Hoțul de cărți, de Markus Zusak - Recenzie

Sensibil, lacrimogen, firav, un roman care te va regăsi cu lacrimi în ochi și îți va da de gândit după ce îl termini. Un roman despre curaj, despre copilărie, despre prietenie și iubire, dragoste familială. O lume plăsmuită de o copilă încercată de greutățile vieții și de ideea morții înainte de a fi crescut. O copilă, am crede, îmbătrânită înainte de vreme, dar pe chipul căreia soarele încă zâmbește și se desăvârșește fericit. Prima carte care mi-a adus lacrimi în ochi și m-a făcut s-o iubesc din tot sufletul. Abia așteptam s-o citesc și s-o pun la loc de onoare în biblioteca mea, pentru că „Hoțul de cărți” surprinde o poveste care ar trebui cunoscută de către toți cititorii din lume.

Australian de origine, Markuz Zusak a crescut ascultând povești despre Germania nazistă, despre bombardarea München-ului și despre evreii care erau mânați spre lagăre prin micul oraș natal al mamei lui. A știut dintotdeauna ce poveste voia să așterne pe hârtie. „Aveam în minte aceste imagini cu bărbați mărșăluind impecabil și salutând cu «Heil Hitler» și ideea că în Germania toată lumea gândea la fel. Dar mai existau copii rebeli care nu respectau regulile și oameni care îi ascundeau pe evrei și pe alți oameni în casele lor. Așadar, Germania nazistă avea și o altă latură”, declară Zusak într-un interviu cu The Sydney Mornind Herald. La vârsta de 30 de ani, Zusak se evidențiase deja ca unul dintre cei mai inovatori și poetici romancieri ai zilelor noastre. Odată cu publicarea romanului „Hoțul de cărți”, el a devenit un „fenomen literar”, sunt de părere criticii americani și australieni. 

Sincer, cred că acesta a fost unul dintre cele mai sensibile romane pe care le-am citit vreodată. Am cunoscut-o pe „hoața de cărți” când am mers la cinema, undeva anul trecut, și am văzut trailer-ul filmului. Mi-a plăcut, dar știu că apoi, într-o librărie fiind și căutând niște cărți, am dat peste acest roman și am zis că numaidecât trebuie să-l am. L-am citit cu sufletul la gură, am râs, am plâns, iarăși am râs și am trăit fiecare pulsație a vieții alături de personajul principal. Trebuie să recunosc, am văzut filmul înainte de a fi citit cartea, însă asta nu m-a deranjat deloc. Există o mare diferență între ecranizări și romanele respective, și cred că e de prisos să mai menționez de ce. Oricum, primul aspect care m-a determinat să citesc acest roman a fost mesajul surprins chiar pe copertă: „Când moartea are o poveste de spus, chiar trebuie s-o asculți.” 

De aici aflăm un lucru care chiar nu-ți poate stăpâni curiozitatea: naratorul poveștii lui Liesel Meninger este moartea însăși. Personificată, umanizată, localizată și cu o ironie foarte fină, naratoarea, moartea, cred că are rolul de a potența oroarea războiului în desfășurare, presiunea și teroarea la care erau supuși locuitorii Germaniei naziste, drama pe care o trăiau dacă ar fi fost văzuți încălcând vreo regulă a partidului nazist. Ideea aceasta, de moarte ca narator, mi s-a părut un artificiu pe care autorul a știut, în toată deplinătatea lui artistică, să-l valorifice. 

Cu toate acestea, povestea micuței Liesel nu este despre moarte, nu este despre sânge, război, ci este despre puterea magică a cuvintelor, despre imaginație, despre vorbe nescrise și despre un talent deosebit de a vedea dincolo de rânduri, de fraze, de oameni, dincolo de aparențe și siluete fizice. Este o poveste de iubire puerilă, candidă, despre încercarea unei fetițe de a se redescoperi, de a-și afla valorile și de a-și contura principiile după care, într-o asemenea viață grea și improprie, să se ghideze. În ultimă instanță, este povestea dramatică a unei fetițe care nu-și poate găsi liniștea sub determinismul războiului, în condițiile impuse de către societatea în care spiritul ei este încorsetat, în care aripile i-au fost tăiate. O poveste despre viață, pe care pur și simplu o guști, o miroși, o simți derulându-se în fața ochilor tăi, odată cu tresărirea paginilor, cu jocul cuvintelor și unduirea liniuțelor de dialog. O poveste care m-a bântuit ceva timp după ce i-am gustat delicatețea. 

Micuța Liesel și fratele ei mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie adoptivă în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar -”Kommunist” -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. De aici, drama fetiței capătă conotații surprinzătoarea: lângă mormântul frățiorului ei, aceasta fură prima ei carte, iar viața ei se schimbă din acel moment. „Manualul Groparului”, lăsat din greșeală acolo, reprezintă începutul unei povești despre dragoste de cărți și cuvinte. Pe măsură ce Liesel este ajutată de către tată ei adoptiv Hans să citească, fetița ajunge să fure romane de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului și de unde mai poate găsi. Această dragoste patetică reprezintă încercarea ei de a evada dintr-o lume dominată de teroare, în care ordinea este menținută de către mușcătura gloanțelor și usturimea biciului.

