Generation P, de Viktor Pelevin - Recenzie

Viktor Pelevin este considerat unul dintre scriitori de top contemporani ai literaturii rusești, având un stil spectaculos și, deopotrivă, întortochiat. S-a născut la Moscova în anul 1962 și, pișicher, s-a înscris la Institutul Energetic pentru a nu fi obligat să plece în armată. Totuși, Pelevin a urmat și cursuri de creative writing la institutul de literatură ”Maxim Gorki”, lucrând, pentru o anumită vreme, și în industria publicității rusești. Printre cei care i-au influențat stilul îi putem număra pe Bulgakov, Kafka, William Buroughs, scriitori consacrați prin stilul lor aparte de a scrie și povesti. Prin publicarea a numeroase povestiri și articole, alături de romane remarcate rapid de critica literară, Pelevin s-a impus ca unul dintre cei mai inovatori scriitori ruși contemporani, datorită capacității lui de a inventa jocuri nesfârșite și încurcate în care miturile naționale și cultura pop se întrepătrund în cea mai autentică manieră postmodernistă.

Mă pun să scriu recenzia. Cred că am tab-ul deschis de vreun sfert de oră. Tot șterg, tot scriu, mai modific, dar apoi sfârșesc - deloc surprinzător - cu ecranul laptopului alb. Nu știu dacă ideea romanului este cea de devenirea treptată a Rusiei de la comunism la capitalism, sau, dimpotrivă, această devenire este caracterizată de un avânt neașteptat și greu de stăpânit. Pe bune, habar n-am, nu știu dacă mă exprim corect sau nu, dar atunci când trăiești într-o lume în care totul o iar pur și simplu razna iar realitățile sunt, ei bine, de o realitate aparentă - pentru unii - nu-ți poți gestiona cuvintele prea reușit și corect. Totuși, am să încerc, pentru că romanul este o nebunie, o „chestie” bizar de fascinantă care, prin maniera autorului, m-a făcut să mă gândesc într-o oarecare măsură la nenea Mihail Bulgakov, dar și puțin, recunosc, la Nabokov - părerea mea strict subiectivă.

Ok. Îl cunoaștem pe Tatarski Vavilen, absolvent în cadrul Facultății de Litere, un poet patetic ratat, pierdut printre versuri, începutul anilor '90, reușește să ajungă în domeniul publicității rusești, drept copywriter, ajutat de mari personalități ale afacerilor din Moscova. Învârtindu-se într-un cerc amestecat cu fum, whisky, țigări și narcotice, printre oameni ai domeniului, PR de succes și alte lucruri ce țin de economie - pe care, zău, niciodată nu le-am agreat - eroul nostru, Tatarski, înarmat cu o puternică voință și, într-o mare măsură, fricos ca o găină, lăsându-se influențat de ceilalți, pornește în căutarea unei lumi dominate de acea chestie care, fazual vorbind, se numește ”haide-să-ne-cumpărăm-aia-că-ai-văzut-cât-de-șmecheră-e”. Astfel, Tatarski, descoperind lumea extrem de ciudată și ambiguă a industriei publicitare (de fapt, relativ spus, „descoperind”, pentru că nu reușește să-i deslușească „tainele” în profunzime), își dă seama că tot ce știa despre ce se întâmplă după ecranele unui televizor, după imagina tipei care savurează un lichior de cireșe, iar apoi îi apar fluturi și chestii în jurul capului, dincolo de imaginea macho-ului care se bărbierește cu ultimul aparat Pro-Expert, care-i ia pilozitatea cu tot cu piele, este departe de a fi adevărat și, de fapt, totul este ca o bere rece într-o zi în care termometrul dă cu minus.

Totuși, tânărul Tatarski se dovedește a fi pe mâna acestei meserii: pricepându-se la sloganuri, pe care le înfățișează într-un mod atât de ironic încât le-am citit de vreo șase-șapte ori și memorat pe dinafară, întrucât se bucură de o ascensiune rapidă în industria publicitară rusească. Atunci când descoperă ce se află, la o adică, în spatele ecranelor de televizor, adică mâna unor profesioniști „șmecheri” (folosesc ghilimelele pentru că, heh, nu-mi pot însuși cuvântul), niște tipi care știu cum stă treaba cu Photoshop-ul, cu grafica, tehnica și orientarea, realizând scenarii bazate, aparent, pe realitate; deci atunci cînd descoperă aceste lucru, Tatarski nu este tocmai surprins, ci notează totul cu o desăvârșită concentrație și rațiune în jurnalul său: de fapt, ce așteptări poți avea de la generația care a înlocuit secera și ciocanul cu doza de Pepsi? Pam. Și, de aici, inevitabil, tot ce înseamnă occidental, din afară, trebuie să fie material specific rusesc, dă-le oamenilor ceea ce vrem noi ca ei să vrea, frate, că ne pricepem bine să facem asta. Cine are ochi, să-i deschidă, cine n-are ochi... Și mai bine!

Misiunea de a face această tranziție de la occidental la rusesc îi revine lui Tatarski, tipul care trebuie să trăiască visul american autentic într-o viziune rusească, stropită cu ceva tări, că, normal, cineva trebuie s-o facă și pe asta, nu? Tatarski se mai și droghează puțin, mai are ceva înclinații filosofice budiste (îmi amintesc, pe lângă altele, o notare în jurnalul său în cadrul căreia menționa de modul în care poți ajunge, în cele din urmă, să înțelege televizorul - am să v-o las mai jos). Și, dă-i, Vavilene, condu masa asta incapabilă de roboți deloc obișnuiți pe cărările încrucișate ale comerului cu produse care înseamnă altceva decât cereale, câteva soiuri de legume și fructe, băutură și ceva simigerie. O misiune sfântă, așa-i? Probabil.

