Câteva chestii despre „cea mai frumoasă perioadă din viață” - liceul

Ne-am adunat aici, adică nicăieri, doar în imaginația mea, pentru a comemora, împreună, doisprezece ani lăsați în spate în care am învățat, de fapt, că-s în stare să fac foarte multe lucruri singur. Că-s în stare să-mi aleg singur drumul pe care vreau să merg și să-mi port pașii. În mod ideal, școala ar fi trebuit să-mi arate un scop, un țel și să mă construiască în împlinirea și atingerea lui. Cele două ore de biologie din clasa a noua, a zecea și a unsprezecea, două pe săptămână, nu m-au ajutat prea mult. E de prisos să zic de singura oră de biologie, o dată pe săptămână, din clasa ulterioară. Cum nici orele de chimie de la care doamna, solicitată în alte părți, mai lipsea, nu prea și-au lăsat amprenta asupra mea. Vocația-mi, în schimb, aceea de a deveni medic, mi-a fost insuflată de o emisiune de pe Discovery, ”Doctor G: Medic Legist”. Cum cred că sunt și o groază de persoane care vor să devină medici după ce s-au uitat la ”Anatomia lui Grey”. Ați prins ideea! 

La școală am învățat, ce-i drept, o mulțime de lucruri: am învățat că-i foarte greu să-ți faci prieteni adevărați, că mereu ai să fii bârfit pe la spate, că mereu ai să ai o atitudine nasoală atunci când ești tratat, la rându-ți. nasol. Și că prietenii se-aleg între ei și-s prieteni doar atunci când cuvântul ”nevoie” nu este implicat în relație. Când ai nevoie de cineva, abia atunci îți dai seama că n-ai pe nimeni. E ca momentul ăla când fix în mijlocul mulțimii te simți singur singurel. Am avut o relație OK cu câteva persoane, altele au plecat prea devreme, de altele o să-mi fie dor, dar, deh, ne întâlnim, pardon, ”ne întâlnim” noi peste zece ani, la vremuri de glorie, să vedem cine s-a căsătorit primul, cui i s-a spus ”mamă”, ”tată”, chestii de genul. Eu și vreo două colege nu vom fi terminat studiile. Shame on us! Trist, ar zice alții. Să zică, cui îi pasă? 

Un alt lucru pe care l-am învățat: să nu-ți pese. Să nu-ți pese prea mult de materiile care nu te interesează. N-o să te ajute deloc o notă de 10 la istorie, pardon, o medie de 10 la istorie, dacă tu vrei să te faci informatician, biolog, mecanic. Recunosc, până în clasa a unsprezecea am fost genul mai ”ahtiat” după note mari, nu știu, era o chestie de perspectivă, de ambiție proprie să iau note mari, pentru că doar gândul că mă trezesc la 6 și stau alte aproape 7 ore în clasa cu niște persoane care, poate, nu mă suportă și agreează, ei, asta îmi dădea piciorul în fund necesar pentru a lua cartea de istorie de pe masă - deși știam clar că o să vomit vreo zece minute înainte să încep s-o citesc - și s-o răsfoiesc pentru viitoarea oră. Dar lucrurile s-au schimbat în clasa a douăsprezecea, s-au schimbat pe bune. Nu mi-a mai păsat de nimic altceva în afară de română (deși, for real, niciodată nu mi-am făcut griji, or la vreun test, or la vreo teză - doar la BAC, da, m-am temut al dracului de mult să nu-mi cadă Caragiale), matematică, chimie, biologie și germană (până când am dat examenul de limbă). Așadar, m-am axat să-nvăț doar la acestea. Ok, de fapt, mint: în mare parte, adică mai tot timpul, am învățat la biologie și chimie, întrucât, pentru admiterea la medicină, BAC-ul contează în proporție de 10%. Irelevant, așadar. Oricum, vreau să vă sfătuiesc, de fapt, să nu vă agitați prea tare cu chestia asta numită ”BAC”. Dacă-mi aduc bine aminte, Regina Elisabeta (Carmen Sylva), zicea la un moment dat că ”... în zilele noastre, nu mai există decât bacalaureatul. Educația s-a demodat.” S-a demodat și bunul simț, odată cu timpul. S-au demodat și profesorii care știu să vadă dincolo de bănci și nu-s îndoctrinați cu motto-ul ”materia mea e cea mai importantă și nu-mi pasă că vrei să te faci orice în afara domeniului meu de interes/studiu, nu-mi pasă, ești elev și trebuie să asculți de mine”.

