Oona & Salinger, de Frédéric Beigbeder- Recenzie

Editura: Trei

Traducere din franceză: Doru Mareș și Gabriela Riegler 

Număr de pagini: 304

Încercând să explice dispariţia temporară a lui Salinger pe parcursul anului 1953,  Frédéric Beigbeder imaginează o poveste de dragoste sortită eşecului între romancierul emblematic al Americii, J.D. Salinger şi Oona, fiica unui dramaturg nu mai puţin celebru, Eugene O’Neill. Legătura lor va înflori doar pentru scurtă vreme, chiar înainte de atacul de la Pearl Harbour. Oona va pleca să-şi încerce norocul la Hollywood, iar Salinger va fi înrolat. Experienţa războiului îl va schimba complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel şi însetat de viaţă al Oonei.

Frédéric Beigbeder a primit în 2003 Premiul Interallié pentru ”Windows on the World” și, în 2009, premiul Renaudot pentru „Un roman francez”. În anul 2000, romanul său ”99 francs” a înregistrat un succes uriaș, fiind ecranizat, șapte ani mai târziu, de regizorul Jan Kounen. „Dragostea durează trei ani” a fost ecranizat în anul 2012, în regia lui Beigbeder.

Am știut că îmi va plăcea această carte încă de când a apărut. Recunosc, mai auzisem de Frédéric Beigbeder ulterior, dar nu m-au atras titlurile lui. De altfel, nici de data asta nu cred că aș fi avut în vizor această carte dacă respectiva-i copertă nu m-ar fi atras într-un asemenea hal. Pur și simplu iubesc această copertă și, văzând-o, am avut o certitudine cum că sigur paginile ascund o poveste care-mi va fi pe plac. Și chiar așa a fost, fără să mă înșel nicio secundă: am citit acest roman aproape fără să mă opresc, fiindcă pur și simplu nu puteam să-l las din mână. Și la fiecare zece-douăzeci de minute închideam cartea și stăruiam în fața coperții. Habar n-am de ce, sper, totuși, să nu sune prea ciudat! Pentru că această copertă rezonează, pur și simplu, cu caracterul cărții, cu conținutul ei și cu viața care pulsează între pagini. Luând romanul în mână, simți neapărata nevoie să-l deschizi și să-i parcurgi conținutul. 

„Oona & Salinger” ne prezintă aparenta poveste de dragoste dintre două persoane diferite pe care viața, destinul le aduce împreună. Oona O'Neill este o fată rebelă, este o adolescentă de care te atașezi imediat ce apare în cadru, o adolescentă care-și petrece timpul savurând rumoarea vieții, ironia fină și gogomania bărbaților care-ar face orice pentru un sărut de-al ei. În cârdășie cu alte două prietene, Oona O'Neill pare că ar putea face totul cu viața celorlalți, iar Beigbeder conturează o imagine idolatrizată a acestei fete, văzută din ochii lui Salinger. Oona, împătimită a teatrului, lady a barurilor pătate cu whisky și a muzicii blues, în esență timidă și sensibilă, are o înclinație aparte pentru teatru și cuvinte, pentru artă și viață. De cealaltă parte, J.D. Salinger, scriitorul faimosului roman „De veghe în lanul de secară”, cu ceva ani mai mare decât ea, simte o atracție nebunească față de această creatură a Oonei pe care încearcă s-o descopere tot mai mult, căzându-i în mreje și încorsetându-se sub dragostea ei. 

Deloc neașteptat, odată cu trecerea timpului relația lor va înflori și cei doi vor ajunge să-și consume nopțile împreună, în același pat, dar într-o castitate care pentru Salinger este ucigătare și greu de înțeles. Totuși, însăși Oona, ani mai târziu, îi va curma controversa acelor nopți în care nu făceau dragoste și priveau către stele: „(...) eram prea timidă să-ți spun eu.” Amuzant, nu-i așa? Trăind într-o asemenea legătură, Salinger pare să fie mulțumit cu viața sa, iar Oona își fructifică, deși cam pesimistă, pasiunea pentru teatru, visându-se într-o zi o actriță de zile mari și cunoscută de toată lumea. Totul merge frumos, totul pare să fie însorit pe străduța dragostei lor, dar toate lucrurile frumoase au un sfârșit: chiar înainte de atacul militar dat prin surprindere din partea marinei imperiale japoneze împotriva bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din dimineața zilei de dumincă, șapte decembrie, 1941.

