Arthur Parnassus, care face orice îi stă în putere să îi țină pe copii în siguranță. Pe măsură ce Arthur și Linus devin mai apropiați, secrete vechi sunt scoase la iveală și Linus trebuie să facă o alegere: să distrugă un cămin sau să privească cum lumea este cuprinsă de haos.

„– Lucrurile care ne sperie cel mai mult sunt adesea lucrurile de care ar trebui să ne temem cel mai puțin. E irațional, dar asta ne face oameni. Și dacă suntem capabili să ne înfrângem aceste frigi, atunci suntem capabili de orice.”

Casa din marea azurie a fost o experiență neașteptată pentru mine. Nu știam exact în ce mă bag când am început să citesc, doar auzisem de ea de la câțiva prieteni care o tot lăudau (având cele mai întemeiate motive din lume). La început, părea genul acela de carte cu un funcționar rigid prins într-un univers fantastic și plin de culoare, dar pe măsură ce am înaintat în poveste, mi-am dat seama că e mai mult decât o poveste cu personaje simpatice și copii cu puteri magice. A fost o poveste despre oameni. Despre cine suntem și cine devenim când ne permitem să fim văzuți. Despre acceptare, nu în sensul larg, vag și impersonal, ci despre acel tip de acceptare care vine atunci când cineva se uită la tine și, în loc să se sperie sau să te judece, zâmbește și rămâne. Linus Baker e genul de personaj care, dacă l-aș fi întâlnit în primele pagini ale unui alt roman, m-ar fi plictisit: funcționar de birou, bătrân înainte de vreme, blocat într-o rutină în care fiecare detaliu e planificat și fiecare zi e la fel ca precedenta. Are un birou gri, o viață gri și chiar și personalitatea lui pare ștearsă. Dar asta face ca evoluția lui să fie și mai interesantă. Faptul că ajunge să simtă, încet, o deschidere spre ceva nou, că nu se mai teme de ce nu înțelege, e ceva ce m-a prins pe mine, m-a convins. M-a făcut să mă întreb dacă nu cumva și eu, în anumite momente, trăiesc așa, pe pilot automat.

„– Mi-e teamă că umorul e subiectiv, a răspuns domnul Parnassus.

– Ce păcat, a zis Lucy și a continuat să se uite la tavan. Omenirea e așa ciudată. Dacă nu râdem, atunci plângem sau fugim mâncând pământul de monștrii care încearcă să ne mănânce. Și nici măcar nu ar trebui să fie monștri adevărați. Ar putea fi unii pe care i-am inventat noi. Nu ți se pare ciudat?

– Așa e. Dar prefer așa, decât alternativa.

– Și care ar fi alternativa?

– Să nu simțim nimic.

Linus și-a întors repede privirea.”

Copiii de pe insulă sunt complet diferiți între ei și fiecare aduce ceva unic în poveste. Îl avem pe Lucy, care e literalmente fiul diavolului, dar e și un copil care spune glume și vrea doar să fie iubit și protejat. Talia, o gnomiță care are o atitudine dură, dar și o grădină pe care o îngrijește cu o blândețe neașteptată. Sal, timid și traumatizat, care se transformă în câine atunci când e speriat, e poate cel mai ușor de înțeles pentru cineva care a simțit vreodată că trebuie să se ascundă. Fiecare dintre ei are o parte de întuneric și de lumină, dar partea luminoasă învinge, nu pentru că nu există pericol sau suferință, ci pentru că primesc sprijin real, necondiționat. Arthur Parnassus, conducătorul orfelinatului, e un personaj cald, echilibrat și puțin misterios. M-a surprins cât de calm și blând e chiar și în cele mai tensionate momente. Are un fel de a vorbi care nu e forțat, dar care face ca tot ce spune să pară important. E genul de adult care ar trebui să existe în viața fiecărui copil – și nu doar copil „normal”, ci orice copil care a fost etichetat, marginalizat sau privit cu teamă. Ce e interesant la el e că nu încearcă să schimbe copiii, nu le impune reguli ca să-i facă mai „acceptabili”. Îi învață să-și asume cine sunt și îi protejează de prejudecățile lumii.

