Endgame: Jocul final- Convocarea, de James Frey și Nils Johnson-Shelton - Recenzie

„Această carte este un puzzle. 

În paginile ei se află indicii care conduc la o cheie ascunsă undeva pe Pământ.

Descifrați, decodați și interpretați.

Faceți cercetări.

Dagă găsiți cheia și o duceți la locul potrivit, veți fi răsplătiți cu aur.

Mormane de aur străvechi.”

Fără să lungesc discuția, voi spune „verdictul”: cartea m-a dezamăgit într-un mod în care nu mă așteptam. Sau poate aveam așteptări prea mari, dar nici măcar așteptările-mi cele mai mici nu au fost atinse. Nu înțeleg, din tot ce se scria părea să fie o carte destul de bună. Dar impresia cu care m-au lăsat cei doi autori a fost aceea de plitctiseală, de chinuială. Adică, mai pe tot parcursul paginilor am simțit că acțiunea este împinsă de la spate de o figură invizibilă, personajele părând mult prea plastice, prea statice și fără interpretare. 

Cartea este despre doisprezece tineri, condamnați și sortiți, încă de la naștere, să lupte pentru cei dragi și pentru un loc din lume. TIneri ce se trag din seminții vechi, ce, „când va începe jocul, vor fi nevoiți să judece și să ia decizii, să acționeze și să ucidă; unii dintre sunt mai pregătiți, iar cei mai slabi vor muri primii”. Sună așa a „Hunger Games”, dar, ca să se diferențieze puțin treaba, James Frey și Nils Johnson-Shelton mai adaugă ceva sute de cifre fără o logică (că, deh, „enigma”) și faptul că, „atunci când unul dintre tineri moare, odată cu el dispare o parte a seminției sale”.

Noi, „miliardele de neștiutori, spectatori nevinovați, fericiți pierzători și nefericitiți câștigători”, noi „suntem pubicul unei piese care ne va hotărî destinul”. O încercare de introspecție, pe-aici, pe-acolo, puțin trasă de păr și nedezvoltată. Nu, nu, nu. Nu mi-a plăcut, nu m-a prins acțiunea de loc, bâjbâită pe alocuri și nefinisată atunci când personajele erau puse față în față. Niște tineri care aveau o viață (mai mult sau mai puțin) normală sunt aruncați în mijlocul unei lupte pentru „găsirea comorii”, fiecare primind un indiciu ce constă într-un șir de litere care arată cam așa „LLTLWTLSJCMMQPĂ” sau, bineînțeles, de cifre, „291258215--412”, iar ei sunt nevoiți ca, dacă-și doresc să găsească comoara mult râvnită, să descopere misterul acestor coduri. Într-adevăr, ingenioasă ideea, nicidecum banală. Dar, în cele din urmă, nu pe placul meu.

 

„Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, apărut în 30 de țări”. Da, am mai spus, ideea este ingenioasă și, cred că din acest motiv, încă n-am fost pregătit s-o accept așa cum ar trebui.

Acțiune relativ OK, nu prea complexă, simplu, un limbaj nepregătit și ușor de sărit, personaje plate, care nu prea evoluează ci rămân la o anumită trăsături dominantă. De asemenea, uneori mai și anticipezi ce-are să se întâmple. Și chiar așa se întâmplă. Cred că dacă se va face un film după carte, cu siguranță mă va atrage și mai mult și, well, sper că nu va avea aceeași soartă ca și filmul cărții Înainte să adorm.

Acum vă las pe voi să alegeți, aceasta este doar părerea mea și, evident, nu vreau să vă bag pe gât faptul că această carte nu mi-a împlinit, mie, așteptările, ci doar am vrut să vă împărtășesc reacțiile mele.

Editura Trei

Traducere din engleză de Laurențiu Dulman

512 pagini