Deadline, de Adina Rosetti - Recenzie

Adina Rosetti, născută în 1979, are, la un mic calcul matematic, 36 de ani, în timpul dominației comuniste, într-o Românie care cunoștea, deopotrivă, ordinea muncii și haosul privării opiniei. A făcut studii economice, apoi un curs postuniversitar de jurnalism. Din 2004 a început să scrie articole şi reportaje la revistele „Dilema Veche”, „Dilemateca” şi „Time Out”, iar în 2008 a devenit redactor la revista „ELLE”. În 2007, a primit premiul „Tânărul Jurnalist al Anului 2007” (secţiunea Cultură). În 2010, a publicat romanul „Deadline”, considerat de critici unul din cele mai bune romane de debut din ultimii 20 de ani.

Ne întrebăm, câteodată, dacă trăim în această lume așa cum am vrea, teoretic, să o facem, iar atunci ne pierdem în zeci și zeci de „deadline-uri” care ne fac să realizăm că, nu, nu, uneori nu trăim așa cum am vrea, uneori nu călătorim în lume, uneori nu reușim să ne uităm la filmul pe care vrem să-l vizionăm, uneori nu reușim să ne cumpărăm haina aceea care ne-a plăcut atât de mult, iar timpul trece, lucrurile trec, haina aceea n-o să mai fie pe stoc, filmul va fi redifuzat abia anul viitor, iar biletele către Egipit, Italia sau Maroc s-au vândut toate. Cine este, în acest caz, vinovat? Bineînțeles că știm. Noi? Posibil. Alții? Posibil. Idee este că, atât timp cât vom continua să trăim această viață într-un continuu „lasă pe data viitoare, acum îs prea ocupat”, angajându-ne în cu totul alte lucruri care, în defavoare altora, ne fac mai puțin fericiți, niciodată nu vom ajunge la unul dintre acele cele mai importante scopuri ale vieții noastre: să ne deschidem ochii și să ne dăm seama că, de fapt, menirea omului nu este să acumuleze, să muncească până la epuizare pentru A AVEA, să nu lupte numai pentru A CÂȘTIGA, ci trebuie doar să fie fericit. Cu sărăcia sa, cu casa sa, cu bogăția și avuția sa, cu pâinea și rele sale. Atât. Doar să fie fericit și, apoi, să se gândească la celelalte.

Bun. Am vrut să scriu ce-am înșirat mai sus deoarece, pur și simplu, am simțit nevoia s-o fac. Nu știu în ce măsură are treabă cu scriitura Adinei, pentru că, susțin, această carte poate fi interpretată în mai multe moduri, întrucât te poți aștepta de orice final. Ce-i drept, romanul vorbește de ideea morții unei femei, caz inspirat din realitate (vezi sursa), cazul Ralucăi Stroesuc, o angajată a unei multi-naționale găsită moartă, într-o stare jenantă, după ce a lucrat până la extenuare la proiectele și fișele sale. Povestea romanului începe veridic de la această întâmplare, pentru ca mai apoi să ne poarte într-un univers pe care trebuie, neapărat, să-l descoperi: Miruna Tomescu, o fată blondă, cu „picioare prea albe”, în vârstă de doar douăzeci și nouă de ani, este găsită chiar de propriul șef (sau, mai bine zis, ex-șef), Augustin Dună,  moartă în casă, pe fotoliu, având în brațe un maldăr de dosare și hârtii. 

Într-un mod destul de ironic, descoperirea făcută are să aibă impact asupra întregii societăți, asupra întregilor pagini de internet, de bloguri: moartea n-are să fie precum o altă simplă moarte, ci, în spiritul contradictoriu al romanului lui Anton Holban, această „moarte are să dovedească ceva”, fiind punctul de divergență a unor destine care, într-o dramă nebună, într-o societate sub determinismul aerului post-comunist, au să-și caute împlinirea, rostul, luptând contra conformismului vremii. Povestea lui Augustin Dună, fostul șef al Mirunei, căreia i-a refuzat un concediu și, hai-hui, ia mai ia de aici și câteva dosare și hârtii, că treaba nu-i gata, are să potențeze tragismul morții Mirunei, descoperindu-ne propriu său eșec în dragoste. Eșecul său are să completeze această frescă de culori, de emoții și întrebări, acest tablou imens al unei lumi pe care, probabil, n-ai vrea s-o cunoști îndeaproape, pe care ai vrea s-o respingi și s-o negi, dar care există și îți poate subjuga oricând prezentul.

