Dragoste în vremea holerei, de Gabriel García Márquez - Recenzie

Le mulțumesc frumos celor de la Bookia pentru oportunitatea de a citi această carte, pe care am savurat-o pagină cu pagină. Îi îmbrățișez cu drag și cu multă stimă!

 

Scriitorul columbian Gabriel García Márquez (născut în 1927, la Aracataca) este unul dintre personalitățile care au marcat cel ami profund literatura secolului XX, adevărat fenomen prodigios în peisajul literar contemporan latinoamerican și universal. A îmbinat die timpuriu jurnalismul cu o bogată și fascinantă creație narativă, distinsă cu Premiul Nobel în 1982, ce ilustrează cu egală măiestrie romanul, povestirea, eseul, memorialistica. Este reprezentantul emblematic al cunoscutului „realism magic” al literaturii hispanoamericane pe care îl cultivă cu strălucire, într-un demers literar de excepție, în care realul se împletește cu irealului, istoria cu fantezia debordandă, cotidianul cu visul, într-o fericită întâlnire între imaginația profund creatoare și istoria zbuciumată a unui întreg continent, ce este totodată o emoționantă mărturie care reflectă plenar temele majore ale existenței, dorința arzătoare de libertate și demnitate umană. 

 

Este a treia carte scrisă de autorul Gabriel García Márquez pe care am ocazia să o citesc. Am mai citit „Povestea târfelor mele triste” (recenzia AICI) și „Funeraliile Mamei Mari” (recenzia AICI). Dacă ar fi să încerc să le ierarhizez, nu cred că aș putea, dat fiind faptul că fiecare carte a acestui autor este unică, atât prin stil, plasticitate și formă, cât și prin poveste și morală. E cam prea devreme să-mi exprim o părere legată de stilul autorului, aș spune, câștigător al Nobelului pentru Literatură în anul 1982, dar nu mă înșel că l-a meritat. Mi-a plăcut mult acest roman, din mai multe motive pe care le voi prezenta în continuare, însă au existat și lucruri care, la o primă lectură, au făcut ca acesată carte să pară greoaie. Bineînțeles, nu mă îndoiesc că Gabriel García Márquez nu e pentru tot publicul cititor, ci necesită o inițiere în limita bunului simț, însă, după gusturile mele - și aici am să fiu subiectiv - detaliul și forma, culoarea, ar mai fi trebuit puțin reduse.

Dragostea este calea pe care omul, în toată viața sa, oricât de trist, fericit, zbuciumat, depresiv ar fi, dorește să pășească și să meargă, gândindu-se că, la capătul acestui drum, nu se află decât împlinirea ființei, desăvârșirea nu numai spirituală, cât și fizică, trupească, într-o unire a contradicțiilor noastre efemere, care ne proiectează spiritul într-un spațiu teluric al existenței, domnind peste ceea ce cu toții numim ideal și aspirație. Despre asta este povestea lui Gabriel García Márquez, într-o oarecare măsură. Despre zbuciumul acelui om care-și caută menirea într-o lume în care nimic nu este ceea ce pare a fi, dominat de aparent și înfățișat de răutatea umană, despre omul a cărui răbdare pentru a-și împlini țelului nu numai că este o virtute, ci devine un mod de a trăi, de a parcurge timpul care se scruge spre împlinirea acestei condiții. Pe de altă parte, scriitorul surprinde aceeași încercare a omului de a grăbi, în limitele sale, acest act al desăvârșirii, martor la trecerea ineluctabilă a timpului, care trăiește emoția neîmplinirii, a confuziei și deprimării, dar care are, la polul opus, satisfacția învingătorului, satisfacție a cărei intensitate este suprimată de către circumstanțele în care acest „câștig” s-a produs - și anume, „după 50 de ani, 9 luni și 4 zile” de la despărțirea de persoana iubită.

Ca să pătrund puțin, așa cum v-am obișnuit, în firul romanului (cred că v-ați dat seama, nu-mi place să povestesc ceea ce se întâmplă într-o carte, asta-mi aduce aminte de clasele primare când trebuia să citim nu știu ce basme, iar apoi să le povestim de la cap la coadă, niciodată invers, ci vreau să conving cititorul de plăcerea unei lecturi doar prin stilul autorului și conturând esența cărții), Gabriel García Márquez ne prezintă o poveste de dragoste dintre Florentino Ariza, un pasionat om de afaceri cu gustul femeii pe buze și parfumul lor impregnat în batista din butonieră, care-și manifestă spiritul prin ceea ce face, și Fermina Daza, o femeie care se căsătorește cu un doctor bogat, moment în care viața lui Florentino Ariza se schimbă într-un mod brusc. Cu toate că Fermina se căsătorește cu acest doctor, Juvenal Urbino, Florentino Ariza, manifestându-și spiritul dragostei care-i încearcă inima, îi trimite Ferminei numeroase scrisori de dragoste, în care îi prezenta sentimentele și trăirile sale ce puneau stăpânire atunci când imaginea femeii Fermina îi apărea în ochi și în minte. Dovedind un caracter care, pe mine, oarecum m-a enervat, Fermina îl ezită pe Florentino, nerăspunzându-i epistolelor și judcându-l drept o persoană limitată, ridicolă, care n-ar fi în stare să iubească și s-o prețuiască așa cum, susține ea, ar merita. Îmi amintes că, de multe ori, imaginea lui Florentino Ariza era asemănată cu acea a Sfântului Duh - de altfel, am observat în scrierile lui Gabriel García Márquez că majoritatea personajelor sale capătă conotații religioase, spirituale - fapt ce oarecum nu m-a surprins, dată fiind capacitatea de sacrificiu suprem a acestui personaj. 

