Pe când eram o operă de artă, de Eric-Emmanuel Schmitt - Recenzie

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure, cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, „Noaptea la Volognes”. Îi urmează „Vizitatorul”, care îi aduce consacrarea și este distins cu trei premii Molière, „Varațiuni enigmatice”, „Libertinul” etc. În 1994 îi apare priul roman, „Secta Egoiștilor”, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și alte țări străine. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga sa activitate. De același succes se bucură și romanele sale „Evanghelia după Pilat”, „Viața mea cu Mozart”, „Domnul Ibrahim și florile din Coran”, „Oscar și Tanti Roz”. De asemenea, Eric-Emmanuel Schmit este autorul a trei volume de nuvele și povestiri: „Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri”, „Visătoarea din Ostende”, „Concert în memoria unui înger”. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii și distincții literare, iar în 2001 a primit titlul de Chevalier des Arts des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi. De la același autor: „Milarepa”, „Elixirul dragostei”.

Goana după imagine, mondenitate, superficialitate și, în cele din urmă, vid în interior. La ce bun un corp frumos, zvelt, subțire, atunci când interior cărnii noastre este negru, răstălmăcit de minciuni și răutate? Un corp frumos este bun doar pentru o noapte, însă o minte frumoasă este pentru întreaga viață, de aceea, înainte de toate, trebuie să ne îngrijim de interiorul nostru, de acel eu psihic, nu carnal, cel care ne poartă personalitatea, inteligența, emoția și sentimentele. Cel care, de fapt, contează și primează în condiția noastră de ființe sociale și superioare.

Tânărul Tazio s-a considerat tot timpul un ratat. Un urât, un prost, un nimic pe lângă frații săi gemeni care, dimpotrivă, se bucură de admirația tuturor celor din jur, dat fiind faptul că ei sunt frumoși, arată bine și, la o adică, sunt conform așteptărilor societății în care aceștia trăiesc, deci pentru ei totul este roz și frumos. Rămas în umbră atât timp, luat în râs de către ceilalți atunci când afirma că este frate cu cei doi gemeni, Tazio este sătul de toate acestea și, vrând să-și demonstreze că dacă nu poate fi stăpân pe propria sa viață, poate fi stăpân pe propria sa moarte, hotărăște să se sinucidă. Și, totuși, se pare că nici măcar stăpân pe propria sa moarte nu este: nu numai că dă greș de câteva ori însă, atunci când este mai mult decât sigur că are să reușească, tânărul Tazio este întrerupt de către Zeus-Peter Lama, un artist meschin, cu principii estetice comerciale, care vrea ca, prin „arta sa”, pur și simplu să se vândă și să devină cunoscut, fără neapărat să transmită emoție sau trăire. Acesta îi promite lui Tazio că, dacă nu se va sinucide, îl va ajuta să devină exact ceea ce vede el în frații săi gemeni: dorit, apreciat și cunoscut. Considerând că, oricum, viața sa este într-un deadline și nu mai are nimic de pierdut, într-un moment încordat de entuziasm, tânărul Tazio acceptă acest pact, însă nu înainte ca artistul Zeus-Peter Lama să-i impună niște condiții: nu numai că Tazio trebuie să renunțe la identitatea sa, la numele său, la tot ce a însemnat până în acel moment, ci este nevoit să devină proprietatea lui Zeus-Peter Lama. Toate acestea în schimbul a ceea ce, sub promisiunile persuasive ale artistului, tânărul Tazio are să devină. Evident, acesta acceptă, deși la început are câteva momente de ezitare. Dorința sa de a deveni un alt om, de a fi conform așteptărilor unei societăți ipocrite, este deasupra capacității de înțelegere a cititorului. Într-un fel, acceptând propunere lui Zeus-Peter Lama, n-am putut să nu mă gândesc că Tazio semnează de fapt pactul cu diavolul, vânzându-și sufletul, libertatea, puterea de a se manifesta pe cont propriu în această societate în care, din păcate, nu-și poate găsi locul și menirea.