De fapt, trebuie să spun că această carte este scrisă pe mai multe voci, pe mai multe unghiuri literare și registre. După cum v-am spus mai sus, unul dintre ele este donșhorul Augustin Dună, un ratat în dragoste, un nefericit în această lume, un șef fără stofă și aliură, căruia i s-au deschis ochii abia după ce, din păcate, una dintre angajatele sale a trebuit să moartă. O altă voce a povestirii este, de asemenea, vocea lui „Pupucă”, Adam David, un tehnician de calculatoare destul de nemulțumit - improrpiu spui - de poziția sa de m-am-săturat-să-fac-rahatul-ăsta-întruna, vede, dincolo de tragedia fetei, șansa de a reuși, în sfârșit, să se facă auzit și să se descopere lumii, în tot talentul său de a visa să facă filme. Administrând un blog, sub numele foarte expresiv de ”Skydancer”, Adam se hotărăște să iasă din tiparul scaunului de birou și al tastaturii din plastic, hotărându-se să facă un documentar despre femeia Miruna Tomescu, să simtă, odată și odată, că în viața lui în sfârșit se întâmplă ceva productiv, ceva ce îl face fericit. Această poveste are să ne poarte într-o lume a unei civilizații apuse, într-o lume a mentalităților suprapuse, neinițiate, subjugate imaginii sfinte a televizorului, a telenovelor de sâmbătă seara, a femeilor bârfitoare care se-adună bot în bot și discută despre, vezi domle, cum se îmbracă aia, cât se fardează aia și cât s-a mai îngrășat vecinul de la 3.

Evident, cum nu se putea mai bine, Adina Rosetti ne aduce în poveste și un alt personaj inspirat din viața reală a acestei țări pe care, din păcate, n-o cunoaștem atât de bine pe cât ar trebui, în care valorile se pierd, se estompează, peste care se așează praful timpului în timp ce, la televizoare, în reviste și pe panouri de doi pe trei metri sunt promovate tot felul de pițipoance pe trei sferturi dezbrăcate, cu botox în buze, sâni și Dumnezeu mai știe unde, care habar n-au pe ce lume trăiesc și, dacă le zici că piramidele au fost făcute de extratereștri, mai că se miră și, vezi domle, de fapt au fost făcute de fantome. În fine. Cu o inteligență deosebită și o emoție aparte - de altfel, am simțit o atracția a autoarei față de acest personaj - Adina Rosetti ne prezintă viața lui Zaim, un ”homeless” bătrân din vremea lui Ceaușescu, un artist care făcea colaje subversive, desena pentru spirit și, astfel, își manifesta dorința de a scăpa e mâna grea a unui regim dictatorial greu, apăsător și impunător prin teroare - așadar, creațiile sale nu pledau numai pentru un suflet artistic ci, implicit, reiterau libertatea de care are nevoie poporul român, dorința acestuia de a scăpa de încorsetările comunismului. Locuind într-o ghenă, lângă blocul în care stătea nefericita Miruna Tomescu, Zaim este un personaj mult mai aroape de divin decât ceilalți, un personaj pe care autoarea îl simte și îl creează verosimil, impunându-i o voce ascunsă, sensibilă și, de asemenea, neînțeleasă: acesta are, ca să zic așa, un al șaselea simț (de fapt, pe lângă cel al artei, aș spune „al șaptelea simț), deoarece acesta percepe fantoma Mirunei, odihnindu-se, obosită și tristă, pe turla bisericii din apropierea blocului. După cum v-am spus, autoarea ni-l aduce pe Zaim inspirându-se din cazul real al lui Ion Bârlădeanu (vezi sursa), evident, lăsându-și amprenta ficțională asupra sa. Totuși, trimiterile clare la viața artistului, care a lăsat o întreagă țară cu gura căscată, și nu numai, atunci când și-a expus creațiile făcute din manufactură recuperată din gunoiul aruncat de ceilalți, ne sunt reprezentate într-o voce literară pe care n-o vei uita prea curând.