Astfel, Salinger va fi înrolat pentru a merge în război iar Oona va pleca să-și încerce norocul la Hollywood. Din acest moment, legătura dintre cei doi se pierde pentru ani, însă Salinger va păstra tot timpul o urmă a iubirii pentru Oona, pentru zâmbetul ei și catargele coastelor ei, pentru ochii ei cenușii, sprâncenele lungi și umbrite de dermatograf, iar râsul ei plin de candoare, de feminitate și rumoare va înlocui sunetul huruitor al obuzelor, durerea gloanțelor care mușcă și frica morții care poate veni în orice clipă. La adăpost, Salinger îi va scrie scrisori Oonei, îi va scrie despre război, despre dragoste, despre dezamăgire, despre viața lui și despre persoanele pe care le-a întâlnit în armată. Salinger îi va scrie despre principii, despre contradicții și lacrimi. Ideea războiului potențează sentimentul iubirii pe care aceasta i-o poartă Oonei, ca și cum eroul nostru tragic ar respira prin ideea de a o mai vedea pe aceasta, ca și cum ar trăi prin speranța că, odată scăpat de ghearele reci ale războiului, de șuieratul iute al vântului produs de armata inamică, își va putea vedea iarăși marea iubire. 

La polul opus, Oona înflorește în cariera ei de actriță: talentul îi este recunoscut imediat și, astfel, frecventând diferite cercuri, va ajunge să fie a patra și ultima soție a actorului și regizorului englez Charlie Chaplin. Cum o asemenea veste nu poate scăpa de tiparele ziarelor de magazin, Salinger află imediat de această veste care-i taie aripile și-i încorsetează elanul. Totuși, într-o cârdășie jovială și bonomă cu Hemingway, Salinger își va găsi puterea de a continua războiul și, în același timp, de a scrie și de a spune povești lumii care vrea să asculte. Se știe, totuși, că Salinger a început să scrie „De veghe în lanul de secară” încă din vremea războiului. O altă parte care mi-a plăcut foarte mult au fost scrisorile pe care Salinger i le trimite Oonei când află că aceasta s-a căsătorit cu Chaplin: scrisori pline de ironii acide, de zeflemeală și sarcasm - o bomboană, pur și simplu, pe care n-aveți cum să n-o savurați. Ironizându-l pe Chaplin, Salinger nu dovedește, neapărat, gelozie, pe cât neputință la gândul că Oona, o asemenea femeie frumoasă și cu principii, și-a găsit tocmai „un mustăcios aproape schizofrenic de un metru șaizeci”. Eu m-am amuzat teribil citind aceste scrisori.

Războiul se termină. Salinger se întoarce dar niciodată n-o va mai căuta pe Oona. Își va continua scrierile, lucrând la romanul său și la alte povestioare. Într-o zi, întâmplător, cei doi se vor întâlni în același bar în care s-au întâlnit cu ani în urmă. Pentru el, totul este la fel. Pentru ea, acum este timpul pentru răspunsuri și întrebări. Ascultând-o, Salinger își va da seama că experiența rece a războiului l-a schimbat complet, făcându-l incompatibil cu spiritul rebel, strălucitor, luminos și însetat de viață al Oonei, al lui Lady Chaplin. Nu vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Aceste două comete nu-și vor mai intersecta căile niciodată, însă aura Oonei va continua să-l urmărească pe Salinger, va continua să strălucească în jurul unei siluete subțiri, cu capul dat pe spate, cu păr în vânt și membre lungi, aura Oonei va continua să strălucească chiar și în cele mai întunecate clipe ale sale. Mai curând decât a fi o persoană, Frédéric Beigbeder ne-o relevă pe Oona drept o stare de viață, un principiu irealizabil, o inaccesibilitate construită de timp și de aspirații. Acest roman pur și simplu reprezintă ceea ce au am căutat la o poveste de dragoste, este exact ceea ce-i trebuie unei povești să fie perfectă. 

