„Cel care mă așteaptă”, de Parinoush Saniee- Recenzie

Parinoush Saniee, autoarea romanului „Cel care mă așteaptă”, s-a născut în Teheran, în anul 1949, într-o familie de oameni culți și înstăriți. A absolvit Facultatea de Psihologie și este profesor sociolog și psiholog. A scris numeroase romane, dar cel care i-a adus notorietatea în lumea literară a fost romanul „Cel care mă așteaptă”, debutul editorial al autoarei. În ciuda interdicției romanului în țara natală, acesta a devenit imediat un bestseller internațional. Un al roman, intitulat „Tatăl celuilalt copil” (Editura Polirom, 2013) s-a bucurat de un mare succes în Iran. Parinoush Saniee mai are alte câteva cărți care-și așteaptă publicarea, în cazul în care vor fi aprobate de comisia de cenzură iraniană.

O poveste emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Departe de a fi o scriere minunată, o poveste tragică care reiterează realitatea contemporană principiilor religiei musulmane și culturei iranienie, romanul reprezintă o copleșitoare readucere în tablou a puterii maternității, a puterii viselor și idealurilor unei femei a căror aripi continuă să fie frânte și distruse de mediul în care aceasta trăiește: nu numai religia o încorsetează într-un cerc restrâns, ci însăși familia, anumiți prieteni, până la chiar proprii copii, ajung să-i potențeze drama în care aceasta sălășluiește. Eroina noastră tragică, Masumeh, trăiește o dramă existențială reieșindă din faptul că ea nu este, în mare măsură, ca celelalte femei care parcă trăiesc cu aceeași genă a supunerii și a nepăsării: Masumeh dorește să-și termine școala, sfidându-și părinții care-i spun că o femeie n-ar trebui să fie mai deșteaptă decât un bărbat, dorește să aibă studii și să lucreze, încâlcând principiile nescrise care-i spun că un bărbat ar trebui să aducă banii în casă, iar o femeie ar trebui să se ocupe doar de îndeletnicirile casnice și de copii. Prin ochii personajului principal, Masumeh, ni se relevă o societate brutală, cu principii impuse și reci, incisive, cu tradiții și obiceiuri prea stricte, conservatoare care nu neapărat ca cititor, ci ca și om, te revoltă și te fac să-ți pun întrebări: femeile n-aveau voie să fie văzute cu capul descoperit decât de către medic sau viitorul, eventual actualul soț, li se priva accesul la educație, n-aveau voie să iasă din casă fără a fi însoțite de un bărbat, altfel ar fi fost considerate ușoare; un alt exemplu ar fi faptul că dacă într-o familie fiul murea înaintea tatălui său, acelei familii i se lua dreptul de a mai avea vreun ordin asupra averii și casei lor. Într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, este clar că viața lui Masumeh nu ar putea fi cea pe care aceasta și-o dorește, cea la care aspiră și pentru care se întoarce împotriva familiei și prietenilor. Și, totuși, cândva, destinul pare să-i zâmbească!

Masumeh, tânără devenită de-a lungul cărții femeie și mamă, trece prin momente groaznice, are satisfacții dar și contradicții, plânge, suferă și râde, își face idealuri și, în cele din urmă, este nevoită să renunțe la ele. Soțul ei este deținut politic iar apoi executat, din motive strict politice și sociale, în timp ce ea este obligată să-și crească copii singură și să le asigure un adăpost și mâncare. Fără a fi sprijinită de familie, cu o dragoste crescându-i în piept și sfâșiindu-i sentimentele, Masumeh trăiește drama femeii care nu-și poate accepta condiția, sub determinismul social-politic al vremii respective, și care-și dorește de la viață altceva, altfel, altcumva. Masumeh nu doar că-și dorește iubire, ci dorește să se ridice deasupra mediocrității și să se realizeze pe plan profesional și psihic, dorește să-și asigure un trai mai bun și, indirect, să le asigure copiilor ei o viață frumoasă și lipsită greșit. Această dorință, această maternitate extremă, reiese tocmai din trecutul ei care a fost privat de așa ceva. În acest opor lipsit de educație, mândru, rău, incisiv, în acest popor ingenuu a cărui principii ne-ar fi greu de acceptat, Masumeh pare desprinsă din alt tablou, dintr-un tablou în care femeile nu sunt obligate tot timpul să-și pună chadorul, nu sunt obligate să lase privirea în jos atunci când privesc un bărbat, nu sunt obligate să renunțe la dreptul de a învăța și de a ști mai multe, sau la orice altceva le impune familia, religia și societatea. Masumeh este, de departe, una dintre cele mai complexe personaje pe care am avut onoarea să le descopăr, iar povestea ei m-a fascinat până la ultima pagină.