Iar apoi, o frumoasă poveste jovială, ludică, pe care aștepți cu nerăbdare s-o găsești printre celelalte voci predominante și, uneori, incisive, este cea a motanului Ben, pisicul Mirunei, care, speriat de oamenii care-i invadează locușorul călduros și liniștit atunci când află de moartea fetei, o zbughește din casă, în lumea liberă și primejdioasă. Acesta află, pe blana lui, cum să fii o pisică vagaboandă, cum să-ți fie foame și să nu ai, chiar așa!, un Whiskas sub bot, și, apoi, să vânezi pentru a-ți stăpâni afurisita aia de foamei. Dâh! Cu siguranță vă veți îndrăgosti de această „relaxare”, de povestea pisicuței Ben, care, ușor și metaforic, s-ar profila în povestea unui destin al copilăriei apuse, al copilăriei comuniste, determinate de principii diferite față de cele din ziua de azi, contemporană, un contrast dintre o generație care și-a atins propria sa maturitate înainte de vreme și o generație lăsată să fie, într-un sens restrâns și relativ, liberă după bunul plac. Aici, dacă citiți cartea, să fiți atenți la imaginea porumbelului, a motanului și a lui nea' Zaim. N-am să pomenesc nimic de un alt personaj care m-a făcut să mă prăpădesc de râs, nu vreau să stric suspansul! Șhhh!

Aceste voci diferite se disting în registre care nu sunt, deși nu contează neapărat, ordonate cronologic. Ideea este că fiecare parcă are rolul de reface, bucățică cu bucățică, o oglindă spartă de lovitura morții Mirunei, însă aproape fiecare, la rându-i, se taie în diferite cioburi (chiar și motănelul, drăguțul de el), însă peronajele sunt dominate de o dorință firească de a rezolva, de a elucida și de a nu renunța la principiile și visurile sale. E, practic, imposibil să nu te îndrăgostești de unele dintre ele. Autoarea le schițează într-o manieră realistă debordantă, servindu-ne cu o umanitate aproape incredibilă, de parcă personajele ar putea trăi în paginile cărții, având emoții, trăind, râzând, batjocorind și bârfind, încât mă gândesc că, dacă mâine aș merge pe stradă și, deodată, m-ar saluta, nu știu, Adam, Zaim, Augustin, Dora (deși nu prea ajungi s-o cunoști pe această, o oarecare prietenă de-a Mirunei, din adolescență) zău că n-aș fi mirat.

Mi-e oarecum să vorbesc despre stilul autoarei. Pentru că pur și simplu rămâi fascinat încă de la prima pagină. Este ca și cum ai face o călătorie nu neapărat în trecut, ci în istoria unui popor, în tangențele sale cu o societate în care se înâmplă lucruri pe care nu numai că nu ni le putem explica, dar pe care nu le cunoaștem, nu le înțelegem și, de asemenea, nu vrem să le recunoaștem, să le acceptăm și, de fapt, să le lăsăm deoparte. Este ca un ”wake-up-people” pentru o societate care, în numeroase cazuri, încă doarme, închide ochii și așteaptă ca, printr-o minune dumnezeiască, totul să se așeze de la sine, ca și cum a sta cu mâinile în sân ar fi îndeajuns. Nu, nu este, ci dimpotrivă. Dacă nu te mobilizezi la timp, n-ai să mai ai timp să te mobilizezi. Un stil alert, frumos, un stil „de viață”, pe care îl vei iubi și alături de care vei trăi aproape trei sute de pagini, trei sute de paginii care ai fi vrut să fie șase sute sau măcar pe atât. O autoare genială, o voce deosebită a literaturii românești pe care aștept cu nerăbdare, cu drag, cu nespusă plăcere s-o mai aud și s-o citesc. Pentru că simt că încă mai are de spus lucrurilor... pe nume!