Un alt plus pentru acest roman: concretețea personajelor. Oona a existat, chiar, și chiar a fost soția lui Charlie Chaplin. Nu știu pe cât a avut tangențe cu Salinger, însă, chiar de la începutul romanului, în stilul lui caracteristic, autorul menționează că „ar fi tare trist dacă această poveste chiar n-ar fi existat”. Dacă vreți să aflați mai multe despre minunata Oona (de fapt, autorul inserează la un moment dat aspecte din viața ei adevărată), puteți citi acest articol. Mie mi s-a părut fascinant să fac asta înainte de a citi romanul. De asemenea, cine n-a auzit de J.D. Salinger? N-am citit „De veghe în lanul de secară”, însă, citind această carte, mai mult ca sigur am s-o fac cât de curând. Merită, într-adevăr, acest roman chiar merită citit.

Am selectat și niște fragmente care mi-au plăcut, vi le voi prezenta mai jos:

„(...) Pe scurt, păream un lacheu caraghios în fața unei creaturi de porțelan. Prin urmare, m-am decis să mă sinucid în public: am dat drumul la «My heart will go on», melodia de pe genericul filmului «Titanic», cântată de Céline Dion. Și, pe când tipa din Québec striga din toți rărunchii: «Near, far, wherever you are», m-am cățărat în picioare pe bufet, beat și aprins la față, și am urlat: «I am the kind of the world!», cu brațele desfăcute, precum Christ DiCaprio crucificat la prova viitoare sale epave. Spre satisfacția mea, Lara s-a apropiat de mine, mi-a întins mâna și a urcat alături pe tăblia sprijinită pe niște capre de lemn, punându-ne în pericol viețile.

- Domnișoară, sunteți cumva un aisberg?

- Nu, dar dumneavoastră semănați cu «Titanicul» (...).”

„(...) Cred că timpul nu se scurge doar într-o singură direcție: nu ar trebui să contabilizăm secundele, minutele, orele și zilele doar sub forma adunării, dar și a scăderii care ne apropie de vremea dinaintea venirii pe lume, ca și cum timpul ne-ar scuti de o povară, și asta, an după an. Fiecare minut care trece este un minut mai puțin de așteptare spre a ne putea întoarce în lumea de dinaintea noastră. CU adevărat am impresia că îmbătrânesc în ambele sensuri: mergând înainte, către viitor, și pășind înapoi. (...)”

„Oona își descoperă noua putere de a mai iubi și pe altcineva în afara propriei persoane. Este de ajuns să întâlnești o ființă care cu adevărat are nevoie de tine.”

„- Într-o bună zi, oricărui scriitor trebuie să i se sfâșâie inima, continuă Hemingway, cu cât mai devreme cu atât mai bine, altfel nu e decât un șarlatan. Este nevoie e o iubie originală și complet ratată, ca să-i folosească scriitorului ca revelator. Pe urmă îi trebuie o nevastă binevoitoare, care să nu-l lase să se distrugă. 

- Lamartine nu o iubeasc pe Graziella, altfel nu ar fi părăsit-o...”

Visul american nu se împlinește, așadar, nici pentru Salinger, nici pentru Oona - sau este, mai degrabă, un vis pervertit, sfărâmat de cruzimea războiului și a vieții. Într-adevăr, prin acest roman cu siguranță am fost invitat să citesc și celelalte cărți ale lui Frédéric Beigbeder - și, totuși, știu prea bine că le voi raporta la această carte și niciuna nu se va ridica la aceeași măsură.

Vă recomand romanul cu drag, ”is a must” pentru oricine. Mulțumesc frumos celor de la Târgul Cărții pentru onoarea de a-l fi citit, puteți comanda romanul „Oona & Salinger” de aici când va reveni pe stoc. De asemenea, pe site-ul celor de la Târgul Cărții găsiți numeroase cărți cu reduceri foarte mari, de la autori consacrați ca Eric-Emmanuel Schmitt, Coelho, Isabel Allende,  Gabriel García Márquez și mulți alții. Urmăriți pagina de Facebook a site-ului pentru a fi la curent cu toate ofertele și noutățile. Lecturi plăcute și o seară călduroasă să aveți!