Pagină

vineri, 9 octombrie 2015

Oameni. Dar umanitate?


Din viața zilei de ieri.

Frig dimineață. Mers la școală. Rutină. Rutină. Rutină. Frate, dar era așa un frig dimineață, Doamne, că abia așteptam să ajung. Doar imaginați-vă: să-mi doresc să se întâmple asta. La școală, ceva ore de matematică, informatică, română, în fine, irelevant și fără importanță. Așteptam cu nerăbdare, în schimb, să ies de la ore pentru a merge la o lansare de carte. O carte de poezii, undeva pe la Biblioteca Centrală Universitară, carte de poezii scrisă de către fosta mea doamnă profesoară de limba și literatura română, Gabriela Chiran. Una dintre cele mai sensibile și profunde femei pe care le-am întâlnit vreodată. Abia așteptam s-o aud vorbind. Lansarea avea să înceapă pe la cinci, cinci și un sfert. Eu am scăpat pe la două, așa că am zis să-mi mai pierd timpul prin oraș. Cum n-aveam nicio inspirație, am zis să merg în Copou (acesta fiind un parc destul de cunoscut și mare din Iași). Încep eu să ridic drumul înspre parc. Parcă, totuși, se mai încălzise, dar tot adia un vânticel incisiv. Căștile în urechi, droaia de oameni scăpată de la facultate, universitate, școală, pregătire - în fine, ziceai că au năvălit tătarii și mă simțeam undeva într-o mare de chibrituri, de trebuia să mă feresc ca la Sfânta Paraschiva - care, că tot veni vorba, are să aducă cu sine o explozie de „civilizațiune”.

Mergeam liniștit. Și vântul adia. Și era frig. Și mă dureau picioarele. Deodată, de la distanță, văd o femeie bătrână stând singură, retrasă, ca o bilă din capătul unui șirag de mărgele. Mă apropii tot mai mult. În mână are flori. Are flori galbene. Buchețele legate cu ață. Undeva la cinci-șase. Cârligele degetelor ei țin de flori ca de viață. Mâna îi tremură, ochii îi tremură, iar sufletul îi vâjâie în cântul vântului. Stă singură, stă cu mâna întinsă trăind în muțenia ei. Speră, poate, speră că cineva are să-i cumpere buchețele din flori udate cu lacrimi. Nu privește pe nimeni în ochi. Doar stă. Stă și tremură. Stă și visează la un colțișor cald de cameră, la un ceai și o bucată de pâine uscată unsă cu gem de gutui. Pe lânga ea, oamenii trec îmbrobodiți în geci călduroase, căptușite cu blană și soare. Oameni cu cizme din piele vie, oameni cu măști imprimate în carne și cu dureri plutind în aer. Cu fum în plămâni, minciuni în piept și căști în urechi. În spatele lor, bătrâna, cu mâna tremurândă și crăpată, se estompează și se usucă precum huma. În urma lor, totul trece drept vânt, ca și vântul. 

Trec pe lângă bătrână. Mă uit la ochii ei care privesc spre niciunde. Trec pe lângă bătrână și mă uit la ochii ei. De copil. De griji. De nevoie, probleme. Ochi de șoapte și mângâieri dorite. Ochi de durere, de moarte și neputință. De copii care au părăsit-o. Ochi dorinzi de iubire, de căldură și un colăcel cald, care să mai taie din frigul care-i mușcă din hainele subțiri și ponosite. Toți trec pe lângă ea, pe lângă mâna ei. Pe lângă florile-i furate din propria grădină. Și udate cu speranță. Și nevoi. Și lacrimi.

