O clipă, două

sărutând o clipă, două,
să mă las apoi spre tine,
în genunchi, privind în sus,
către clipa ce s-a dus,
într-un alt pierdut apus,
peste mine.

și să mă ridic încet,
ca să-mi scot din taină timpul,
să privesc spre cer, atent,
să ridic în mână zidul,
care între noi s-a pus,
când s-a consumat cuvântul.

și cum stai, acolo sus,
ca o bornă între timpuri,
uneori te mai trezești,
ticăind ca ceasul clipei,
fără ca să știi tu, totuși,
că ești toamna dintre visuri.

și mă las încet pe-o creangă,
întinzând un braț uscat,
cu o frunză peste buze,
cu-n copac spre cer culcat,
să te-nchid în podul palmei,
într-un vânt ce n-a suflat.