Astfel, aflându-se sub puterile diabolice ale lui Zeus-Peter Lama, Tazio devine, în cele din urmă, exact ceea ce-și dorește, exact ceea ce a râvnit toată viața sa să fie: cunoscut, bogat, dorit și apreciat. Capătă o nouă identitate de statuie vie: Adam bis și, peste noapte, devine mai celebru decât faimoasa pictură Gioconda, a lui da Vinci, iar atunci are impresia că, în cele din urmă, soarele a ajuns și pe strada sa. Participă la expoziții, la ateliere de creație, este modelul celorlalți și, de asemenea, se bucură de ceea ce până atunci n-a avut parte, aflându-se mereu în umbra fraților săi mai arătoși. De altfel, am omis faptul că, acceptând ideea „binefăcătorului său”, Tazio, devenit Adam bis, este nevoit să rupă legătura cu familia sa, cu tot ce a însemnat înainte să ajungă pe mâinile lui Zeus-Peter Lama și, astfel, își înscenează propria moarte pentru ca, de acum înainte, să devină, exclusiv, proprietatea noului său stăpân, căruia i-a jurat supunere și credință, în schimbul frumuseții și bunăstării.

Toate merg bine între cei doi, până când, într-o zi, Adam bis se îndrăgostește. Și dragostea are puterea de a schimba și de a deschide minți, pentru a acoperi inimi. Dacă tânărul Tazio a fost transformat, fizic, într-o stană de piatră vie, cei care au făcut asta au omis faptul că emoțiile, trăirile, amintirile și surescitările oamenilor nu pot fi schimbate, iar acesta este momentul în care, încetul cu încetul, învelișul pietros acumulat în jurul inimii lui Tazio începe să se crape, pentru ca el, în cele din urmă, să devină un om adevărat, un om renăscut, un om care a înțeles că, de fapt, ceea ce contează nu este cum arăți, pe ce loc te clasezi în societate, cât de important ești, cât de multe ai de arătat, ci faptul că menirea noastră este, indiferent de circumstanțele în care ne aflăm ca oameni, să fim fericiți și să dăruim fericire celorlalți - iar el găsește această posibilitate în iubire. Cum, evident, relația dintre o statuie și o femeie adevărată este imposibilă, este de prisos să mai spun că Zeus-Peter Lama își bagă, și aici, năsucul, amintindu-i mereu lui Adam bis (aka Tazio), că fără el, fără ajutorul lui, probabil acum ar fi fost hrană la narcise.

O frumoasă poveste, fascinantă, despre modul în care omul, după ce a făcut anumite alegeri, privește retrospectiv și își dă seama că, de fapt, lucrurile poate ar fi fost altfel dacă ar fi făcut alegerile potrivite. O poveste despre un om care, trecut prin atâtea doar pentru a fi mai bun, mai potrivit - conform normelor prostești care-l încorsetează - își regăsește adevăratele valori, adevăratele principii și, totuși, se află în imposibilitatea de a scăpa de ceea ce, cândva, râvnea cu atâta patos. Surprins între două aspirații - pentru că, de fapt, el nu știe prea bine ce-și dorește mai mult; să redevină normal, cel care era înainte, pentru a iubi și pentru a se desăvârși sau să rămână același, pentru a se bucura de „avantajele” de a fi faimos -, Adam bis, Tazio, cum vreți dumneavoastră, trăiește o dramă din care, la sfârșit, deprindem o învățătură la care cu toții ar trebui să luăm seamă: să ne mulțumim cu ceea ce avem și să cultivăm atuurile de care dispunem, pentru că, dincolo de norme, dincolo de încorsetările societății, dincolo de „normalitatea” relativă, noi, oamenii - adevărații oameni, vreau să spun, cei cu valori și principii - suntem dintre cele mai frumoase creații divine. Trebuie doar să realizăm aceste lucruri și, apoi, totul are să vină de la sine.