Mă opresc la vreo zece metri de dumneaei, lângă o bancă. Îmi scot căștile din urechi, îmi bag telefonul în buzunar. Îmi împreunez palmele într-un culcuș. Suflu în ele ca să le încălzesc. Imaginea bătrânei mă lovise ca un ghețar. Privesc spre ea, spre oamenii care trec fără să se uite. Oameni care râd, care gesticulează prin aer, care iarăși râd și aprobă, dezaprobă, ascultă muzică, merg pe bicicletă, se țin de mână, fumează, vorbesc la telefon, se tachinează, cântă. Toți trec cu aceeași nepăsare. Iar bătrâna stă acolo, speră, așteaptă, așteaptă ca cineva să-i cumpere un buchețel ofilit, tăiat de timp și uscat de necuvinte, de nebăgare în seamă. Aș zice totuși că și florile s-au plictisit. Dar bătrâna speră. Totuși, poate știe că nimeni nu are să-i cumpere florile. Poate și-a dat seama că s-au ofilit. Însă speră. Speră în umanitate. Are credința omului, are credința umanității. Și speră.

Îmi scot portofelul din buzunar. Nu-mi mai pasă de nimic - de NIMIC. Mă duc înspre ea. Totuși, și de data asta trec pe lângă ea. Mă opresc undeva la cinci metri lângă. Stau. Mă uit la telefon fără a ști, de fapt, de ce mă uit. Bătrâna se pornește spre mine. „Are să-mi ceară bani!”, îmi zic. Dar nu. NU. Ea trece pe lângă mine. Florile acum stau cu capul în jos, luminând calea bătrânei. Mâna îi tremură. Trupul îi tremură. Clipa din suflet se decojește și-și pierde suflul. Trece pe lângă mine și observ, pitită în dosul unui tei, o geantă de rafie roz. Se apleacă, dă să o ridice. Mă pornesc spre ea și scot din portofel zece lei. Ea mă aude pășind. Se întoarce. Copilul se întoarce spre mine. Și mă privește aproape lăcrimând, atunci când îi întind cei zece lei. Mă mănâncă ochii de născarea lacrimei. „Mi-ai făcut atâta bine! Dumnezeu să-ți dea sănătate, suflete! Off... atâtea griji!”, iar lacrimile îi curg pe obrazul în care timpul a săpat. Eu îi spun cu jumătate de voce că n-are pentru ce, iar ea mă privește cu ochii înroșiți. Nu mă privește în ochi. Ci în suflet. Îmi spune să vin mâine să-mi dea flori, mă întreabă dacă vrea să-mi aducă ceva de la țară. Îi mulțumesc și eu, îi spun că nu e nevoie, că mă simt înamorat de viață când fac astfel de lucruri. Ea îmi zâmbește plângând și îmi mulțumește de infinite ori. De infinite ori. Îi urez multă sănătate și putere, iar ea îmi dorește tot binele din lume. Mă pornesc înspre parc, iar ea coboară valea. Coboară viața. În spate își cară sacoșa de rafie roz, își târâie trecutul și soarele florilor îi luminează calea. În spate, totul rămâne cu speranța zilei ce are să urmeze. Iar eu merg în parc, mă așez pe o bancă și încerc să citesc ceva. Dar sfârșesc gândindu-mă la femeia aceea, la glasul ei bătrân și la nevoia de a spera, în cele din urmă, speranța.

Și totuși mă gândesc. Nu avem nevoie de miliarde ca să putem face un om fercit, or să-i aducem măcar un strop de fericire în lacrima care-l apasă. Să-i ștergem sarea și chinul din ochi. Eu am o certitudine: cei zece lei au ajutat-o pe femeia respectivă mai mult decât m-ar fi ajutat pe mine. Din zece lei, ea probabil va mânca două zile, trei - nu exagerez. În fine, nu asta contează. Contează faptul că dăruind fără să aștepți ceva înapoi, înseamnă să dăruiești din inimă. Am dăruit necondiționat, fiindcă am știut că apoi mă voi simți împlinit. Mă voi simți altfel. Voi simți că am ajutat, că am reușit să aduc un zâmbet pe buze și că la sfârșitul zilei cineva își va aminti de mine. Am dăruit cu inima, nu cu mâna. Cu sufletul, nu cu materialul. Puteți să mă blamați c-am încurajat cerșitul. Dar nu, oameni buni, am încurajat omenia, am încurjat frumusețea de a fi OM, de a fi OM care are deosebita rațiune și conștiință a morții. Am dăruit pentru că dacă n-aș fi dăruit, aș fi fost chinuit de imaginea bătrânei care, în mod CINSTIT, voia să câștige un ban pentru cina omului singur. Un leu, cincizeci de bani. V-ați gândit vreodată cât de mult apreciază un biet om asta? Data viitoare, poate, vă veți gândi. Exclusiv, NU încurajez cerșitul. Dar mereu am dăruit, măcar puțin, unui om bătrân care, într-adevăr, se vede că are o viață grea. Evit cerșetorii care-și expun copiii, exploatându-i. Nu. Ăia chiar nu merită. Dar „cine n-are bătrâni, nu și-i mai poate cumpăra”.

