Cum să pictezi un mort, de Sarah Hall - Recenzie

Sarah Hall s-a născut în anul 1973 în Carlisle, Cumbria și, pe lângă faptul că este scriitoare de proză, este și poet. Romanul de față, „Cum să pictezi un mort”; a fost nominalizat la Premiul Man Booker în 2009 și, de asemenea, a primit Premiul Portico în 2010, fiind publicat în peste 12 țări. Deși nu are o groază de romane, sunt sigur că cele scoase se bucură de un succes destul de mare, sau, cel puțin, ar trebui să se bucure, având în vedere stilul autoarei și felul în care aceasta scrie. 

M-am îndrăgostit de proza scurtă de când am citit prima carte scrisă de Alice Munro, câștigătoarea Nobelului pentru Literatură în 2013, și anume Prea multă fericire. Cred că ea mi-a deschis apetitul în a citi despre oameni, despre eșecuri în viață, despre regrete, durere, dragoste, și m-a făcut să am o înclinație spre această parte „umană” a literaturii (de asta nici nu prea mă dau în vânt după cărțile de Science and Fiction, sau cărțile cu vampiri, vârcolaci și alte chestii dintr-astea). Sunt atras de acest gen de scriere nu doar din cauza lirismului operei, a curgerii ușoare și lejere a acțiunii, ci și din cauza faptului că, după ce termin o carte de proză (fie ea și scurtă sau ultra-scurtă), simt că nu am citit despre numai o viață (așa cum se întâmplă după ce citesc un roman), ci am descoperit mai multe vieți și am fost martor la mai multe lucruri, în mai multe împrejurimi, chiar dacă pentru un relativ scurt timp. Cred că de asta îmi place proza.

Romanul lui Sarah Hall, „Cum să pictezi un mort”, este un roman complex, scris în patru registre, pe patru voci distincte, ale căror destine se intersectează într-o relație subtilă, uneori mai evidentă, sau, alteori, ancorată numai în mintea greu de pătruns a personajului. Pentru că așa este, uneori pare relativ inaccesibil un anumit personaj, nu prea reușim să ne dăm seama ce este în mintea lui, de ce gândește toate acestea, pentru că toate ascund un trecut ineluctabil pe care Hall nu ni-l pune la dispoziție, mizând pe interferența lui cu prezentul continuu, de unde și un punct de naștere al dramei fiecărui personaj. Autoarea ne prezintă, în roman, patru situații distincte, fiecare povestită într-o anumită manieră proprie: povestea emoționantă a unei florărese oarbe, cu o viziune sacră asupra vieții și a principiilor ei, un bătrân profesor de pictură care, în căutarea absolutului, pictează la nesfârșit, o tănără ce își pierde fratele geamăn și își găsește refugiul într-o lume a tenebrelor și a abandonului sexual, în căutarea propriului „eu” spiritual, și un pictor celebru, în special pentru peisajele naturale pictate, un spirit libertin, care dorește să descopere, și se aventurează într-un loc care-l va surprinde într-un declin moral, psihologic, al vieții sale simpliste și limitate. Ca să înțelegeți mai bine, autoarea Sarah Hall ne prezintă în această carte secvențe din viața fiecăruia, alternând pasajele și registrele. Pe măsură ce citiorul înaintează în lectură, descoperă că viețile celor patru personaje se încâlcesc, se afundă una într-alta, se amestecă, iar acțiunea devine din ce în ce mai alertă și ajungem în acel punct în care, după ce am epuizat toate resursele, ne întrebăm ce au în comun, totuși, toate aceste destine, iar răspunsul nu stă decât într-un singur cuvânt, într-un adevăr propriu și specific: moartea.

Capitolele redau poveștile fiecărui personaj, într-o ordine ciclică, fiecare capitol fiind dedicat unuia singur. Am remarcat faptul că autoarea folosește, pentru anumite personaje, cum ar fi Signor Giorgia și Susan, o perspectivă subiectivă, prin folosirea persoanei întâi și a doua, iar de aici nu știu dacă să cred că autoarea a fost mai apropiată de aceste personaje, sau, dimpotrivă, evocă o relatare incisivă, pe un ton sentențios. Pentru personajele Pter și Annete, acesta are o viziune exterioară, din spate, știe totul despre aceste personaje și despre destinele lor, la fel de bine cum știe și ce s-a întâmplat cu ele, anume ce le-a adus, în asemenea circumstanțe, în momentul de față. Este cartea unor destine de-a lungul timpului, care se înrudesc într-un plan temporal: povestea unor generații, povestea unor suflete subjugate timpului, conștiente de destinul lor limitat și de faptul că urmează, toate, firul morții, într-o încercare de a accepta, fără regrete, acest lucru.