Cu bucle blonde, obrajii bucălați și zâmbet candid, Liesel reprezintă dovada că timpul are putere vindecătoare și dovada că oamenii, oricât de departe de familie, dezrădăcinați de ereditate, se pot simți acasă atunci când iubirea există și își întinde aripile. Alături de Hans, Liesel află ce înseamnă iubirea unui tată de lângă care a fost ruptă, iar alături de Rosa, noua ei mamă, care ascunde o inimă de aur în spatele unui temperament incisiv și năvalnic, și al unei limbi adesea cam ascuțite (dar mie mi-a plăcut enorm de acest personaj), află ce înseamnă să ai o mamă, cu toate defectele ei, care să-ți fie alături și să te îndrume spre drumul corect. Rosa a reprezentat acel zâmbet furișat între replici ascuțite și urâcioase uneori, dar am empatizat cu ea de-a lungul romanului, am râs, am batjocorit-o și i-am făcut cu ochiul. La o adică, personajele parcă sunt tridimensionale, trăiesc între paginile cărții, se mișcă, râd, plâng, pulsează de viață și vorbesc despre fericire, iubire, se tem și au satisfacții și moravuri, își îndreaptă privirea către cer și speră la o lume mai bună, la o liniște mai profundă și la o altă viață, la o viață mai frumoasă, departe de arme, tancuri, străzi înecate în fum, soldați în uniforme și principii idolatrizate. Pe strada Himmel se derulează povestea unei vieți, a unei fete care devine fascinată de forma cuvintelor și perfecțiunea acestora - o iubire patetică, aflată în dezacord cu desfășurarea contemporană a lumii în care aceasta există. De aici, drama fetiței izvorăște dintr-un nesecat puț murdărit de principiile idealiste ale naziștilor, iar povestea capătă un dramatism ascuțit, ultimile pagini, capitole, pur și simplu prinzându-te la pământ, cu stegulețul alb ridicat și fluturându-l în vânt.

O poveste magnifică despre două familii a căror destin se întrepătrunde, pentru a dovedi, în cele din urmă, că într-un univers dominat de răutate, de brutalitate și război, de nepotriviri sociale, religioase, etnice, de moravuri, încă există o șansă, încă există o pace la care, cândva, s-ar putea ajunge. Romanul scriitorului reprezintă un actul istoric al unui popor, precum toate cărțile care abordează tema Holocaustului, pentru că, în același timp, romanul este despre copilărie, despre încercarea unei fetițe de a spera la o lume mai bună și mai frumoasă, ca cele din basmele pe care i Hans i le citea înaintea de culcare. ei mai mici. O poveste tulburătoare despre iubire, curaj și altruism, într-o lume stăpânită de ura ofițerilor nemți și frică. Un ”wake-up” referitor la faptul că înainte de a avea un statut social, înainte de a avea o meserie „bănoasă”, înainte de a culmina pe căile succesului, suntem, de fapt, niște simpli oameni, și, atunci când ne umflăm prea tare în pene, să ne dăm seama cât de mici suntem de fapt. O carte pe care o iubesc și aș citit-o oricând. Oricând.

Liesel descoperă, de asemenea, dragostea. Dragostea pentru Rudy Steiner, un băiat blond, firav, un băiat cu idealui prea mari pentru lumea în care se află. Cunoscând iubirea, Liesel parcurge un traseu inițiatic către sufletul lui Rudy pe care, la început, pare a nu-l accepta. Într-o desăvârșire care-și va uni contradicțiile în moarte, Liesel va ajunge să-și recunoască iubirea mai mult decât telurică, dincolo de simțăminte, pentru Rudy. O poveste de dragoste poate nu cosumată, poate nu perfectă, dar o poveste de dragoste care m-a sensibilizat în toată profunzimea-i. Cuvinte, necuvinte, sărutări pătimașe și așezate cu frică, râsete colorate, jocuri puerile și speranțe împărtășite. Speranțe. Sclipiri în ochi, visuri, vise către o lume mai frumoasă și împodobită cu fericire, către o lume mai potrivită pentru doi copii care, într-un cerc continuu, își caută idenitatea și sufletul. O poveste superbă, care trebuie cunoscută de către toți. Vă recomand cu mare drag și filmul, chiar dacă nu se ridică la nivelul cărții - poate puțin, dar puțin de tot mai jos - e foarte bun și merită. Personajele sunt bine alese și reprezentate întocmai.

Mulțumesc frumos librăriei online Libris pentru acest roman, puteți achiziționa „Hoțul de cărți” de AICI cu o reducere de 32%. De asemenea, de pe site-ul lor puteți achiziționa numeroase cărți, din diferite domenii de activitate, atât în română cât și în engleză sau alte limbi. Bineînțeles, transportul este gratuit, iar printre colete se mai strecoară, uneori, și niște semne de carte. Urmăriți pagina de facebook a librăriei online pentru a fi al curent cu toate reducerile și noutățile. Mulțumesc și să vă bucurați de lecturi frumoase! 

Editura RAO

568 pagini

Traducere din limba engleză de Adelina Vasiliu

Ilustrații de Trudy White