„O iubire imposibilă”, de Christine Angot- Recenzie

Editura: Polirom

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

„Încetasem să-i mai spun mamă. S-a întâmplat pur și simplu, de la sine, fără intenție, fără o decizie. Încetul cu încetul. Nu fusese ceva premeditat. La început, frecvența cuvântului a scăzut. De parcă nu mai era necesar. Apoi a căpătat o tonalitate stânjenitoare. Devenise bizar, nepotrivit. Apoi a dispărut. Cu desăvârșire. Îmi devenise cu neputință să-l mai rostesc.”

Vă pot spune doar atât: nu o să vorbesc mult despre această carte, și că aceasta este una dintre acele cărți pe care am cumpărat-o pentru coperta ge-ni-a-lă, neștiind absolut nimic despre ea. Tadaaa! Citind-o, am ajuns la concluzia că dacă aș vorbi despre ea, despre ce surprinde această carte, despre ideea care subjugă paginile, cred că aș anihila toată plăcerea lecturii. Toată. Știți cum funcționează lucrurile? Trebuie să descoperiți, să citiți și să descoeperiți. Câtă realitate închide coperțile acestei cărți, cât zbucium, câtă durere, necesitatea găsirii echilibrului, câte lacrimi, dezechilibre, dorințe de regăsire. Doamne, deci am adorat această carte până la ultima pagină. Mi-a părut rău că am terminat-o, am tras să o citesc cât mai incet. Dar înaintam, înaintam, și nu din dorința de a afla ce se întâmplă cu personajele, cu viața lor, ci din dorința de a descoperi cât mai multă viață, trăire. Christine Angot are așa un stil, are așa o pasiune pentru personajele ei, încât îți este imposibil să nu te îndrăgostești de ceea ce scrie - dacă îți place Alice Munro, dacă îți place ficțiunea omului (oh, Doamne, omul, cât de fictiv poate fi), cu siguranță îți va plăcea și Christine Angot. Literatura franceză debordează de suavitate, de sensibilitate, de... nu știu cum să-l numesc, dar este un sentiment al frumosului vieții care este relevat în niște întâmplări, în genere, care poae n-ar trebui să se întâmple. Literatura franceză redă realitatea în meandre de catifea, în parfumuri, în melodii subtile. Mi-a plăcut ideea cărți, vai, vai, cât mi-a plăcut!

„(...) Cineva pe care îl iubești și care te iubește, e acolo cu prezența, cu vorba, asta înseamnă viața. Bine, poate-ți povestesc numai aiureli, dar îmi doream să-ți spun.”

La sfârșitul anilor 1950, în Chateauroux, Pierre și Rachel se trezesc prinși într-o legătură fugară, însă foarte intensă. El, tânăr de familie bună, erudit, lucrând temporar în provincie, o cucerește pe Rachel, angajată la Casa de Contribuții Sociale, o evreică fermecătoare, dar săracă. Și din acest motiv, și din pricina celibatatului care-i asigură libertatea, Pierre îi spune de la bun început că niciodată nu o va lua de soție, deși își doresc un copil împreună. Chiar înainte ca micuța Christine (având același nume ca și autoarea, ceea ce conferă mister scriiturii) să se nască, Pierre părăsește Chateauroux și va fi doar o prezență episodică în viața propriului său copil, însă nu mai puțin marcantă. Un sentiment de vinovăție o sfâșie pe Rachel, căci inima ei adăpostește deopotrivă iubirea fără margini pentru Christine și pasiunea pentru un bărbat pe care, de fapt, nici ea nu știe sigur dacă-l cunoaște.

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

 O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.

„- Dar de ce-l iubeai, mamă?

- Îl iubrea. Oare știe cineva e ce iubește? Nu-ți pot spune de ce. Pur și simplu. Începând cu clipa în care a intrat în viața mea... nu l-am mai văzut ieșind. Îmi schimbase viața. N-o mai puteam concepe fără el.”

 „Pentru a înțelege pe cineva, fie el chiar și un personaj, nu este obligatorie empatia, antipatia e suficientă; perspicacitatea se dezvoltă și atunci când ură te înnebunește. Mama din roman simte o rămășiță de iubire pentru tatăl copilului ei, dar e o rămășiță, poate o relicvă. Rușinea care o covârșește vine din faptul că n-a știut să-și apere fiica. Societatea nu iartă femeilor așa ceva. Slăbiciunea unui bărbat emoționează. Lipsurile unei femei aduc rușine. Intervine clișeul mamei complice. Va spun, există un singur lucru, și-acela e literatura. Nu există adevăr în afară literaturii. În poliție, în educație există frinturi de adevăr. Așa cum se exprima Lacan: «Spun întotdeauna adevărul, nu tot...». Ei bine, noi, scriitorii, îl spunem, îl spunem tot.” - Christine Angot

„Mi-ar plăcea atât de mult să pot spune ce simt. Dar ce e adânc în suflet e cel mai greu de exprimat.”

 „O iubire imposibilă este romanul unei eliberări. E vorba despre o emancipare atât de abruptă, încât până și textul sfârșește prin a-și câștiga independența față de autoare. Acolo unde ea conchide asupra blestemului social care îngrădește destinul lui Rachel Schwartz, cititorii închid cartea cu un sentiment cu totul diferit. Sub ochii noștri, Rachel nu e eternă victimă a celor dominanți, nu este nici ființă fragilă care se zdrobește de zidul societății burgheze. Pagină după pagină, Christine Angot i-a redat puterea de a trăi și de a luă hotărâri. Iată splendida generozitate a acestei scriitoare: creează texte mai puternice chiar decât ea însăși.”  

Vinovăție, dorință de libertate. Viață.  Deja, cred că am spus prea multe. Și, totuși, poate întreaga viață este însumată în această replică: „ (...) dar gata cu nostalgia, e astăzi și acum”. Vă las pe voi să descoperiți acest roman care, într-adevăr, merită tot timpul! :) Lecturi minunate și cât mai plăcute!

„- Știi... uneori, când mă gândesc la trecut, mă întreb unde s-a dus toată lumea aceea. Și dacă a existat cu adevărat. Îmi spun: Unde e lumea pe care o știam eu?

- Ne iubeam mult, mamă.

- Doar asta aveam! Doar asta.” 

Anndrei