Pecetea morții, de Veronica Roth - Recenzie

Editura: Corint

Rating: 4 din 5 steluțe

Număr de pagini: 498

Anul apariției: 2016

Traducere din limba engleză: Shauki Al-Gareeb

În Pecetea morții, Veronica Roth înfățișează cu măiestrie puterea prieteniei și a dragostei într-o galaxie plină de haruri neprevăzute. Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?

Înainte să încep recenzia acestui roman, vreau să vă spun că eu nu sunt genul de persoană care să se dea în vânt după astfel de lecturi, dar îmi plac, chiar îmi plac. Însă dacă ar fi să aleg între a lectura o carte de non-ficțiune și una fantasy, cu siguranță aș alege-o pe prima. Pentru mine, omul este cea mai fictivă creatură de pe acest pământ, cu toate cotloanele minții sale și abisurile sufletului, cu toate convingerile și pulsațiile ritmate în piept. A intra în mintea unui om, a-i deschide sertărașele hipocampului, a-l releva în profunzimea simțămintelor lui, ale visceralității emoționale, ei, bine, asta înseamnă un scriitor bun, un scriitor adevărat și reușit, care și-a îndeplinit țelul. Dar, încă de la prima seria a autoarei, seria Divergent, apărută la aceeași editură, m-am declarat fan înfocat Veronica Roth, deși, pentru mine, tot Jocurile foamei, de Collins, rămâne cea mai reușită serie de acest gen.

Pecetea morții, bineînțeles, mă așteptam să-mi placă atât de mult. Dacă în seria Divergent autoarea mi-a demonstrat că are o imaginație pur și simplu genială, nemăsurată, înscrisă într-un talent scriitoricesc care nu poate fi contestat, un talent irefutabil și greu de egalat, în acest roman mi-a demonstrat că, într-adevăr, este un adevărat filolog, un Tolkien masculin (chiar dacă este exagerat spus), capabil să imagineze noi lumi de o descriere impecabilă, cu toate denumirile acelea speciale, ritualuri, atâtea lucruri noi și destul de greu de imaginat cititorului neavizat. Roth se pricepe foarte bine să speculeze, iar cred că acesta este punctul forte al unui autor care scrie în tagma acestui gen literar, și-i reușește de minune. Citind, încercam să mă pun în pielea autoarei și să-mi dau seama la ce se gândea când scria aceste lucruri, în ce direcție se îndrepta totul și cum avea să se sfârșească, în cele din urmă, drumul acestor personaje. Mi-am dat seama, oricum, că mizează pe neașteptatul și nefirescul situațiilor, întrucât sunt sigur că prin asta vrea ea să-și definească lectura, nu doar prin magia locurilor, a timpului, a personajelor. Mi-a plăcut foarte mult acest lucru, explozia de imaginație cu care au fost presărate întregile pagini ale cărții.

Într-o galaxie acționată de flux, toată lumea posedă un har. Cyra este sora brutalului tiran care conduce poporul Shotet. Harul ei îi conferă durere, dar și putere- ceva ce fratele ei exploatează fără milă, folosind-o pentru a-și tortura vrăjmașii. Dar Cyra este mai mult decât o armă în mâna fratelui ei: este îndărătnică, agilă și mai isteață decât știe el. Akos este fiul unui fermier și al unui oracol de pe înghețata națiune-planeta Thuvhe. Protejat de harul său neobișnuit, Akos este un suflet generos, iar loialitatea lui față de familie e nemărginită. Atunci când el și fratele său sunt capturați de soldații dușmani din Shotet, singurul țel al lui Akos este să-și scoată fratele în viață de acolo - indiferent de prețul pe care l-ar putea plăti încercând să facă acest lucru. Apoi Akos e aruncat în lumea Cyrei, iar animozitatea dintre țările și familiile lor pare insurmontabilă. Se vor ajuta cei doi - Cyra și Akos - unul pe altul pentru a supraviețui și a face față neașteptatului, sau se vor distruge reciproc, prin vene curgându-le sânge diferit? O lectură plină de suspans și de mister, o lectură pe care n-o poți lăsa ușor din mână, drept care am citit oriunde am apucat: pe stradă, pe bancă în parc, pe iarbă, în autobuz și în tramvai, pentru că pur și simplu eram mânat de dorința de a afla ce urmează să se mai întâmple, pentru că deja s-au întâmplat atâââââât de multe.