Clipele acestea mă fac să iubesc viața. Să-mi pară bine c-am ales-o!

12 comentarii:

  1. bravo andrei!frumoasa povestea,din pacate in goana asta dupa bani si dupa distractii
    facile oamenii au uitat sa fie oameni.
    nu strica cite un semnal din cind in cind

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc, Arci! :) Așa-i. Un mic semnal din când în când. Dar eu îs unul, nu știu câte aș putea schimba printr-o postare. Sper, totuși.

      Ștergere
  2. m-a emoționat foarte mult articolul dat... să știi că de mîine o să încurajez și eu bătrînii :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Bună, Nicoleta. Mă bucur! Trebuie respectați, mai mult decât încurajați. Încurajați să mai creadă în om, în frumusețea vieții. Seară frumoasă și numai bine!

      Ștergere
  3. Uh, nici nu am cuvinte... m-a emoționat foarte mult articolul, parcă îi văd ochii înlăcrimați ai bătrânei. Felicitări pentru fapta făcută, se observă doar din ce scrii că ai un suflet bun!
    Eu de multe ori mă pun în locul altor oameni și ajung să mulțumesc pentru absolut tot ce am eu, drept pentru care m-ai pus iar în ipostaza asta și îți mulțumesc și ție.

    Btw, parcul este foarte frumos, îți dă o stare de bine, de relaxare.
    Te îmbrățișez cu drag! >:D<

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc tare mult, dragă Roxi! :) Mă bucur să văd oameni sensibili. Mulțumesc și eu că ai citit și mi-ai împărtășit cuvintele tale frumoase.
      Te îmbrățișez și eu cu drag! (hug) Noapte bună.

      Ștergere
  4. oamenii care cersec nu iti dau nimic in schimbul banilor pe care ii vor si, majoritatea, mai sunt si nesimtiti. Acum, na, eu sunt institutionalista, cred ca daca vezi un om in situatia asta il ajuti mai mult daca il intrumi catre un ONG care se ocupa cu ajutorarea celor aflati in situatii asemanatoare pentru ca asa il ajuti pe termen lung. Binenteles ca cei 10 lei au fost de mare ajutor, dar nu tin la infinit. Si oricune poate da adresa unui ONG, aia cu nu aveam bani nu tine in cazul asta.
    Oricum, frumos din partea ta. Si ince ceva, ce s-a intamplat scoate in veidenta si faptul ca lumea nu mai da flori in ziua de azi, majoritatea dau flori altcuiva doar in anumite zile, a da flori pur si simplu nu prea se mai practica.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa-i, când e nesimțire atunci e vai de cap. Într-adevăr, dar și cu ONG-urile astea se întâmplă atâtea încât, Doamne, dacă nu le pui în ban în mână și ălora - până la urmă, vezi, totul se rezumă la bani - nici nu te bagă în seamă.
      Cât despre partea cu florile, da, nu am realizat, însă ai dreptate. E păcat. A dărui o floare e așa galant! :D

