„Să nu mă părăsești” (film)- Recenzie

Trist, trist, trist, trist, trist.. Și aș putea continua până la nesfârșit.

O poveste tristă, o viață trăită altfel, diferit, pentru niște scopuri care, pur și simplu, îngrozesc: „incubator de organe”, oameni care sunt crescuți NU pentru a-și trăi viața, ci, prin organele lor, să îi facă pe ceilalți sănătoși și plini de viață, ei alegându-se cu întunericul efemeric.

Viața lor de copii se desfășoară la internatul Hailsham, fără a avea prea mult de-a face cu viața „reală”, cu mediul înconjurător. Fără a auzi sunetul mașinilor, al bănuților căzuți pe jos sau cântecul vrăbiuțelor. Fără să fi contat, în mintea lor, ceea ce se află dincolo de gardurile ce încorsetează orizontul lor. Prin intermediul unei profesoare ce nu mai poate rezista, cei mici află că, atunci când vor crește mari, nu vor fi niciodată ca toți ceilalți. Pentru că nu vor mai fi. Nu vor putea avea meseriile le care viseză și aspiră, nu vor putea vedea filmele de care vorbește lumea, nu vor avea parte de nimic din ceea ce se poate gusta în această lume, deoarece ei sunt „creați”, crescuți, pentru un scop total instigator.

Carey Muligan, în rolul lui Kathy, Keira Knightley, în rolul frumoasei Ruth și Andrew Garfield, în rolul magnificului Tommy, formează un adevărat suflet al acestui film, fiind împreună încă din îndepărtate copilărie, pe când erau doar niște școlari în uniforme la internatul Hailsham. Deși cele două sunt prietene foarte bune și, deși, legătura sufletească dintre Tommy și Kathy pare puternică și incită către o adevărată poveste de dragoste, când aceștia cresc, Ruth ajunge să formele un cuplu cu Tommy, spre dezamăgirea profundă a lui Kathy, ce mereu l-a iubit în ascuns. Cu toată inima, sentimentele pe care le trăiește fiecare dintre ei sunt puternice, profunde și ambigue- tristețe, iubire, gelozie, dezamăgire, răutate. Toate acestea duc la o interpetare de excepție și o poveste mult prea tulburătoare, ce mi-a rămas în minte chiar și acum, deși am văzut filmul acum ceva timp.

Nu voi dezvălui prea mult din film, s-ar pierde farmecul. Vă zic doar că acest film chiar merită. Am să vă las să descoperiți adevărul din spatele acelor zâmbete largi, adevărul din spatele trandafirilor culeși și agățați de umerașul prin într-un cui, în mijlocul ușii, dincolo de melodiile pe care le-ascultă Kathy, trăind în melancolie. Dincolo de destinul acestor oameni.

Pentru mine, cuvintele finale ale lui Kathy reprezintă apogeul, momentul în care ajungi să verși lacrimi muuuulte, fără rușine. Simt că ele adună într-o frază toată substanța filmului, toată tristețea și esența acestuia. Omul, efemer, sperânc și țintind către absolut, unindu-și contradicțiile în moarte, în întunericul rece. După film, am avut muuultă vreme un nod în stomac. Muzica aceea care însoțește filmul pur și simplu potențează, la maximum, trăirile, sentimentele, proiectând tristețea și destinul într-un plan al nefirescului. E firesc, totuși, să fii trist, nu? Să-ți placă genul acesta de filme! Eu mă dau în vând după ele.

Este, teoretic, imposibil să rămâi pasiv la o asemenea poveste. Inuman, nici nu se pune problema. Sentimentele pur și simplu răzbucnesc în privitor, purtându-l prin multe situații și făcându-l martor la numeroase sentimente.

Chiar se merită! Vi-l recomand cu drag să vă uitați la el oricând, de preferat seara, când este o liniște mormântală și frumoasă, călduroasă. Nu veți fi dezamăgiți!

Regizor: Mark Romanek

Genul: thriller/dramă

Distribuție: Carey Muligan, Andrew Garfield, Ella Purnell, Charlie Rowe

Durată: 103 minute