„Elixirul dragostei” de Eric-Emmanuel Schmitt- Recenzie

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. 

Dragostea este oare un sentiment declanșat de un proces chimic, sau este pur și simplu un miracol al spiritului, imposibil de explicat? Existo o metodă infailibilă pentru a stârni pasiunea, un elixir precum cel care i-a unit odinioară pe Tristan și Isolda, una dintre cele mai frumoase povești de iubire scrise - și nu numai - vreodată? Sau ce care se îndrăgostesc ascultă doar de propria libertate?

Deci da, pot spune că m-am îndrăgostit de stilul acestui autor care, Slavă Cerului, prețuiește mult mai mult calitatea scrierii decât cantitatea literelor. Și scrie din inimă, pentru inimi și oameni pregătiți să-i înțeleagă lecțiile. Nu mă consider unul, încă, dar vreau să cred că, în mare parte, îi înțeleg sensibilitatea. De aceea vreau să am cărțile acestui om în bibliotecă și peste ani să i le citesc iarăși cu aceeași plăcere. Am citit „Elixirul dragostei” astăzi, în mai puțin de o oră jumătate. O carte fabuloasă, despre drama unei iubiri neîmplinite, a unei iubiri dincolo de stele, de munți, de mări și de aer. A unei iubiri care emoționează, deoarece atunci când ne este prezentată, ea este consumată, în aparență.

Adam și Louise, protagoniștii acestui roman, își schimbă epistole aflându-se la mare distanță unul de celălalt, separați după ce și-au dat seama că iubirea lor nu a fost ceea ce căutau ei de la viață - lucru ce l-au realizat după cinci ani de căsnicie. Propunându-i lui Louise ca aceștia să rămână prieteni, Adam trezește în inima lui Louise sentimente contradictorii, ce trag de ea în toate părțile. Încă de la început, am observat o oarecare reticență din partea lui Adam - e bărbat, deh - deoarece mi se părea cam neglijent, pe când Louise dâdea semne clare că încă îl iubește și dorește să-și reîncerce destinul alătur de cel cu care și-a împărtășit bunele, rele, zâmbetele și durerile. Schimbând aceste epistole, pare că distanța dintre cei doi se micșorează într-un mod uluitor, până când sufletele lor ajung iarăși împreună, devenind unul singur, într-o încercare a destinului de a-și fi jucat cartea pentru totdeauna, însă dragostea, iubirea și emoția reușesc să treacă deasupra lui.

Am considerat iubirea dintre cei doi nu o iubire telurică, efemeră, consumată într-un spațiu carnal, teluric, ci o iubire dincolo de limitele temporale ale ființei, o iubire proiectată într-un spațiu sacru al existenței, o iubire deja formată, încercată, care cu siguranță nu va mai aduce lacrimi în viața celor doi protagoniști, pentru că aceste lucruri au fost confirmate atunci când cei doi decid anumite lucruri - nu am să spun ce, deoarece nu vreau să dau spoilere. Oricum, finalul ar putea părea previzibil, dar stilul lui Eric-Emmanuel Schmitt te face să crezi că nu l-ai cobit deja. În „Elixirul dragostei”, se observă un interes aparte pentru distincția dintre dorință și sentiment. În privința iubirii, problema constă în faptul că denumim cu același cuvânt două teorii diferite: cel al dorinței și cel al sentimentului. La granița dintre ele, atunci când încercăm să împăcăm atracția fizică și dragostea, se nas marile noastre povești, nu întotdeauna fericite. Povestea lui Adam și Louise este una ditnre aceste povești, scrisă într-o manieră unică de-a lui Schmitt.

Ca întotdeauna, am selectat și niște pasaje și citate care mi-au plăcut deopotrivă:

„(...) Nu cumva, dragostea ține de un proces material, chimic, de un amestec de molecule care poate fi reprodus științific? Sau e un miracol spiritual?

Și tu, care-ți dorești prietenia... Ei bine, hai să inaugurăm prietenia meditând la iubire.”

„(...) eu trăgând concluzia că cele mai frumoase momente de iubire le trăim în vise.”

„Gelozia nu este o manifestare a iubirii, ci o formă exacerbată a sentimentului proprietății.”

„Iubirea este dovadă că nu percepem realitatea decât prin filtrul fantasmelor. Mai rău: demonstrează că realitatea nu e mare lucru.”

Privind exegeții și cele ce s-au scris despre, revista Le Figaro scrie că „Eric-Emmanuel Schmitt se întreabă dacă există un elixir care poate provoca pasiunea, punând în același timp în discuție pericolele fericirii imediate și jocurile riscante născute din gelozie și posesivitate. Pentru el, o poveste de dragoste trebuie să dureze mai mult decât plăcerea. Ceea ce se întâmplă astăzi tot mai rar.” Notre Temps spun că „la mai bine de nouă secole de la Romanul Trandafirului, Eric-Emmanuel Schmitt reinventează iubirea curtenească: o demonstrație scurtă, dar strălucitoare a mecanicii amoroase, cu impasurile și micile ei momente de triumf.”

Eric-Emmanuel Schmitt, observator minuțios și lucid al capriciilor inimii, reușește să transpunsă în acest roman epistolar, cu fine și surprinzătoare nuanțe, parcursul plin de capcanele al unei legături amoroase tipice pentru vremurile noastre. O carte pe care v-o recomand cu tot dragul, mă bucur foarte mult c-am citit-o și o pot adăuga alături de colecția autorului. Puteți cumpăra acestă carte de AICI.

Editura Humanitas

160 pagini

Traducere din franceză de Doru Mareș