Ideea e de înțeles, adică, și sper că am reușit s-o transmit cât de cât. Acum vreau să trec la partea care m-a atras cel mai mult și care m-a făcu să-i dau romanului patru steluțe pe Goodread: adaptarea reclamelor, transfigurarea lor, scrierea mesajelor pentru reclamele rusești este, pur și simplu, comestibilă, o simți pulsând lângă tine și, zău, paginile sunt ca un ecran adevărat la care privești o secvență publicitară. Deși m-aș fi bucurat ca paginile de genul să fie mai multe, aceste notări sunt pur și simplu delicioase. Și, astfel, Vivilen al nostru poartă în spate o întreagă dramă a consumatorilor de reclame, de fapt, a consumatorilor de reclame care nu înțeleg reclamele: pentru Dumnezeu, îmi poate explica de ce casnica singură, după ce își spală țoalele cu nu știu ce dero cu putere triplu activă, începe să miroasă țesăturile și deodată se trezește înconjurată de flori, de prafuri și alte minuni dintr-astea? Sau mai știți reclama aceea la nu știu ce detergent pentru toaletă, cu monstruleți verzi, de parcă ar fi fost niște chestii din nasul unui cal? Prost moment s-o vezi în timp ce o mănânci. Oricum, Pelevin ajunge la o concluzie care, cu siguranță, îți dă de gândit: cumpărătorul nu caută, întotdeauna, produsul de care are nevoie, ci caută fericirea celui ce folosea produsul respectiv. Adică, ceea ce vrea să spună este că, da, bineînțeles, ne cumpărăm produsele care ne trebuie nouă, însă cum sunt atâtea pe piață, mereu vom opta pentru acel produs în care „marioneta din reclamă” a atins apogeul „fericirii” de a se fi bucurat de produsul respectiv.

Apoi urmează dimensiunea mai „magică” a romanului lui Viktor Pelevin, motiv pentru care susțin și mai puternic că autorul este fan al lui Bulgakov. Bine, zic doar Bulgakov pentru că doar pe el l-am citit având un stil de o asemenea manieră estetică, dar asta nu înseamnă că oricine altcineva nu l-ar putea asemăna cu un alt autor din aceași tagmă. Scăpând de teribilismul, goana nebunească rusească, comunismul menținut prin teroare și sovietizare, autorul observă, zeflemist și cu o răutate acidă, ironică și sentențioasă, aspectele nepotrivite ale societății P, ale generației P, ale lumii în care reclama, consumul ei și televizorul înseamnă, de fapt, izvorul nesecat al economiei mondiale.

Ca întotdeauna, am selectat și niște citate care mi-au plăcut, precum și niște fragmente pentru descoperi stilul autorului:

„(...) Ce-ngrozitor, el a murit și noi trăim... Dar îmi închipui că, de fiecare dată când ne culcăm, și noi murim exact așa. Și soarele dispare pentru totdeauna, și se termină toată istoria. Dar apoi neființa se satură de ea însăși, și ne trezim. Și lumea se naște din nou.

- Cum adică să se sature neființa de ea însăși?

- De fiecare dată când te trezești, te ivești din nou de nicăieri. Și tot restul e la fel. Iar moartea este înlocuirea necunoscutei treziri de dimineață cu alteva, absoluit imposibil de imaginat. Nu avem instrument pentru asta, pentru că, în cazul nostru, mintea și lumea sunt unul și același lucru.”

„Rusia n-o înțelegem prin rațiune.

În Rusia poți doar să crezi.”

„Inflația de fericire - notă el grăbit - trebuie plătită mai scump la aceeași cantitate. A se folosi în reclamele imobiliare.

Exemplu:

Doamnelor și domnilor! Între acești patru pereți sunteți feriți de disonața cognitivă! De aceea, nici nu aveți nevoie să știți ce înseamnă acest termen.”

„Pancartă (subiectul clipului): o limuzină albă lungă pe fundalul Bisericii Mântuitorului. Portiera din spate e deschisă, și prin ea se vede o lumină. Din mașină iese o sanda ce abia atinge asfaltul și o mână așezată pe mânerul porierei. Fața n-o vedem. Numai lumina, mașina, mâna și piciorul.

Slogan: Hristos Mântuitorul - Un domn solid pentru domni solizi

Variantă: un domn pentru domni solizi.

Aruncând pixul, își ridică ochii înlăcrimați spre tavan.

- Îți place, Doamne? întrebă el încet.”

Probabil dacă aș fi fost familiarizat cu toți acei termeni de economie, marketing și PR, alături de alte chestii dintr-astea, aș fi gustat mai intens romanul. Așa, neinițiat într-astea, tot mi-a plăcut. Vi-l recomand cu mare drag. De altfel, romanul se bucură și un film, la fel de nebunesc pe care am e gând să-l vizionez cât mai curând. Le mulțumesc enorm celor de la Curtea Veche Publishing pentru acest volum, îl puteți comanda de AICI la un preț mult prea mic pentru calitatea scriiturii. Vă recomand cu drag editura aceasta, dacă doriți să găsiți cărți de calitate, atât din domeniul literaturii, cât și din alte domenii variate, de dezvoltare personală, psihologie, jurnalistică, memorii și chiar gastronomie. Urmăriți pagina de Facebook a editurii pentru a fi la curent cu toate noutățile, concursurile și reducerile.

Editura Curtea Veche

296 pagini

Traducere (excepțională) din limba rusă și note de Luana Schidu