Proza scurtă nu se constituie numai într-un „sensul literalis”, ci, mai ales, într-unul „moralis”. Sarah Hall este o autoare „meseriașă” al textului, care știe să profite de valoarea cuvintelor, fiindcă este obligat să lucreze cu ele în spații mici și relativ restrânse, lipsite de contextul lărgit și orizontal al unui roman, care știe să asocieze scrierea sa cu o experiență de viață, lirică, dramatică, fericită, chiar tragică sau supranaturală (bine, aici nu e cazul).  Poveștile surprinse în carte nu depășesc sfera naturalului, pășind în zona fantasticului, realismului magic, ci conturează destine omenești, scriind despre oameni, despre aspirații, despre eșecuri și contradicții. De altfel, care mister este mai frumos, mai enigmatic, decât caracterul și sufletul omului?

Am simțit, pe parcursul romanului, puseuri subtile ale sentimentului de tristețe – nu știu dacă autparea era tristă, sau își pierduse pisica prin oraș, când a scris acest roman, dar unele gânduri ale personajelor sale reiterează, în mod absolut, acest sentiment. Autoarea nu se mulțumește doar cu plasticizarea unui cadru, colorându-l, ci așează, pe umerii personajelor, un destin imprecis, inegal, un destin care, deși are satisfacția de a fi acceptat, încă se constituie într-o dramă existențială. Atât pentru personaj, cât și pentru cititor care, oricum, se va îndrăgosti iremediabil de măcar unul dintre personaje. Măcar unul!

Am selectat și niște citate și fragmente care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„Ai încercat să faci față situației, de dragul părinților tăi. De dragul respirației involuntare și a inimii care continuă să bată fără consimțământul tău. Din toate punctele de vedere, și după toate aparențele, funcționezi corespunzătr. Te scoli dimineața, te speli, mergi până la galerie și lucrezi. Nu zaci în propria-ți scârnă și nu răcnești la necunoscuți pe stradă. Accepți lucrurile. Ai cumpărat chiar și o carte despre suferință. (...) Dar ce-ți închipuiai? Că ai putea studia moartea ca pe un curs de tâmplărie sau de îngrijirea gradivelor? Că ai putea găsi capitolul numit «pierderea fratelui geamăn» și că vei face adnotări pe marginea paginilor? Că te va ajuta în vreun fel?”

„I-a spus Annetei că îi plăceau cel mai mult picturile cu flori pe care le adusese de la Castrabecco. I-a zis că florile din tablourile ei conțineau exact substanța violetă a florilor de pe pupitrul din fața ei. Spunea chiar că putea să simtă parfumul picturilor ei din partea opusă a clasei. «Un miros remarcabil de begonii», spunea el, «am simțit că ne copleșește când eram întors cu spatele ca să stau de vorbă u Sancho. Să deschidem fereastra, ca să vedem dacă pictura ta poate să ademenească fluturii».”

„I-aș oferi darurile nemuritoare din «nature morte». Natură moartă cu lămâi și nuci. Natură moartă cu homar, clești zimțați. Natură moartă cu papagal și fructe care nu sunt de sezon. Natură moartă cu căței de usturoi, ardei iuți, ouă, iepure, păsări moarte, picături de rouă și trandafiri. Cu asparagus, monede, o tigvă învelită în paie, nuiele, un vas de teracotă. Natură moartă cu corn de băut.

Abia atunci va începe să înțeleagă arta vie.”

„Peste o clipă, se va întoarce. Se va uita pe lângă tine, spre ușă, care a rămas deschisă. APoi te va privi, iar ochii îi vor licări de emoție. Îi vei lua degetele în gură, unul câte unul, și-i vei băga mâna sub fustă. Vei simți cum te mângâie pe picioare și te va trage pe genunchi. Îți va despărți fesele ca și cum ar separa jumătățile unui fruct. Cu degetul marte, te va face să te umezești, apoi va deschide fermoarul și se va strecura în tine. Cu picioarele de o parte și de alta a scaunului, te vie răni încet, iar el va continua să te deschidă spre exterior pe măsură ce te vei mișca. Peste o clipă, se va întoarce și ochii îi vor licări.”

Vorbind despre acest roman, cei de la Daily Mail spun că autoarea are „un stil liric atât de măiestrit lucrat și o savoare pe care aproape că o poți gusta”, iar The Times spun că „viața interioară a eroilor lui Sarh Hall se dezvăluie cu sensibilitate în această minunată împletitură de voci distincte.” The Guardian spun că „scriitura lui Hall este deopotrivă puternică și delicată; o carte cu stil, plină de idei”, iar Daily Telegraph spun că autoarea „scrie oproză fină, luminoasă, de o intensitate poetică remarcabilă, și sunt în acest roman scene de o frumusețe strălucitoare”.

Într-adevăr, cartea poartă amprenta atitudinii poetice a autoarei - care, după cum v-am spus, scrie și poezii. Un roman frumos, incisiv pe ici, pe colo, o autoare foarte inteligentă care știe să-și țină captiv auditoriul, un roman care mi-ar plăcut foarte mult și pe care îl recomand cu mare drag.

Editura Litera 

Traducere din limba engleză de Gabriel Stoian (foarte bună traducerea, vreau să menționez)

304 pagini