      Ștergere
  5. Salutare!
    Am ajuns din întâmplare pe blog și la acest articol - cu asta vreau să ajung la faptul că de când am început să citesc nu m-am mai oprit până ce-am terminat. E înduioșătoare povestea, chiar mi-am adus aminte de o bătrână din trecut ce am ajutat-o(biata de ea, știam c-a stat mult la marginea pieței vrănd să vândă o chită de mărar relativ pălit). Îmi dau seama câtă nevoie au acești oameni doar când mă uit la ei, doar arunci ajung să conștientizez cu adevărat. Nu știu - nu-mi pot închipui - cum aceștia probabil că au o familie care nu se mai interesează deloc de starea vârstnicilor. Poate că nici nu au un loc prea bun unde să stea, poate că sunt și bolnavi și au nevoie de medicamente. Îmi pare foarte rău pentru ei, de fiecare dată mă gândesc, căci nu pot face mai mult decât să le dau niște bani de buzunar. Ei sunt vulnerabili, bătuți de soartă și singuri. În condițiile astea, n-ar avea nevoie și de puțină afecțiune? Banii sunt o necesitate pentru ei, așa că apreciază gestul. Probabil c-ar vrea să aibă și ei pe cineva care să le gătească o masă caldă, să le vorbească, zâmbească și cu care să vorbească, în general. Nu, nu știu. Dar eu nu mă pot abține la a mă gândi la toate astea atunci când văd o astfel de persoană și apoi gândurile îmi rămân în minte. Nu pot să nu mă simt prost - neputința de a face mai mult face asta.
    Felicirări pentru articol!
    Am să caut să mai citesc impresii pe blog, probabil care-mi vor da iarăși de găndit.
    Weekend plăcut, apropo!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Hei!
      Bine te-am găsit. Mereu mă emoționează bătrânii care-și vând o bucățică din munca grădinii lor. Nu știu, uneori aș cumpăra eu tot ce au. Dar mi-e imposibil. În schimb, așa mă bucură atunci când văd că cineva cumpără ceva de la acești oameni. Atunci parcă-mi crește speranța cum că umanitatea poate încă mai există, încă mai are o șansă. Suntem oameni, la urma urmei, ar trebui să ne susținem, să fim solidari unul față de celălalt. Să vorbim între noi, să ne ascultăm. Totul sună așa clișeic, dar așa de necesar!
      Mulțumesc pentru mesaj! :) Week-end plăcut și ție și felicitări pentru cuvintele frumoase.

      Ștergere
  6. Cât de frumos. Mi-au dat lacrimile. Nici eu nu încurajez cerșitul, deși când eram mică eram determinată să dau tuturor cerșetorilor de pe stradă cam tot ce-aveam la mine (se pare că nu s-a ajuns niciodată tocmai în punctul ăsta, thank mami pentru supraveghere). Felicitări pentru articol, e foarte frumos, nu m-am oprit din citit, mi-ai înseninat tema la matematică. La drept vorbind, aveam de nevoie de așa ceva printre măsuri de unghiuri și alte teoreme.
    Aici ajungem și la faptul că, acum, cerșetoria chiar va fi mult mai amplificată, și știi de ce ? Oamenii bătrâni care vând la colț de stradă sunt acum taxați de anaf pentru legăturile lor de legume, borcanele cu dulceață sau florile udate cu lacrimi...asta îmi amintește de toamna trecută, când, ok, nu vorbesc poate la același unison, dar pe când eram la bunici și cutreieram străzile în lung și-n lat cu sora mea, am găsit o bătrânică ce stătea în mijlocul drumului cu niște bagaje, așteptând pe cineva s-o ia. Cum acel cineva întârzia, se pare că și-a găsit să mă roage să stau de veghe la ele până merge nu știu la cine să te telefoneze, așa că eu n-am mai zis nimic doar am dat din cap bucuroasă. Am avut de stat aproape trei ore acolo și deja regretam c-am acceptat, dar când bătrâna s-a întors înapoi, din ochii ei albaștri plini de lacrimi am realizat că o ajutasem foarte mult penturu ceea ce făcusem. Am bucurat-o și nici n-a fost nevoie să fac cine știe ce, poate doar așteptarea mă călca pe nervi dar zâmbetul ei înlăcrimat m-a răsplătit înzecit. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce frumos și gestul tău! Că vorbiși de ANAF, chiar azi am trecut pe lângă niște ANAF-iști de ăștia care amendau niște femei care vindeau ceva la un colț de stradă. Așa trist, of!

      Ștergere