Love liberates

În vise și în dragoste nu există imposibilități.

Dragostea, atât de puternică, atât de neașteptată încât lasă totul în urmă și oferă inimii gândire. Ce este dragostea? Doar un substantiv de genul feminin? Este doar „sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor” așa cum ne-o spune DEX-ul?

Dragostea ia naștere atunci când două suflete se împletesc strâns și decid să împartă împreună tristețile, fericirile, pământul și aerul, atunci când „NOI” înseamnă mai mult decât „EU”. Când iubești pe cineva, nu este deajuns să privești în ochii acelei persoane, ci trebuie să priviți amândoi în aceeași direcție. Este ca un tango care se dansează de la răsăritul soarelui și până la apusul lui. Cu pași spontani, neplănuiți, surprinzători și, totuși, eleganți. O îmbrățișare permanentă ce transcede spațiul și timpul, un vânt ce te poartă pe aripile sale în cele mai liniștite locuri. Dragostea unește două spirite în căutarea unor două cuvinte simple, dar, totuși, minunate: „Te iubesc!”. Și, totuși, fără automatisme lipsite de esență și substrat!

Dați-mi voie să vă prezint o micuță povestioară cu tâlc:

„Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este dragostea.
Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.
Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.
Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.”

Frumos, nu? Dragostea e simplitatea esenței, e încredere și conduce spre desăvârșirea omului. Am învățat că dragostea mă eliberează vieții și încă continuă să facă asta. Subtil, rafinat și cu grijă, nici nu simt când se întâmplă asta, dar știu că se întâmplă. Ea nu doar ține și durează în timp, și atât- ăsta este egoul. Dragostea eliberează. Ea nu numai că leagă două suflete. Întotdeauna ne șoptește „Te iubesc. Te iubesc chiar dacă ești din China, Egipt, Somalia. Te iubesc chiar dacă ești în partea celaltă a orașului sau la marginea lui. Te iubesc chiar dacă ești Obama, Maica Tereza, Ussama ben Laden sau Ayman al-Zawahiri. Te iubesc chiar dacă nu mă accepți, chiar dacă încerci să-ți renegi valorile și chiar dacă nu ești mândru de ceea ce ești. Te iubesc chiar dacă nu iubești. Te iubesc. Aș vrea să fiu lângă tine. Să-mi înfășor brațele în jurul taliei tale firave. Să-ți șoptesc în ureche vorbe ce nu pot fi înțelese. Dar asta nu e posibil, așa că-ți ofer o formă particularizată a iubirii.”. Această formă particularizată este întocmai „jumătatea” pe care o căutăm și care ne caută, este jumătatea de aer pe care o respirăm, jumătatea de pas pe care îl facem în această cursă a vieții. Pentru a parcurge întocmai acest drum, avem nevoie de cealaltă jumătate de pas.

Nu iubi cu speranța de a fi iubit. Dragostea eliberează sufletul. Dragostea eliberează. Restul, e încă nescris. 

Și că tot a fost seara Învierii și încă îmi cade capul pe tastatură, vă urez un Paște cât mai fericit (și încerc să evit semi-clișeele pe care le-ați auzit și de la vecina de la doi, care, la patru dimineața, ascultă muzică religioasă- bine măcar că n-are bormașină) și plin de iubire! Vă mulțumesc pentru atenția acordată, sper că v-a plăcut!