În Iran, dragostea este o chestie de noroc. Sau, deopotrivă, de nenoroc. Căsătoriile sunt puse la punct de către familie, iar drama reiese din faptul că, de multe ori, soții n-ajuns să se cunoască decât în ziua nunții. Prin niște relații de-ale tatălui ei, Masumeh ajunge să se căsătorească, fără voia ei, cu un bărbat care, de asemenea, a fost obligat să se căsătorească. Atunci, se pare că destinul îi surâde: acest bărbat, în relația lor aproape castă, îi permite lui Masumeh să-și continue studiile și, spre deosebire se bărbații din familia ei, nu-i controlează viața pas cu pas și respirație cu respirație. Treptat, totuși, Masumeh descoperă că soțul ei actual are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o să trăiască într-o continuă stare de neliniște, teamă și îngrijorare. Sub codul etic al onoarei, Masumeh își va organiza gândurile în așa fel încât să nu-i aducă nefericire actualului ei soț, deși nu-l iubește decât într-un mod amical, dar în același timp își va canaliza energiile spre împlinirea visurilor ei și spre desăvârșirea condiției care i-a fost dată: aceea de mamă care dorește să asigure copiilor ei o viață mai bună. Vrând să-și educe copiii și să-i trimită la facultate, Masumeh ajunge să se despartă, pe rând, de aceștia, iar viața ei pare să capete, iarăși, conotații dramatice. Totuși, știind că lor astfel le va fi mai bine, Masumeh este mulțumită și trăiește cu speranța că are să-și vadă copiii și să-i strângă iarăși în brațe.

Apoi, romanul „Cel care mă așteaptă” surprinde și o poveste de dragoste - chiar dacă relevat nu prea mult, ci în special undeva pe la începutul romanului - care durează în timp, trece de barierele impuse și de amenințări, de cuvinte greșite, de visuri nerostite care-și așteaptă căderea din dorință. N-am să insist pe acest aspect, pentru că acest roman surprinde, și susțin asta, drama unei femei care nu se poate conforma, ridicând problematica onoarei, în toate formele ei de manifestare, condiția de necrezut a femeii în societatea islamică, rolul și locul familiei în această lume dominată de principii nescrise, dar existente - rolul femeii în viața islamică, rolul ei în familia și condiția maternă a acesteia.

Mie-mi plac foarte mult cărțile de genul, cărțile din care pot descoperi și afla atât de multe lucruri care sunt fascinante, care relevă atitudini, personaje, care se subjugă religiei, condițiilor pe care noi, europenii, poate nu le-am putea înțelege în actuala noastră societate în care totul se dezvoltă și devine tehnologic. Islamul surprinde o cultură conservatoare, o cultură a spiritului, aproape primitivă și lipsită de înțelegere, cu principii idolatrizante, greșite am putea spune, neprielnică dezvoltării spiritului. Astfel, aceștia par că și-ar dori doar împlinirea condiției impuse, și atât, fără speranța la mai mult și la mai frumos. O mamă trebuie să fie mamă, să se sacrifice pentru copiii ei, indiferent de tot chinul pe care-l trage. O femeie n-ar voie să fie mai mult decât o femeie, n-ar voie să învețe prea mult, să muncească, este supusă bărbatului și așa va fi întotdeauna, fără putință de mai mult. Bărbatul este stâlpul de sare, el este talpa cea din urmă, el este casa, adăpostul și omul.

