Culoarea sentimentelor, de Kathryn Stockett - Recenzie

Noi, ca oameni, ar trebui să ne iubim aproapele, să-l înțelegem și să-l susținem moral. Ca oameni inteligenți, superiori și raționali, vreau să zic. Că există și altfel de oameni, dragii mei, asta e altă mâncare de pește pe care nu am de gând s-o gust. Mă refer la faptul că întodeauna privim cu ochi diferiți oamenii care nu ne aseamănă. Și aici mă refer strict la etnie, religie, la ierarhie socială. Să nu încercăm să negăm acest lucru. Chiar dacă apoi îi privim așa cum ne-am privi către proprii noștri co-naționali. Discriminarea, din păcate, există. Și, deși nu toți dintre noi pledăm pentru așa ceva, este îndeajuns doar câțiva să facă acest lucru. Și, în aceste condiții, unde să se ajungă? Nu putem schimba lumea, dacă nu ne schimbăm pe noi. Prea puțini, însă, gândesc altfel. Dar, în cărți, imposibilul devine posibil. Și tocmai despre asta este „Culoarea sentimentelor”: despre viață, despre ideea că această lume poate fi mai bună și despre atitudinea oamenilor, determinați psihologic, în a face din oamenii de culoare niște supuși, de parcă ar fi niște neoameni care, firesc sau nefiresc, la aparțin. Și, din acest punct, pot face din ei cam tot ce vor, fără să se gândească la „culoarea sentimentelor” care îi încearcă.

Cel mai bun roman pe care l-am citit anul acesta, categoric, precum și cel mai bun roman de debut, alături de cel al lui S.J. Watson („Înainte să adorm”). De ceva vreme am vrut să pun mâna pe el, dar inițiam am reușit să văd doar filmul (distribuție Emma Stone, Viola Davis și Octavia Spencer în rolurile lui Skeeter, Aibileen și Minny), însă, după ce am reușit să fac rost de roman nu m-am putut abține să nu-l citesc de îndată. Deși știam ce are să se întâmple, drept vă spun, nu m-a deranjat deloc, ci am fost prins de poveste, purtat prin toate vocile personajelor, ca și cum acestea se aflau lângă mine și fiecare, pe rând, îmi spunea propria sa poveste. De asemenea, m-a intrigat faptul că acest roman, evident, sub determinismul social-politic al anilor '60, a fost refuzat de zeci de edituri și agenți literari pentru a fi publicată, în cele din urmă, de cei de la Penguin Group, iar apoi primită cu un entuziasm extraordinar de critici literari, bloggeri, cluburi de carte și librării. Considerat un adevărat fenomen literar, cartea a apărut și la noi, în anul 2009 (rușine mie că mi-au trebuit șase ani să citesc un așa roman) la Editura Univers, sub traducerea lui Alin Fumurescu și a Cristianei Vișan. Mulțumim, oameni buni!

Eugenia, poreclită Skeeter („Țânțar”) din cauza înălțimii sale neobișnuite, este cea care dorește, în foarte mare măsură datorită lui Constantine - îngrijitoarea sa de culoare încă de când era mică, care mereu a învățat-o ce este bunătatea, cumpătarea și frumusețea, dorește să schimbe lumea în care trăiește, are un vis îndrăzneț împotriva regulilor rigide de segregare rasială care, în acea perioadă, marcau statul american Mississippi. Neavând numai ambiții de ziaristă, tânăra Skeeter dorește să scrie o carte, influențată, în mare măsură, și de trecutul lui Aibileen, una dintre femeile de culoare care o vor ajuta să-și ducă la bun-sfârșit visul, o carte care să prezinte nemulțumirea ei, dar și a celorlalte servitoare, față de actele de rasism la care sunt martore acestea. Minny, unul dintre personajele mele preferate, se va dovedi definitorie în scrierea acestui roman, care, dacă va ajunge pe piață, ori se va dovedi de un succes extraordinar, ori, dimpotrivă, va ajunge să le facă viața acestor femei de culoare mai nepotrivită decât este deja. Trebuie menționat faptul că, în acea perioadă, regulile acestei lumi erau subliniate subtil, sub formă de legi nescrise și nerostite, iar frica acestor femei era cu atât mai mare cu cât, din ce în ce mai des, „teveu-urile” relatau fapte care aveau în prim-plan chinuirea acestor oameni și uciderea lor. Pe lângă toate aceste diferențe între rase, mai existau și acelea dintre stăpân și slujitor. Trăind aceste drame, cele două femei de culoare - Aibileen și Minny - doresc ceva, dar nu neapărat altceva, de la viață, doresc să-și spună povestea și să se facă auzite, chiar dacă viața lor va continua să fie aceeași - destinul lor a fost scris deja încă de când s-au născut: să fie servitoare în casele albilor, până când își vor fi dat ultima suflare.