„– Știu că asta crezi, a zis Arthur încet. Dar eu nu zic lucruri pe care nu le cred. Viața e prea scurtă pentru asta.”

Mi-a plăcut că romanul vorbește despre diferențe fără să le facă un spectacol. Nu simți niciodată că autorul îți predică ceva, dar ajungi totuși să-ți pui întrebări despre cum vezi tu diversitatea, ce înseamnă cu adevărat toleranța și cât de mult suntem influențați de sistemele în care trăim. Linus vine dintr-un sistem care se ascunde în spatele regulilor și al „obiectivității”, dar care, în realitate, se teme de ceea ce nu poate controla sau încadra într-o normă. Când ajunge pe insulă, începe să vadă cât de strâmb era tot ce considera el că e „corect”. Umorul din carte e subtil, dar constant. Mi-a smuls multe zâmbete, mai ales în interacțiunile dintre copii sau în felul în care Linus reacționează la situații neobișnuite, încercând să rămână „profesionist”, dar fiind complet depășit. Asta nu face cartea superficială, dimpotrivă. Cred că tocmai echilibrul dintre momentele amuzante și cele emoționante o face să funcționeze atât de bine. Sunt unele pasaje care m-au emoționat pe bune, fără să simt că sunt scrise ca să stoarcă lacrimi. Nu e dramatism gratuit. Sunt replici simple, observații despre singurătate, frică sau dorința de a aparține. Linus descoperă, treptat, că nu e nevoie să fii extraordinar ca să meriți iubire. Trebuie doar să fii sincer și să-ți permiți să fii văzut. Să accepți iubirea în formele ei frumoase!

„– Hai să-ți zic ceva, Linus Barker, a spus Zoe (...). Există momente în viață când trebuie să-ți asumi anumite riscuri. E înfricoșător, pentru că poți oricând să dai greș. Știu asta. Crede-mă că știu. Pentru că, de mult, am riscat pentru un bărbat pe care îl mai dezamăgisem o dată. Mi-a fost frică. Am fost îngrozită. Credeam că o să pierd tot. Dar atunci nu trăiam. Viața pe care o duceam atunci nu însemna că trăiam. Doar supraviețuiam. Și n-o să regret niciodată riscurile pe care mi le-am asumat. Pentru că m-au adus la ei. La ei toți. Am făcut o alegere. Și tu o faci pe-a ta.”

Dacă ar fi să spun ce nu mi-a plăcut, poate aș zice că pe alocuri lucrurile se simt prea „frumoase”. În sensul că realitatea nu e chiar așa blândă, iar cartea are tendința să edulcoreze puțin anumite aspecte. Dar cumva nu m-a deranjat prea tare, pentru că am simțit că nu e o poveste care vrea să redea fidel realitatea, ci una care vrea să arate cum ar putea să fie lumea, dacă am alege să fim mai buni unii cu alții. Și asta, sincer, e destul de rar în cărțile pentru „adulți”. Finalul a fost previzibil, dar satisfăcător. Nu e o carte care șochează sau care vine cu un plot twist neașteptat. E una care îți oferă ceea ce promite: o poveste cu suflet, cu personaje la care ajungi să ții, cu o atmosferă care te face să-ți dorești să vizitezi insula, să bei ceai cu Arthur, să vorbești cu Lucy despre filme horror sau să-i ajuți pe ceilalți copii să-și construiască un viitor. Casa din marea azurie e genul acela de roman care te face să te simți mai bine după ce îl citești. Povestea, cu tot ce înseamnă aceasta, chiar a reușit să mă atingă într-un mod real, într-un mod sincer. Și cred că asta e tot ce pot cere de la o poveste grozavă: să mă facă să-mi pese, să mă miște, să mă facă să simt că trăiesc într-o lume frumoasă!