Nu încerc că fac această postare a fi ceva ofensator, nu vreau asta, ci vreau doar să spun ce-a însemnat pentru mine (s-o spun într-o formă foarte restrânsă, chiar rezumată) clasa a douăsprezecea, în special. Și ce părere am eu de lucrurile care se-ntâmplă în liceu. Pentru că se-ntâmplă multe, de fapt. Încă sunt extrem de fericit că am fost la un liceu liniștit, n-am auzit de bătăi, de chestii ciudate și alte prostii din această tagmă, prostii de care vuiesc alte licee, ci oamenii au fost OK, cu interes pentru școală, mai mult sau mai puțin, cu visuri, idealuri, fiecare cu gândurile sale profesionale. Pentru că, na, cu toții trecem prin liceu pentru a ne îndrepta spre o anumită meserie. Și iarăși ajung în punctul acela care mă frustrează ca o rodie pe care n-o pot desface: toți trag de tine, toți profesorii, că materia lui e cea mai bună, că materia lui e viitorul, că nu poți face medicină fără filosofie, că nu poți face filosofie fără matematică. Și te-ntrebi, al dracului, o facultate de geogra-bio-fizică-română-mate-istorie-religie-desen-sport-muzică, nu există? Nu, my dear, nu există. Chiar m-am bucurat pentru că am știut de ceva vreme ce vreau să fac, nu m-am stresat prin clasa a douăsprezecea cu alegerea asta - deși, pentru Dumnezeu, cum să te gândești abia în ultimul ceas unde vrei să dai? Îmi place să gândesc pe termen lung, chiar dacă am mai dat-o și-n bară uneori. Învățăm din greșeli, nu?

Au fost oameni în liceu care chiar mi-au schimbat viața. De la profesori foarte buni, cu care încă păstrez legătură, profesori care-au știut să facă diferența între ”elev” și ”om”, profesori pentru care banca nu era un zid, o cetate de apărare, o limită, ci pur și simplu nu exista. Profesori care înțelegeau și-și făceau treaba cu dedicație. Dap, au fost. Și prieteni frumoși și buni, cu care râdeam, făceam videouri amuzante și râdeam acasă, în pat, uitându-mă la ele, și-adormeam cu gândul că mâine o să-i văd azi și, astfel, nu prea-mi păsa de tema la matematică neterminată, de lecția la geografie necitită, de fizica pe care n-am înțeles-o niciodată în viața mea. De asta ar fi frumos liceul, într-o măsură, pentru că-s frumoși oamenii frumoși și care știu că tu ești singurul capabil să facă schimbări în propria ta viață. Schimbarea începe din interior. Restul, na, vin de la sine. 

Nu vreau să demontez acel clișeu, conform căruia ”liceul este perioada cea mai frumoasă” bla bla bla. Dar, sincer, nu e. Pentru mine, unul, chiar n-a fost. Am fost stresat, da, dar am fost și relaxat în anumite situații. Am plâns. Cât de mult se poate! Dar am și râs cu lacrimi. Mi-a fost frică - da, la început, de doamna de chimie, de domnul de fizică, și o frică chiar ciudată de doamna de desen. De ce? Nu știu, așa-s unii oameni, te sperie. Las în urmă niște ani frumoși, îmi mulțumesc mie că am știut ce-am vrut, am muncit pentru asta și-am reușit. Mulțumesc și unor prieteni care, alături de mine fiind, m-au ajutat. Mă simt foarte formal, deci mă opresc aici, e prea cald pentru formalități și politețuri.

Învățați singuri să faceți alegerile potrivite, pentru că mai târziu s-ar putea să fie, actually, prea târziu. Mult prea târziu! Într-o ultimă instanță, mai zic: suntem ceea ce facem!

Hai, zi faină!