Am selectat și câteva fragmente care mi-au plăcut, dați-mi voie să vi le prezint:

„(...) Părul ei rozaliu era prins într-un coc neglijent și picioarele le avea încovoiate sub ea, albe - îngrozitor de alb, am observat, cu un fel de oroare - și slabe. Stătea culcată, de parcă ar fi căzut într-un somn profund în timp ce se uita la televizor. Televizorul era închis, în brațele Mirunei se odihneau două dosare de serviciu, lucru care a inspirat a doua zi jurnaliștii în compunerea unor titluri senzaționale, precum «Prea multă muncă ucide», «Miruna muncea într-o zi cât alții într-o săptămână», «A murit cu dosarele în brațe», «Caz suspect de moarte prin epuizare», «Angajată pe viață și pe moarte», care aveau să încingă spiritile cititorilor și să crească tirajul ziarelor.”

„Mă apăsase dintotdeauna lipsa de sens a vieții, nu numai a mea, dar și a colegului din stnga care mânca deasupra tastaturii în pauza de prânz, a celui din dreapta care se certa zilnic cu nevasta pentru că ajungea prea târziu de la birou și a tututor celorlalți care-și petreceau cea mai mare parte a timpuli fără să vadă nici măcar lumina soarelui sau să audă foșnetul vântului, pentru că geamurile clădirii noastre nu se deschideau niciodată și era veșnic acoperite de niște jaluzele impenetrabile. «Miruna suntem noi toți!» spusese un comentator pe unul din forumurile ziarelor și imediat urmaseră alții care mărturiseau același lucru. (...)”

„(...) Păi vă spun io cine-i de vina pentru toate astea - se auzi o voce mai radicală-, este shefu ala care a muncit-o k pe o sclava, fara sa-i pese k se epuizeaza, dak proiectele erau gata la timp, ala ar tb sa-si dea demisia imediat, k shi doctoru de la clinica unde au dus-o vineri, ashtia doi ar tb sa fie datzi afar pentru incompetentza crasa, dar traim in Romanika shi bineintzeles k nu se va intimpla nimic din toate astea, e o tara de kt shi guvernu e de kkt, asta e, fratzilor, hai sa ne caram dracu de-aici cu totii in Congo!”

„Muncitorii care băteau țăruși în curtea blocului au oprit lucrul pentru câteva minute ca să râdă de un bătrân căzut în genunchi (...) în fața unui porumbel plin de sânge, pe jumătate sfâșiat, pe care-l plâgea răvășit de durere:

Mi l-a omorât pe Pestrițu! Jigodia și nemernicul, mi l-a omorât pe Pestrițu-al meu!

Apoi, strângând resturile porumbelului într-una dintre sacoșile lui jerpelite (...) și, cu degetul arătând către cer, a rostit cu voce tare un blestem care l-a cutremurat până și pe părintele Zaharia care pregătea slujba de Paște în biserică:

Tu-ți dumnezeii mă-tii de babă, te omor și pă tine și pă toți cotii tăi nenorociți! Ascultă la mine, în seara asta nu mai aveți scăpare!”

Am savurat acest roman, l-am iubit, l-am adorat. Pentru că, pur și simplu este pe gustul meu, are o poveste fascinantă și, de altfel, îți dă de gândit. Nu puține au fost momentele în care m-am oprit din lectură și am privit spre tavan, gândindu-mă la ce a scris autoarea. Nu doar pentru că, vezi Doamne, este ceva filosofic, ”deep”, ci pentru că este de o realitate covârșitoare, de un „asta-mi-s-ar-putea-întâmpla” veridic. V-o recomand din tot sufletul!

Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI  la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. De asemenea, la aceeași editură a apărut și volumul „De zece ori pe buze”, tot de la aceeași autoare, care se află printre dorințele mele de această lună. Sunt sigur că o să-mi placă și acest volum. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile.

Editura Curtea Veche

296 pagini

Ediția a II-a