Mi-e cam imposibil să fac recenzie întregii cărți fără a da spoilere. De aceea, n-am să prezint acțiunea așa cum se desfășoară - după cum, probabil, știți că nu-s obișnuit s-o fac. Ideea este că acest roman este precum un meci de box: pe trei reprize. Prima repriză, ușoară, te înveți cu adversarul, te ferești de niște lovituri, pam-pam, nu prea obosești, încerci să-i descoperi psihologia. Bun. A doua repriză puțin mai alertă, îți intri în piele, îți canalizezi energia și încerci să-i descoperi slăbiciunile, punctele ușoare, mai descoperi că îi place să lovească sub bărbie, la gambe. Te ții în picioare și continui, de dragul lecturii. Ultima repriză, definitorie. Un knock-out neașteptat. Lovitura decisivă, un pumn din „fundul grădinii” direct în nas. Iar totul în stilul Veronicăi Roth de a povesti, un adevărat orator care știe ce spune și, chiar dacă n-ar ști, tot ți-ar da impresia că știe. Oarecum, la o mică privire și o lectură superficială, romanul nu ar părea, în fine, să aibă o adecvare logică. Atâtea chestii ciudate, flori-de-tihnă, iar cititorul e la genul wtf-is-this, dar vă spun că toate aceste lucruri fac din Pecetea morții o lectură fantastică, plină de frumos și debordând de chestii uluitoare.

Personajele sunt pur și simplu geniale. Veronica Roth se pricepe foarte bine să exploateze natura umană, cu toate defectele și calitățile ei, cu toate moravurile și valorile morale, întrucât firescul unor situații, emoția cu care reușește să transmită anumite aspecte privitoare la viața oricărui dintre persoanje, predilecția ei pentru psihicul personajelor fac din acest roman o lectură misterioasă, dramatică, plină de suspans. Răsturnările de situație te aduc în imposibilitatea de a cobi, măcar pentru douăzeci-treizeci de pagini, cum are să se conveargă totul într-un punct din care, la sfârșit, autoarea să traseze destinele și să ne lase, pe noi cititorii, ori cu un gust dulce, ori cu un gust amar. Pentru că, stai și te gândești, o asemenea poveste, despre ură, gelozie, minciuni ascunse, secrete, violență, cuvinte nespuse și, pe cealaltă parte, dragoste, familie, prietenie, mister și pedeapsă, n-are un sfârșit pe care l-ai putea desluși de înainte. Poate, pur și simplu, dorești ca romanul să se termine într-un anume mod - în propriu tău mod subiectiv. Mie, unul, mi-a plăcut sfârșitul, deși, la cum se învârteau toate lucrurile, nu m-aș fi așteptat, neapărat, la o asemenea definitivare a acțiunii. Veronica Roth se joacă cu mintea cititorului, are ea așa o predilecție ciudată, să te facă din cuvinte și să-ți arate că nu, my sir, nici de data asta nu ai prins firul. Iar mie-mi place ca o lectură să mă antreneze și să mă suresciteze, să-mi solicite imaginația. Iar cartea asta a făcut-o pentru toate cărțile care n-au făcut-o. 

Vreau să mulțumesc frumos Editurii Corint pentru acest roman, vi-l recomand cu drag, pentru că este o lectură care într-adevăr te prinde și te antrenează. Romanul Pecetea morții poate fi comandat de AICI, cu un click. Vă recomand colecția Leda Edge, unde puteți găsi o serie de romane în vogă, care cu siguranță vă vor fi pe plac. Să aveți lecturi frumoase și cu spor!