Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks, de E. Lockhart - Recenzie

Editura: Trei

Traducere din limba engleză: Bogdan Perdivară

Rating: 3 din 5 steluțe

Număr de pagini: 304 pagini

Distincții: finalist National Book Award 2008 și nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009 

E. Lockhart este autoarea romanelor ”Dramarama”, ”The Boyfriend List”, ”Fly on the Wall” și ”The Boy Book”. A scris, de asemenea, „Cum să fii o fată rea” (în curs de apariție la Editura Trei) împreună cu Lauren Myracle și Sarah Mlynowski. De aceeași autoare, la Editura Trei, a apărut romanul „Mincinoșii” (recenzia AICI). Romanul de față, „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” a fost finalist la premiile National Book Award, în anul 2008 și, de asemenea, a fost nominalizat la Premiul Michael L. Printz în anul 2009.

Emily Lockhart. Sau, de fapt, cum să-i spun? Mi se pare că această autoare este puțin cam într-o doagă, dar în sensul bun. Îi lipsesc ceva țigle de pe căsuță, dar a pus ea altceva în locul lor. Ceva ce, din fericire, doar ea știe. Doar geniul ei literar. Referindu-mă strict la ce-am citit de la ea până acum, pot să afirm, cu tărie, că Emily Lockhart este una dintre acele autoare care știe cu desăvârșire cum să se apropie de publicul ei țintă. Autoarea are un geniu doar al ei prin care reușește să-și spună povestea, surprinzând personajele în toate eventualele lor ipostaze, din mai multe unghiuri - iar ceea ce primează la ea este, de departe, naturalețea personajelor, felul în care acestea simt și trăiesc, adulmecă viața și își pun întrebări. Personajele lui Lockhart trăiesc, îs palpabile. Dacă-ți treci mâinile peste numele lui Frankie Landau-Banks, cu siguranță ai să simți cum te va mușca. Așa incisivă-i tipa asta, zău! Totuși, cu toate asta, acesta este unul dintre puținele lucruri pe care le-am apreciat la roman.

Am citit romanul destul de rapid, dat fiind faptul că a fost un roman ușor, relaxant, lejer, cum sunt cam toate romanele din această colecție. Undeva pe la pagina cincizeci-șaizeci, mi-am dat seama în ce se constituie inspirația lui Lockhart: tineri adolescenți, școli, răzvrătiți, non-conformiști, dulăi gata să muște când cineva din altă tagmă mârâie. Bogăție, frumusețe (excelând, de altfel, fizică), estetica gustului și frământări interioare. Mustrări de conștiință, minciuni, secrete și superficialitate. Bun, e OK, pot să mă conformez și eu cu asta. Dar, totuși, spre deosebire de „Mincinoșii”, romanul acesta mi s-a părut mai stagnant, mai cu lipsă de decor și cu rare schimbări de cadru. Părerea mea pur subiectivă, deși am citit recenzii, deopotrivă, foarte subiective. 

„Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” ne spune povestea, n-o să ghiciți cui, a lui Frankie. Frankie este adolescenta tipică lui Lockhart: inteligentă, cu un umor foarte jovial și puțin zeflemist, acidă, incisivă, puțin timidă, sensibilă, cititoare înrăită, ironică și, de departe, foarte pornită în ceea ce-și propune. Parol, pe acest atuu - ambiția lui Frankie de a duce la bun sfârșit ceea ce-și pune în tărtăcuță - s-a axat și Lockhart atunci când a scris romanul. Undeva pe după sărbători, Frankie apare într-un „ambalaj nou”, e ceva mai frumoasă, cu un corp de invidiat și chestii dintr-astea foarte clișeice care atrag atenție băieților din liceu. Evident, cum nu poate trece neobservată, ea devine subiectul de interes al lui Matthew Livingston, unul dintre tipii cool de-a doișpea care-i face ochi dulci. Evident, ca o fetișcană care, poate și dintr-un complex orgolios, vrea să fie cu cel mai popular tip din școală, Frankie se cuplează cu Matthew. În cocârdășie cu acesta, departe de relația lor fizică, ea află că în liceu există un grup secret numit „Ordinul Loial al Baseților”, care, pe deoparte, au propriul lor imn și, pe de altă parte, se ocupă cu menținerea unei fel de „terori ironico-amuzante-zeflemitoare” la adresa cadrelor didactice, conducerii și, într-o manieră plictisită, a celorlalți elevi ai colegiului Alabaster. Însetată de aventură, evident, Frankie dorește să facă și ea parte din grupul „baseților”. Iar totul începe din momentul în care intrarea îi este refuzată, din simplul motiv că ea, ei bine, este fată. Adică incapabilă. Adică este caraghioasă, incapabilă să gândească - trecând totul prin prisma „baseților. Adică, după capul lor, doar băieții pot face chestii dintr-astea cool, care nu-s plictisitoare, numai ei au mințile strălucite pentru a cobi asemenea planuri. Restul, adică ceilalți, sunt altă mâncare de pește, doar niște pioni pe această imensă tablă de șah a colegiului în care piesele sunt mutate de către baseți.

