Ce a lăsat în urma ei, de Ellen Marie Wiseman - Recenzie

„- Mamă, poți să crezi sau nu, dar nu toată lumea se căsătorește pentru bani (...).” (pg. 44) 

Editura: Trei

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 440

Traducere din limba engleză: Ana Andreescu

Ellen Marie Wiseman a descoperit din copilărie plăcerea cititului și a scrisului. Este o autoare de succes, ale cărei romane au fost traduse în șaptesprezece limbi. The Plum Tree, romanul său de debut, este bazat pe poveștile mamei sale, despre copilăria din Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Al treilea roman al său, Coal River, a apărut în 2015, iar cel de-al patrulea, The Life She Was Given, va fi publicat în iulie 2017. Ellen Marie Wiseman locuiește pe malul lacului Ontario, împreună cu soțul său și doi căței Shih-tzu răsfățați. Când nu scrie, adoră să-și petreacă timpul împreună cu copiii și nepoții săi.

Cu zece ani în urmă, mama lui Izzy Stone l-a împuşcat mortal pe tatăl ei, care dormea. Devastată de aparenta boală mentală a mamei sale, Izzy, acum în vârstă de 17 ani, refuză s-o viziteze la închisoare. Dar când noua familie o roagă să ajute la inventarierea lucrurilor găsite într-un azil de stat închis de multă vreme, Izzy descoperă un teanc de scrisori nedeschise, un jurnal vechi de câteva zeci de ani şi o fereastră spre propriul ei trecut. Jurnalul aparține Clarei Cartwright, care, cu aproape o sută de ani în urmă, a respins o căsătorie aranjată, iar tatăl ei a trimis-o la un sanatoriu de lux pentru oameni cu probleme mentale. Însă el îşi pierde averea în timpul prăbuşirii bursei, nu-şi mai permite îngrijirea ei, și Clara este internată într-un azil de stat. Izzy pune cap la cap bucăţelele din viaţa Clarei şi ajunge să-şi reconsidere propriile alegeri – cu rezultate şocante. Prezentul și trecutul se întrepătrund într-o poveste impresionantă despre ce înseamnă dragoste și loialitate – și cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a-i proteja pe cei care au cel mai mult nevoie de noi. 

Ce a lăsat în urma ei, de fapt, a lăsat în mine urme adânci, adânci de tot, profunde și arzânde. Pentru că demult nu am mai citit un roman care să mă lovească, conotativ spus, atât de tare și ușor, atât de puternic. Am citit romanul într-o zi, de fapt, mi-am dat seama că aceste romane nu că se citesc ușor, dimpotrivă, dar nu le poți lăsa din mână, atât de bune-s. Dacă aș fi avut așteptări de la Ce a lăsat în urma ei, cu siguranță mi-ar fi fost întrecute. Însă nu știam prea multe despre roman, am fost atras de coperta superbă și de descrierea de pe spatele coperții, așa că am spus să-i dau o șansă, de ce nu. I-am dat șansa să fie unul dintre cele mai frumoase romane citite anul acesta și, deși abia a trecut un sfert din el (din an), sunt sigur că acest roman îmi va rămâne mereu în suflet. Pentru că am trăit alături de eroinele principale, Clara și Isabelle (Izzy, cum prefera să i se spune), am fost emoționat de poveștile fiecăreia, de trecutul fiecăreia, de alegerile și gândurile lor. Iar când poveștile au început să ardă, încetul cu încetul, m-au ars și pe mine, în toată profunzimea lor emoțională, aproape viscerală.

„Așa începe? s-a întrebat ea în gând. Așa înnebunesc oamenii? Aceleași imagini și gânuri le asaltează creierul, iar și iar, și nu le pot alunga? Ce-i în neregulă cu mine?” (pg. 136)

