Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince - Recenzie

Editura: Curtea Veche Publishing

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 288

Traducere din limba spaniolă: Mariana Sipoș

„În fața unor asemenea morți, conștiința se revoltă, iar durerea și indignarea care urmează, cel puțin în cazul meu, nu se diminuează cu trecerea anilor.” (pagina 244)

“Dacă a-ți aminti înseamnă a trece totul din nou prin suflet, întotdeauna mi l-am amintit pe tata”. “(Această carte) este un omagiu adus memoriei și vieții unui tată exemplar. Ceea ce am vrut a fost ca gândurile mele cele mai profunde să prindă viață. Și dacă amintirile mele vor intra în armonie cu vreunul dintre dumneavoastră și dacă ceea ce am simțit eu (…) poate fi înțeles și este asemănător cu ceea ce și dumneavoastră simțiți, atunci această uitare ce vom fi se poate amâna pentru o clipă, în trecătoarea reverberație a neuronilor noștri, grație ochilor, mulți-puțini, care vor poposi asupra acestor pagini.” (Hector Abad Faciolince)

Despre Suntem deja uitarea ce vom fi, Mario Vargas Llosa, care a semnat și prefața cărții, declară: „După ce am citit cu câtva timp în urmă Suntem deja uitarea ce vom fi, cea mai pasionantă experienţă de cititor din ultimii ani, mi-am dorit foarte mult ca zeii sau hazardul să îmi ofere privilegiul de a-l cunoaşte personal pe Héctor Abad Faciolince pentru a-i putea spune prin viu grai cât de mult îi datoram.”

Știi că ai citit o carte într-adevăr bună în momentul în care ai închis-o și ai început să te gândești, cu toată lumea adunată în suflet, la propria ta viață, la propriile tale drumuri alese și gânduri săltătoare, la prietenii tăi, la oamenii pe care i-ai cunoscut, care au avut un impact minor, major în viața ta, la familia ta, la drumurile pe care le-ai ales și pe care, cu atâta dorință, le urmezi, la idealurile spre care țintești și de care, uneori, te sperii. Știi că ai citit o carte bună în momentul în care ai certitudinea că ai învățat ceva din ea, pentru că, pur și simplu, total neașteptat, am fost surprins de romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, un roman care m-a șocat prin tot ceea ce înseamnă - de la detaliile privitoare la politica columbiană, până la relațiile personajului principal (cartea dovedindu-se, de fapt, a fi o autobiografie, un fel de volum memorialistic) cu celelalte personaje și chiar cu propriile sale trăiri și gânduri interioare, zbuciumat în dezvoltarea sa cognitivă și fizică. 

„Au trecut aproape douăzeci de ani de când l-au ucis și în timpul acestor douăzeci de ani, în fiecare lună, în fiecare zi, am simțit că am această datorie inevitabilă, nu pentru a-i răzbuna moartea, ci măcar pentru a o povesti.” (pagina 267)

Nu am să povestesc ce se întâmplă în care, însă vă pot spune că am avut impresia că citesc un poem cu un talent chirurgical, precis, atât de frumos; am citit romanul ușor, nu mi-a dat bătăi de cap, mi-a dat doar gânduri și teme de meditat; de fapt, am văzut romanul mai mult ca o investigație, ce la început pare o obsesie personală, intimă și particulară, o modalitate în plus pentru fiul distrus după moartea teribilă a tatălui, o încercare telurică de a păstra vie și foarte aproape amintirea lui, de a depune mărturie despre dragostea pe care, chiar și după trecerea în neant, fiul i-o poartă. Romanul lui  Héctor Abad Faciolince nu poartă doar această amprenta, relația tată-fiu, ci dezvoltă mai multe subiecte de interes literar și uman - nu e cazul, după cum bine știți, nici nu obișnuiesc, să le prezint aici, dar vă spun doar că acest roman cu siguranță, dar cu siguranță o să vă fie pe plac (raportându-mă la experiența mea literară, să-i spun așa, și vă rog să mă credeți că am ceva cărți „la bord”, chiar e imposibil ca, în proporție de 70%-80%, acest roman să nu-ți fie pe plac; poate doar să fii prea insensibil, de piatră). Citeam la un moment dat pasaje care pur și simplu mă dădeau peste cap, mă frământau și-mi stăruiau în minte până când, cu greu, reușeam abia să le îndepărtez. Stilul lui  Héctor Abad Faciolince este pur și simplu unul de calitate, și-l înscriu între autorii mei preferați!

„Această carte este încercarea de a o lasă mărturie despre durerea mea, o mărturie inutilă și necesară în același timp. Inutilă pentru că timpul nu se întoarce și nici faptele nu se modifică, dar necesară cel puțin pentru mine, pentru că viața și profesia mea ar fi lipsite de sens dacă nu aș scrie ceea ce simt că trebuie să scriu și ceea ce în aproape douăzeci de ani de încercări nu am fost capabil să scriu - până acum.” (pagina 255)

Autorul inseră, la un moment dat, o scrisoare de la tatăl lui. Vă pot spune că acea scrisoare a fost una dintre cele mai emoționante epistole pe care le-am citit vreodată. Nu pot, pur și simplu nu pot descrie cât de minunat este acest roman, cât de dureros pe alocuri, cât de adevărat, ți se imprimă în suflet, inimă, piele, îți dă aripi și îți oferă ceea ce n-am reușit să găsesc la multe alte romane: dorința de a fi bun, de a fi un om cu visuri și cu idealuri, de a lupta pentru ceea ce-ți propui, și, într-o unire perfectă a tuturor acestor lucruri, de a ierta, de a iubi, de a-ți aduce aminte. Nu vreau să vorbesc mai multe despre roman, simt că i-aș distruge magia, vreau să-l las să se așeze tainic și etern pe pleurele inimii mele, dăh, și să rămână acolo cât timp se poate, pentru că știu că romanul Suntem deja uitarea ce vom fi, de acum înainte, se înscrie în cărțile mele preferate și știu că va fi una dintre cele mai bune cărți citite în 2017.

Le mulțumesc din suflet celor de la Curtea Veche Publishing pentru volumul de față, Suntem deja uitarea ce vom fi, un must-read neapărat (se permite, credeți-mă, pleonasmul, în condițiile acestei genialități e roman). Pe site-ul lor găsiți numeroase cărți frumoase, cu reduceri de nerefuzat, din colecțiia variate și domenii selecte. Să aveți lecturi frumoase și pline de spor!  

„În plus, am învățat de la tatăl meu ceva ce asasinii nu știu să facă: să pui în cuvânt adevărul, pentru a să dureze mai mult decât minciuna lor.” (pagina 272)