Și de aici, consolidându-se acțiunea pe baza pornirilor lui Frankie, se construiește romanul. Frankie încearcă, de altfel, nu neapărat să intre în grupul baseților, pe cât încearcă să-și dea seama de ce aceștia i-au refuzat intrarea. De asemenea, eroina romanului, cu cât sapă mai mult în istoria baseților, își dă seama că ceva este putred în toată această treabă. Încercând să-i câștige încrederea lui Matthew, ea pare să poarte o luptă cu ea însăși, o luptă între a-și ține prietenul, iubitul aproape, stând deoparte de lumea băieților care fac regulile, și a încerca să afle mai multe din istoria acestor băieți misterioși care par a fi, pentru ea, de pe altă planetă. Sfâșiată între aceste două porniri dictate de inimă și rațiune, Frankie va învăța că, de fapt, viața constă în alegerile pe care le faci și de pe urma cărora, întotdeauna, vei trage repercursiuni. Fie ele pozitive sau negative. Cam în asta constă desfășurarea acțiunii în roman. Ceea ce-am surprins eu e, practic, infim. Personaje apar, noi intrigi - evident, mai mici - se leagă, mistere noi își găsesc locul între pagini, minciuni se spun, adevăruri se ascund, secrete care mai bine ar rămâne secrete, dezamăgiri, eșecuri și muuuuult suspans. Iar ceea ce este foarte captivant, după părerea mea, este relația dintre Frankie și Matthew - sincer, nici acum, după ce-am lecturat romanul, nu mi-am dat seama care a fost treaba cu ei doi: nu-mi dua seama, de fapt, dacă s-au iubit sau nu. Zău! Dacă a citit cineva romanul și vrea să mă lămurească, îl rog s-o facă numaidecât. Mie mi se pare că au menținut fluxul superficialității pe tot parcursul romanului, drept care mi-a fost tare greu, ca cititor și având ultimul cuvânt, să-i apropii unul de altul. 

Sincer, cred că din acest roman ar fi putut ieși mai multă introspecție și parte psihologică. Sincer, Frankie e un personaj foarte atractiv, nu prea maleabil, e un personaj fixat pe o țintă anume, străbătând paginile direct către țelul ei. Este un personaj plin de lumini și umbre, cu întrebări și incertitudini - acestea fiind, de altfel, semințele din care caracterul lui Frankie se formează. Mi s-a părut greu să rezonez cu Frankie, s-o fac palpabilă. E o adolescentă tipică, e o adolescentă care încearcă multe, care se aventurează peste tot. Este, de fapt, o aventurieră. Un personaj scandalos. Mi-ar fi plăcut, poate, să fie mai la locul ei și să observe, subiectiv, ceea ce se întâmplă în jurul ei (de altfel, cred că ar fi fost perfect dacă acest roman ar fi fost narat la persoana întâi). Evident, viziunea din spate ne oferă o perspectivă foarte amplă asupra a ceea ce se întâmplă, iar Lockhart e plină de credit și de inspirație. Totuși, zic eu că ar fi mers mai bine mai multă emoție și, de ce nu, dramă. Și mai puțină acțiune inutilă. În altă ordine de idei, mi s-a părut că romanul a păstrat un spațiu limitat de desfășurare. Aș fi vrut, poate, să văd mai multe plimbări, mai multe descrieri ale locurilor în care personajele merg. Nu știu, mie-mi plac descrierile - evident, cele mai de suprafață, așa, fără a se pistona asupra lor - deoarece mă conectează cu planul, cu romanul. Mă fac să mă simt acolo și să simt ca și cum aș fi acolo - ceea ce, evident, și trebuie să se întâmple atunci când citești un roman. În schimb, autoarea se mulțumește să ofere câte detalii de ordin fizic și, tschüss, trece mai departe. 

Ceea ce, exclusiv, îmi place la autoare, este stilul în care povestește. Naturalețea de ordin psihic, fizic. La Lockhart, până și personajele care apar într-o singură scenă par a fi personaje puternice, care-ți lasă impact. Ei bine, îmi dau seama că autoarea se pricepe, știe cum să învârtă condeiul și are întotdeauna verbul la ea. Evident, deși acest roman nu mi-a plăcut întocmai, abia aștept să-i încerc și viitoarele apariții: doar de dragul felului în care scrie și în care narează. Fraze care curg ca de la sine, replici fluide, lipsite de greutatea metaforelor și a figurilor de stil, a podoabelor stilistice. Ei, bine, uneori și simplitatea primează. Dar, evident, NU în exces.

„Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o analiză inteligentă, depășind genul chick-lit, a eternei dileme pe care orice adolescent o are: încercarea de a te adapta și de a fi acceptat fără a ieși, totuși, în evidență; și riscând, totuși, să fii respins. Emily Lockhart reușește să creeze un personaj de o impregnanță tipologică foarte interesantă: un personaj rebel, un personaj care-și pune întrebări despre putere, indivizi, instituții, întrebări despre prietenie, despre principii și despre cum poți să te îndrăgostești, în ultimă instanță, fără să te pierzi în mișcătoarele și înșelătoarele nisipuri ale iubirii.  

Mulțumesc frumos Editurii Trei pentru acest roman pur și simplu minunat. Vă recomand cu tot dragul acest roman, îl puteți comanda de AICI. „Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks” este o lectură care, cu siguranță, o să vă aducă în palmares un personaj de neuitat pe care-l veți îndrăgi, un manifest feminin care vă va încânta! :) Să aveți parte de lecturi frumoase și cu spor!