Aceste trei femei - Skeeter, Aibileen și Minny -, trei femei cu caractere diferite, îndrăznețe, fricoase, ce au satisfacții și moravuri, dar la fel de îndrăznețe și de doritoare să schimbe lucrurile la care aproape zilnic sunt martore, se unesc împotriva segregării rasiale și prietenia celor trei, care, deopotrivă, le pune în primejdie, le dă curajul să depășească barierele sociale impuse și să înfrunte, în paginile unei cărți, mentalitățile celor din jur, să distrugă dogme și, cu speranță în suflet, să schimbe lumea în care acestea trăiesc. Încercarea lor, evident, poate dă greș, întrucât, deși Skeeter prezintă un entuziasm nemărginit (presărat, uneori, cu propria ei friică de a nu face rău acestor femei), servitoarelor le este frică din cauză că, întâmplător sau nu, stăpânii lor și-ar putea da seama de faptul că în acele cărți este vorba despre ei înșiși și despre propriile lor convingeri și vicii, atunci când vine vorba de discriminare și inegalitate în condiție. Bine, după cum am spus, aici intervine majorul rol al lui Minny, „coșmarul fiecărei femei albe”, iar scenele cu ea pur și simplu m-au făcut să râd și să-mi pulseze emoția la maximum.

Pe rând suntem purtați în fiecare voce narativă și, pentru un singur capitol, o voce obiectivă a naratorului: romanul debutează cu vocea lui Aibileen, august 1962, în care ni se prezintă viața ei, propriile ei convingeri și niște idealuri nu prea mărețe, dat fiind faptul că s-a conformat propriului ei destin auster și crud. Aibileen, femeie calmă, iubitoare și răbdătoare, nimerește direct inima cititorului, o servitoare de culoare în familiile de albi cărora nu le pasă, câtuși de puțin, de nevoile și dorințele celor care le îngrijesc copiii, le pun mâncarea sub nas și le lustruiesc argintăriile. Dimpotrivă, acești oameni albi se vor dovedi chiar incisivi, murdari, ca și cum ar fi superiori acestor - înainte de a fi servitoare - oameni. Această antiteză reliefează caracterul cald, blând și iubitor al femeilor de culoare, lucru ce nu poate decât să te emoționeze, în cele din urmă, până la lacrimi. Aibileen m-a atras prin candoarea ei, prin convigerile care străluceasc dintr-un trecut întunecat și negru, în care aceasta și-a pierdut propriul ei copil care, asemenea coniței Skeeter, dorea să scriu o carte despre discriminarea rasială și încorsetarea social-politică. Povestindu-i într-o zi toate acestea lui Skeeter, în mintea lui Eugenia sclipește o rază de inspirație: ce-ar fi dacă, oare, ar continua ea ceea ce fiul lui Aibileen nu a reușit să ducă la bun-sfârșit? Și, astfel, Skeeter dorește să scrie o carte despre ceea ce, pe atunci, era considerat tabu. De altfel, toate femeile servitoare de culoare considerau că e mai bine să se conformeze și, atunci când au de-a face cu impacientarea stăpânilor lor, să plece capul și, deopotrivă, nici măcar să n-aibă voie să le răspundă.

Skeeter, ratată în dragoste și căsnicie, necăsătorită dorește, încă de mică, să fie scriitoare. Nereușind, se angajează ca o ziaristă locală la o rubrică dedicată sfaturilor de curățenie. Întrucât nu prea le are nici cu menajeria, aceasta îi cere permisiune prietenei Hilly Leefolt, femeia la care lucra Aibileen, să-i ceară sfaturi legate de întreținerea curățeniei. Aceasta îi dă acceptul, iar din acel moment Skeeter intră în contact cu lumea deloc potrivită a femeilor de culoare, determinate, atât moral cât și fizic, să îndure condițiile unor munci grele, nerăsplătite cum trebuie, dar cărora trebuie să se conformeze fiind supuse la numeroase nedreptăți. Acela va fi momentul în care în inima ei se naște dorința de a arăta și altora cum este viața acestor femei; astfel, are curajul, mai târziu, să ia interviuri servitoarelor din orașul natal, pentru a afla versiunea lor despre această societate în care, într-o supraviețuire continuă, își duc traiul. Minny, pata de culoare cea mai strălucitoare din acest roman (părerea mea, chiar dacă și de Aibileen mi-a plăcut foarte mult), întrucât personajul acesta nu este la fel de accesibil cititorului. Temperamentală, „gândește foarte mult și spune foarte puține”, ca o bombă cu ceas gata să explodeze oricând, Minny are în spate un trecut nu prea glorios, nici prea roz și frumos, cu un soț care a căzut în patima alcoolului și șapte copii în cârgă și un altul „pe vine”, aceasta are o viață grea și, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, este dată afară de la locul său de muncă (fapt ce va stârni acel „Lucru” despre care vă spuneam că e definitoriu în romanul donșoarei Skeeter). Cu ceva noroc, aceasta ajunge la casa coniței Celia Foote, o femeie care nu prea le are deloc cu gătitul și curățenia, dar care are o inimă bună și dă o pată de culoare destul de luminoasă acestui roman.