Am selectat și niște fragmente și citate, am să vi le las mai jos:

„Pe vremea aceea, pe insula pe care trăiam toată lumea știa cine sunt frații Firelli. Ziare, postere, afișe, reclame, clipuri, filme, suporturile media cumpărau pe bani grei permisiunea de a-i expune pe frații Firelli. Așa că vânzările se dublau, publicul se înghesuia, investitorii își vedeau casele doldora de bani: cei doi frați Firelli erau pur și simplu cei mai frumoși băieți din lume.

Nu-i doresc nimănui să coabiteze, încă din copilărie, cu frumusețea. Atunci când se arată rar, frumusețea iluminează lumea. Dacă însă te ciocnești de ea în fiecare zi, arde și provoacă răni care nu se vindecă niciodată. (...)”

„(...) În acea zi, în oglinda agățată deasupra chiuvetei murdare am descoperit o figură fadă în contiuarea unui trup fad, o siluetă atât de neinteresantă, lipsită de trăsături remarcabile și de personalitate, încât mi s-a făcut lehamite de ea.

- Sunteți unul dintre frații Firelli! a spus din nou Binefăcătorul meu, frământându-și bărbia. Acum vă înțeleg și mai bine disperarea.”

„(...) După frumusețe, trebuie să alegem urâțenia. Fără ezitare. Dacă un urât nu atrage atenția din prima, se face remarcat după aceea, stârnește comentarii, scoate capul la lumină, iese din anonimat, are drum deschis - ce spun, drum? - autostradă! Urâtul nu poate decât să progreseze. Va fi o continuă surpriză. Tocmai pentru că nu mai e deloc atrăgător, va fi un bun cuceritor. Tocmai pentru că pierde dacă face pe mutul, va străluci în sporovăieli galante. Va fi mai îndrăzneț, mai rapid, mai îndrăgostit, mai curtenitor, mai exaltat, mai generos, într-un cuvânt, mai eficient. (...) Frumusețea este un blestem care nu naște decât lene și indolență. (...)”

„- Tinere prieten, fiecare dintre noi are trei vieți. O viață de obiect: suntem un trup. O viață a spiritul: suntem o conștiință. Și o viață de discurs: suntem ceva despre care vorbesc alții. Prima viață, cea a trupului, nu ne datorează nimic, nu noi alegem dacă să fim pitici sau cocoșați, nici să creștem, nici să îmbătrânim, nici măcar să ne naștem în loc să murim. Ce-a dea doua viață, a conștiinței, e la rândul ei dezamăgitoare: nu putem să conștientizăm decât ceea ce există, ceea ce suntem noi înșine, cum ar veni conștiința e doar un fel de pensulă care urmează contururile realității. Numai ce-a dea treia viață ne permite să intervenim în propriul nostru destin, ne oferă un teatru, o scenă, un public; provocăm, dezmințim, creăm, manipulăm percepțiile celorlalți; dacă suntem cât de cât dotați, ceea ce vor spune depinde de nou. (...)”

Le Figaro, renumita revistă franceză, spun că această carte este „o discretă satiră la adresa moravurilor contemporane supuse strălucirii deșarte și puterii banilor. Și, ca o gură de oxigen salvatoare, o poveste de dragoste de neuitat”, iar cei de la Le Parisien spun că în romanul lui Schmitt găsim „rezultatul unui pariu imposibil, dar câștigat. O lecție încântătoare și ân același timp deconcertantă.” 

„Pe când eram o operă de artă” este un roman ludic, de neuitat, despre principiile noastre deșarte și dorințele proiectat în vid, o prelungire a acelei întrebări care, oricând, ne macină pe toți: „Ce-ar fi fost dacă...?” Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, îl puteți achiziționa de AICI cu o reducere de 5% . De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase și de o vacanță plină de ce vă doriți!

 

Editura Humanitas Fiction

Traducere din limba franceză de Marieva Ionescu

224 pagini