Dacă ar fi să mă refer la stilul autoarei, pot să vă spun că citind acest roman mi-am îmbogățit și lărgit universul cultural: autoarea folosește cuvinte din religia musulmană, din portul lor tradițional, din gradele de rudenie, iar toate acestea nu plictisesc deloc ci, dimpotrivă, atrag și potențează culoarea locală a romanului. După cum v-am spus, citesc astfel de cărți pentru că îmi place să descopăr și să călătoresc în alte lumi, în alte minți, în alte vieți. Iar ceea ce am descoperit aici, da, trebuie să recunosc, m-a frapat și, totuși, m-a atras prin cultură, lumină și culoare. Societatea islamică într-adevăr este foarte strictă, este foarte brutală, dominată de mândrie și de rușine, iar orice pas greșit trage după sine ispășirea care vine în moduri care, uneori, sunt greu de imaginat. Povestea lui Masumeh mi s-a părut dramatică, dar dincolo de ea am descoperit un om puternic, am descoperit un om frumos, un om cu principii bine înrădăcinate în suflet și care, indiferent de durerile prin care trece, dorește să realizeze ceva. Masumeh este omul care NU se încadrează în tagma femeilor din societatea islamică.

Vă pot spune că am marcat o groază de fragmente care mi-au plăcut, dar totuși am să vi-l las doar pe aceasta, pentru că sunt sigur că relevă întocmai stilul autoarei și modul în care aceasta povestește, prin ochii lui Masumeh:

”-Vezi, fiul meu, chiar nu vreau să iau parte la aceste reprezentaţii. Ştii bine că nu eram de acord cu tatăl tău, un om onest, da, dar care privea lucrurile dintr-o singură perspectivă. Pentru el, şi pentru cei care credeau ca el, lumea se împărţea în două: cu ei sau împotriva lor, şi cine era împotrivă era urât şi rău. În această viziune era implicat totul, chiar şi arta. Numai artiştii care împărţeau crezul lor politic erau adevăraţi artişti, ceilalţi formau o turmă de ignoranţi. Ajungea să se certe cu mine pentru că-mi plăcea un cântăreţ sau un poet care nu era cu ei. Şi eu mă simţeam vinovată, dar nu puteam face nimic, pentru că judecam cântecele şi poeziile, nu ideile. (...) Îmi doresc să reuşeşti să vezi mereu atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative ale unei poziţii sau ale unei păreri, judecând cu mintea ta, cultivându-ţi idealurile prin intermediul cărţilor şi căutând informaţii ca să iei decizia care ţi se pare cea mai corectă. A susţine iraţional o ideologie presupune o legătură angajantă, te face ostil faţă de diversitate, incapabil să ai opiniile tale şi te face să vezi întotdeauna o singură faţetă a medaliei.”

Clar, unul dintre cele mai bune romane citite anul acesta. Unul dintre cele mai profunde, dramatice și frumoase romane, care se constituie în ideologii greșite, antepuse în destinul unui personaj care nu le poate accepta. Vă recomand acest roman din tot sufletul, este un roman despre viață, despre iubire, dramă și prietenie, despre familie și modurile în care onoarea, deghizându-se în toate acestea, înseamnă. Este un roman pe care-l veți termina cu lacrimi în ochi, cu sentimente contradictorii și cu gândul că, din păcate, te desparți de unul dintre cele mai puternice personaje ale literaturii. Pentru că, drept să vă spun, o pot clasa pe Masumeh lângă Scarlett O'Hara, Anna Karenina și Hanna Schmitz. O poveste superbă, la care cu siguranță o să mă reîntorc de-a lungul vieții. 

Mulțumesc Librex.ro pentru romanul acesta minunat, puteți cumpăra „Cel care mă așteaptă” cu reducere, de AICI. Lecturi plăcute!