După ce-și petrece buni ani din viață alături de doctorul Urbino, Fermina asistă într-o zi la moartea destul de ciudată a acestuia. Nu vă spun cum moare, dar, și de data asta, Gabriel García Márquez nu mă surprinde: m-am obișnuit cu realismul său magic, în care elementele naturale și raționale se îmbină, se întrepătrund într-un stil fabulos, făcând ca o situație aparent normal să iasă din limitele normalului, ca o intruziune brutală a irealului în ordinea firească a lucrurilor. Din acel moment, în inima lui Florentino Ariz, flacăra speranței care nu s-a stins nici după jumătate de veac iese la iveală, iar acesta o cere în căsătorie, într-o scrisoare, pe Fermina Daza. Dacă va accepta sau nu, ei bine, n-am să vă spun, vă las să descoperiți singuri. 

De ce „în vremea holerei”? Ei bine, această boală a apărut prin Franța, Paris, ucigând sute de mii de oameni. Ei bine, n-am putut s-o atribui decât destinului implacabil al acestor doi protagoniști. Fermina și Florentino, niște marionete ale destinului uman, trecuți prin încercările grele ale iubirii, cu piedici și căzături, cu lacrimi și sentimente contradictorii, care parcă ar parcurge un traseu către pelerinajul sfânt al ființei, parcurgând niște probe care au menirea de a-i încerca pentru a vedea dacă dragostea lor este deasupra acestui destin. Poate mă exprim ambiguu, dar povestea dintre cei doi este una fascinantă, de o superioritate nemaiîntâlnită. Nu numai că nu este o dragoste care să se consume în plan fizic, instinctual, însă este o poveste de dragoste prin care cei doi reușesc să atincă idealul de iubire, după atâția ani în care nici măcar nu s-au atins, vorbindu-și doar când aveau ocazia, însă parcă și atunci cu cuvintele numărate. Este genul acela de poveste de dragoste care, zău, s-ar întâlni numai în filme, și acolo destul de rar. Deși viața le rezervă surprize neplăcute, încercând, parcă, să-i țină la distanță, cei doi străbat drumul de la unul la celălalt, întâlnindu-se la jumătate. Deși, aș spune, Fermina Daza a fost oarecum reticentă și dovedea frică, la început, pe când Florentino Ariza și-a manifestat dorința până în ultima clipă. Nu, nu, aici vă pot spune, n-a murit. Cel puțin nu din motive biologice.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut deopotrivă:

„(...) că moartea nu era doar o probabilitate permanentă, așa cum simțise dintotdeauna, ci o realitate imediată.”

„- Nu mă sili să-ți zbor creierii. (...)

- Puteți s-o faceți, spuse el cu mâna pe piept. Nu există glorie mai mare pe lume decât să mori din dragoste.”

 

„Partea proastă într-o căsnicie e că se sfârșește în fiecare noapte după ce faci dragoste și trebuie s-o iei de la capăt în fiecare dimineață, înainte de micul dejun.”

 

„(...) poți să fii îndrăgostit de mai multe persoane deodată, și de toate cu aceeași patimă, fără s-o trădezi pe niciuna. (...) Inima are mai multe cămăruțe decât un hotel de târfe.”

 

„Constatarea că, în sfârșit, moartea intervenise în favoarea lui i-a insuflat curajul de care avea nevoie ca să-i repete Ferminei Daza, în prima ei noapte de văduvie, legământul de fidelitate eternă și de iubire pururi vie.”

 

„Amândoi erau intimidați și se întrebuai nedumeriți în sinea lor ce făceau atât de departe de tinerețea lor, pe o terasă ca o tablă de șah, într-o casă a nimănui, încă mirosind a flori de cimitir. Pentru prima oară după jumătate de veac, se aflau față în față și atât de aproape, putând să se privească în voie, ca să se vadă așa cum erau: doi bătrâni pe care îi pândea moartea, neavând altceva în comun decât amintirea unui trecut efemer ce nu le mai aparținea lor, ci unor tineri de mult dispăruți în negura vremii și care le-ar fi putut fi nepoți. Ea își spunea că, până la urmă, el o să-și dea seama și singur cât de zadarnic în era visul și astfel își va putea răscumpăra impertinența comisă.”

 

„Căci trăiseră destul împreună ca să-și dea seama că dragostea era dragoste oricând și oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.”

„Dragoste în vremea holerei”, una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwood, câștigător al premiului Oscar și al Globului de Aur. Deci, știu la ce am să mă uit week-endul acesta. Vă recomand acest roman cu mare drag, cu siguranță veți fi surprinși de povestea de dragoste dintre cei doi. Lăsați deoparte clișeele, nu veți găsi așa ceva în roman. Dimpotrivă, veți fi chiar uimiți de câtă unicitate dovedește stilul lui Gabriel García Márquez. Puteți cumpăra cartea de pe site-ul Bookia, de AICI.

Editura RAO Clasic

Traducere din limba spaniolă de Sarmiza Leahu

480 pagini