Romanul are loc în contextul segregării dintre rase, o realitate a Americii în perioada respectivă. La ora actuală, chiar și printre americani părerile despre momentul respectiv sunt împărțite, iar cunoaștea adevărului are lacune, are lumini și umbre, dovadă fiind majoritatea cărților apărute care dezbat această problemă a discriminării. „Culoarea sentimentelor” evită incriminarea colectivă a soecității americane a momentului, sub determinismul acelei perioade, și preferă să picteze, cu o iscusire desăvârșită, un tablou al unei lumi colorate - la propriu și la figurat - în care doar vocea albilor, doar vocea „stăpânilor” se poate face auzită, iar oamenii de culoare nu au nici măcar dreptul să meargă la aceeași toaletă cu stăpânii lor. Tensiunile sociale în statele Americii din perioada respectivă au fost explorate mai în profunzime și într-un registru mai grav de alte cărți, dar bestseller-ul lui Kathryn Stockett vorbește despre curajul femeilor care, zilnic, înfrunctă aceste legi nescrise care, pur și simplu, le condamnă la o viață austeră, lipsită de plăcerea trăirii. „Culoarea sentimentelor” e în tradiția acelor povești moralizatoare despre relațiile rasiale: mai puțin despre rasism, totuși, cât despre dorința de a schimba toate acestea, de a spera la o lume mai bună, dincolo de niște uniforme, o mătură și niște cenți plătiți cu ora. Romanul, credeți-mă, vă va aduce lacrimi în ochi și vă va lăsa cu un gust destul de amărui, dar nu în sensul rău; totuși, dată fiind natura încă dureroasă a relațiilor inter-rasiale din statele aflate în sudul Americii (și nu numai), romanul rămâne încă unul de actualitate. „Culoarea sentimentelor” nu e rupt din contextul social, ceea ce mă face să mă gândesc că ceea ce a scris Kahryn Stockett este, de fapt, actul unei populații, este manifestul spiritual, poate care nu s-a întâmplat niciodată, al acestei lumi de culoare. Ceea ce dorește conița Skeeter să scrie este o speranță, un drum către o viață altfel și, totuși, parcă în sufletul servitoarelor care-și spun povestea încă se află un sentiment autentic, nuanțat de frică, teamă și spaimă, întrucât se tem pentru viața lor și pentru meseriile care le aduc, pe măsuța învechită, singura bucată de pâine.

Am selectat și niște fragmențele și citate:

„(...) Îmi plac sunetele astea, cu miros de fum și gust de băutură, când se lasă întunericul. Mă face să cred că am toată casa plină de oameni. Mai bine că-i și văd, mișcându-se de colo până colo în bucătărie, dansând blues. Când sting lumina din tavan, îmi închipui că suntem la Corbul. Iaca și măsuțele cu luminițe roșii. E luna mai sau e iunie și e cald. Bărbată-meu, Plunk, zâmbește la mine cu toți dinții și-mi zice: ‹‹Scumpo, vrei ceva de băut?›› și-i răspund ‹‹Un Black Mary sec›› și p-ormă râd de una singură, că ete la mine cum stau așa în bucătărie visând cu ochii deschiși, fincă cea mai deocheată băutură pe care am pus gura până acum e sucu' de struguri.” (Aibileen)

“Regula Numărul Unu: când lucrezi la o persoană albă, Minny, nimic nu te priveşte pe tine. (...) Regula Numărul Doi: să nu te pună dracu’ s-o laşi pe cucoana albă să te prindă vreodată şezând pe closetul ei. (...) Regula Numărul Trei: când gătești mâncare pentru albi, o guști cu altă lingură.(...) Regula Numărul Patru: folosești aceeași ceașcă, aceeași farfurie şi aceeași furculiță în fiecare zi. (...) Regula Numărul Cinci: mănânci în bucătărie. (...) Regula Numărul Șase: nu-i bați copiii. Albilor le place să-şi plesnească singuri odraslele.  Regula Numărul Șapte: (...) nu răspunzi obraznic.” (Minny)

„- Vreau să-ți iau un interviu. Despre ce înseamnă să lucrezi ca servitoare. (...)

- Ca-n rubrica lu donșoara Myna? o întreb eu, dezumflată toată. Despre curățenie?

- Nu ca la domnișoara Myrna. Eu vorbesc despre o carte, zice cu niște ochi mari.

E entuziasmată.