Romanul este construit pe două fire temporale: cel al lui Izzy, contemporan, prezent, și al Clarei, cel trecut, aproape cu o sută de ani în urmă. Izzy este o fată luată în plasament, a cărei mamă este la închisoare și pe care, din motive de teamă, de încăpățânare, să spun așa, cert sigură că propria-i mamă i-a omorât tatăl cu conștiință proprie, nu o vizitează, care trece printr-o perioadă de regăsire, lupte interioare contradictorii, de maturizare, având însă susținerea morală a lui Peg, mama ei temporară și a lui Harry, soțul lui Peg. Aceasta trebuie să facă față acomodării noului liceu, în ultimul an, colegilor oricând pregătiți să-și bată joc de ea, situațiilor neașteptate, bârfelor și altor lucruri de acest gen, încercând, totuși, să rămână lucidă pentru a aflat cât mai multe despre o anume Clara Cartwright, a cărei viață o află din propriul jurnal al acesteia, găsit într-un cufăr pus la dispoziție printr-o anchetă muzeală, începută de Peg și Harry. Multe n-ar mai fi de spus, ideea este că Izzy își aprofundează timpul în a afla cât mi multe despre Clara, de care se simte legată într-un mod neobișnuit și bizar. Trebuie să menționez că aici mi-am adus aminte de romanul Trenul orfanilor, de Christina Blake Kline, un alt roman superb, care și-acum îmi stârnește amintiri. Nu știu de ce am făcut această legătură, dar mi se pare că aceste două romane seamănă puțin între ele. 

„(...) Unul dintre bărbați avea botniță. Câțiva dintre ei înjurau cât îi țineau plămânii. (...) Clara s-a cutremurat, deși nu-i era frig, și a privit înspre lac. (...) Erau oare mulțumiți că pacienții erau închiși, se simțeau ușurați că se puteau bucura de viețile lor netulburați de cineva care-ar putea avea o problemă? Își dădeau seama că majoritatea pacienților avuseseră cândva propriile lor speranțe și visuri? Că unii sunt ținuți închiși acolo împotriva voinței lor?” (pg. 209)

În partea cealaltă, viața Clarei este una dramatică până în profunzimea sufletului. Nu știu, pur și simplu am fost șocat de cât de multe sacrificii se pot face pentru iubire, pentru dragoste și împlinire, cu câtă emoție poți să trăiești numele persoanei pe care o iubești. Să-ți fie furat propriul copil, să fii trimisă la un azil pentru nebuni, doar ca să te faci bine, când tu ești în toate facultățile mintale, și asta doar din cauza orgoliului propriilor părinți, să simți neputința de a putea face o alegere, bătăi, condițiile austere, frigul și boala. Nu, chiar, oricât aș vrea, nu pot vorbi despre această parte a romanului. Rămâne doar să citiți și să vă înfiorați, să simțiți povestea pe care a vrut Ellen Wiseman să o transmită. 

Mi-a plăcut modul în care a decurs povestirea, modul în care autoarea își țese imaginile, peisajele și conturează anii specifici acțiunii. Da, am observat că Wiseman are un simț special și acut al detaliului, astfel încât să introducă cititorul în atmosfera cărții. Mi-a plăcut că, vorbind despre timpul clarei, m-a dus cu gândul la acea perioadă victoriană, cu rochii spumoase, bufante, acea perioadă dantelată, cu muzică bună, serate, tango, muzică la pian, în care bun-simțul era aproape exacerbat, dar necesar, când nu aveai voie să te adresezi unui bărbat decât dacă îl cunoșteai sau altcineva îți făcea cunoștință cu acesta. Iar talentul autoarei mi s-a părut incontestabil, dat fiind faptul că trecea de la un registru „elegant”, să-i spun așa, adică cel al Clarei, la un registru stilistic total diferit, cel al lui Izzy, adolescenta de șaptesprezece ani. Mă gândeam, în timp ce citeam, de ce a apelat autoarea la acest artificiu destul de des întâlnit, de a folosi două voci narative, adică două planuri, dar mi-am dat seama cât de frumos și de înduioșător s-au potrivit toate acestea la sfârșitul cărții. Vă spun, pe cât de emoționant este acest roman, pe atât de frumos se termină, atât de plin de speranță și, credeți-mă, nu are cum să nu vă smulgă măcar o lacrimă. Una, cât de mică!

„În fiecare noapte, se ruga ca groparul să sape în curând un mormânt penru ea. În afară de mese și mersul la baie de două oi pe zi, își petrecea timpul legată cu lanțuri de pa, dormind sau uitându-se afară, prin ferestrele acoperite de jeg. (...) Dacă avea noroc, după baia cu gheață săptămânală, i se dădea o cămașă de noapte spălată.” (pg. 277) 

Mulțumesc enooorm Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi acest roman, eu vi-l recomand cu mare drag, sunt sigur că o să vă placă foarte mult. Pe site-ul celor de la Editura Trei găsiți o mulțime de cărți în vogă, să le spun așa, la prețuri bune, din toate categoriile. S-aveți lecturi frumoase și cu spor! 

„Acum, că suntem împreună, putem recupera timpul pierdut. Trebuie să privim înainte.” (pg. 424)