Funeraliile Mamei Mari, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină.

Este a doua carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez. Dacă ar fi să fac o comparație între aceasta și prima carte pe care am citit-o, intitulată „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI), aș fi de părere că această carte mi-a plăcut mult mai mult. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare.

Primul motiv ar fi faptul că în roman sunt surprinse câteva micuțe povești, fiecare cu o tâlcuire centrată și „ascunsă” printre cuvinte, dar toate ducând spre un anumit ax, trasând o anumită parte a vieții: simți că Gabriel García Márquez reușește să te poarte acolo unde imaginația sa este prezentă, că, într-o emoție imensă, reușește să te facă prezent la acțiune și simți cum, uneori, parcă personajele joacă pe o scenă imaginară în fața ta, ca niște actori, iar tu ești propriul lor make-up artist, tu le îmbraci și dezbraci, ba chiar le mai schimbi și replicile. Asemenea unui Demiurg. Acțiunea romanului pare a fi structurată precum un jurnal, deși nu se vorbește la persoana I, ceea ce-i oferă un aer de confesiune și invocație. Povestioarele cuprinse în carte sunt:

1. Siesta de marți (1962);
2. Într-o zi oarecare (1962);
3. În satul ăsta nu sunt hoți (1962);
4. Uimitoarea după-amiază a lui Baltazar (1962);
5. Văduva lui Montiel (1962);
6. O zi după sâmbătă (1962);
7. Trandafiri artificiali (1962);
8. Funeraliile Mamei Mari (1962).

Povestind despre viață, Gabriel García Márquez reușește să îmbine acest natural al timpului, al cotidianului și al verosimilului, cu partea mai difuză, mai imprecisă a vieții, cu magia și ordinea neîmblânzită a vieții, conchizând într-un realism magic și neastâmpărat, crud. Cred că tocmai acest tip de realism l-a consacrat pe autorul spaniol într-o nobeliștii literaturii, și continuă să dăinuie această unică magie a sa. Povestioarele surprind viața unor personaje simple, trăinde într-o mahala de țară, în niște căscioare austere, surprinzându-le în piețe, în trenuri, în baruri, la biserică, la teatru. În locuri normale în care s-ar putea afla oricare dintre noi. Dar în situații ce, în esență, părăsesc ordinea propriu-zisă și se instalează într-un realism impropriu.

Ultima povestire a cărții, ce dă și numele cărții, „Funeraliile Mamei Mari”, începe cu o confesiune a lui García Márquez, care spune că „aceasta este, oameni neîncrezători din lumea întreagă, povestea adevărată a Mamei Mari, suverana absolută a regatului Macondo, care a trăit ca stăpână vreme de nouăzeci și doi de ani și a murit ca o sfântă într-o marți din septembrie trecut, iar la funeraliile ei a venit Suveranul Pontif”. O femeie ce a reprezentat și întruchipat înțelepciunea timpului, înțelepciunea cumulată de către popor, în care sălășluia învățătura vieții și a tradiției, reprezentată cu cele mai înalte onoruri. Veți descoperi și înțelege mai multe citindu-l pe autor. Și veți descoperi că spaniolul nu este numai sensibil, taciturn și contemplativ, ci are și urme de umor acustic și jovial.

Le mulțumesc, încă o dată, celor de la Bookia pentru șansa de a citi această carte, care poate fi comandată de AICI cu o reducere de 20%.

Editura RAO

Traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți

160 pagini