- Povești despre cum e să lucrezi la o familie albă. Cum e să lucrezi, de pildă, la... Elizabeth.

Mă întorc și mă uit la ea lung. Asta tot încerca să mă-ntrebe în ultimile două săptămâni în bucătărie la conița Leefolt?

- Și credeți că poate conița Leefolt o să fie de acord cu așa ceva? Să spun povești despre ea? 

(...)- Păi nu. Mă gândeam să nu-i spunem. Va trebui să mă asigur că și celelalte servitoare sunt de acord să țină secretul.” (Skeeter și Aibileen)

„(...) - Ei bine, aș vrea să scriu despre asta, prezentând punctul de vedere al servitoarelor. Al negreselor de pe aici.

Am încercat să-mi schițez în minte chipul lui Constantine sau pe al lui Aibileen.

- Al femeilor care cresc un copil alb și, pe urmă, peste douăzeci de ani, acel copil devine stăpânul lor. E o ironie la mijloc, că le iubim și ne iubesc, și totuși...

Am îngițit în sec, cu glasul tremurând.- Nici măcar nu le dăm voie să folosească baia din casă. (...) Toată lumea știe ce părere avem noi, albii. Imagina ridicată în slăvi a acelei Mammy care-și dedica viața unei familii de albi. Margaret Mitchell a scris despre asta. Dar pe Mammy n-a întrebat-o nimeni ce părere are ea. (...) Pentru că nimeni nu vorbește despre asta niciodată. Aici, nimeni nu vorbește niciodată despre nimic.” (Skeeter și domnișoara de la editură, cu care vorbea despre manuscris)

O poveste despre curaj, despre devotament, sacrificiu și sensibilitate. Despre diferențele sociale dintre oameni, despre discriminare și imposibilitatea ca, într-o astfel de societate, să poți acționa în vreun fel revoluționar, fără a suporta consecințe. Legi nescrise, nespuse, dar existente, pentru că „nimeni nu face nimic aici”. Dacă ați citit citatele de mai sus, veți observa că replicile femeilor de culoare sunt păstrate întocmai, cu greșelile lor gramaticale și prescurtări, lucru ce nu m-a deranjat deloc și care, dimpotrivă, a stârnit autenticitatea romanului - un plus pentru Kathryn Stockett. De asemenea, am observat că, în raport cu review-urile, acest roman are cel mai mare rating pe Goodreads. Citind romanul, am ajuns într-adevăr la concluzia că putem spera la o lume mai bună, de ce nu, pentru că noi suntem lumea. Și, dacă ne schimbăm pe noi, cu siguranță putem schimba și ceea ce ne înconjoară. Din fericire, cel puțin la români, puterea exemplului funcționează foarte bine. Și, ceea ce am mai apreciat, este faptul că romanul nu-și pierde nicăieri suflul ori direcția, cu personaje lucrate delicat și minuțios, iar autoare nu cade în păcatul unei cromatice stridente alb-negru, atât de obișnuite în cazul acestui gen de poveste. Fiecare personaj execută partea sa de „misiune”, fiecare se axează pe ceea ce trecutu-i vrea să spună: uneori curajul poate lipsi, uneori vorbele, deși există, mai bine rămân gânduri, uneori altora nu le pasă, uneori trebuie să își înghită lacrimile și să continue să muncească. Iar, uneori, femeile pot schimba lumea și revoluțiile sunt tăcute. Iar prietenia este sfântă. Până la urmă, atâtă vreme cât prin vene ne curge sânge, în fața lui Dumnezeu cu toții suntem egali.

Titlul este perfect ales: culoarea sentimentelor mele, ale tale, ale voastre, ale lor - dar, în cele din urmă, ale noastre. Sentimentele, indiferent de culoare, există, și oamenii ar trebui să fie atenți la tot ce îi înconjoară. Mai târziu, poate, își vor da seama că au luat doar stelele, atunci când ar fi putut atinge tot cerul. „Culoarea sentimentelor” este un roman pe care, deși nu obișnuiesc s-o fac, l-aș reciti oricând cu drag: plin de umor, irezistibil, romanul s-a menținut, conform The New York Times, în Best Sellers List timp de doi ani și s-a vândut în peste șapte milioane de exemplare doar în Statele Unite.  Le mulțumesc foarte mult celor de la Librex pentru acest roman. Pe site-ul celor de la Librex  găsiți primul târg de carte online care aduce, odată cu sine, reduceri la mii de produse. Urmăriți pagina de Facebook a librăriei online pentru a fi la curent cu toate noutățile și ofertele. Lecturi frumoase și o zi răcoroasă, aici a mai plouat puțin și parcă nu mai e atmosfera aceea sufocantă de ieri.

Editura Univers

Traducere din limba engleză și note de Alin Fumurescu și Cristiana Vișan

512 pagini