„Femeia inventată”, de Camille Laurens- Recenzie

 

„nu folosește la nimic să fii tânără fără să fii frumoasă nici să fii frumoasă fără să fii tânără”

Editura: Nemira

Colecția: Babel

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 200

Traducere din limba franceză: Doru Mareș

Anul apariției: 2016

Vă numiți Claire, sunteți profesoară, aveți patruzeci și opt de ani și ați divorțat de curând. Pentru a vă urmări iubitul, pe Jo, vă creați un profil fals de Facebook și deveniți o brunetă singură, de douăzeci și patru de ani. Numai că nu sunteți dumneavoastră în fotografia acestei fete frumoase, dublul fictiv de care se îndrăgostește Christophe - KissChris. Amețitor joc de oglinzi între real și virtual, Femeia inventată povestește legăturile primejdioase ale unei femei care nu vrea să renunțe la dorință.

„Pe când bărbații... Lumea le aparține mai mult decât nouă - timpul, spațiul, strada, orașul, munca, gândirea, recunoașterea, viitorul.”

La dorința de a fi iubită, de a fi dorită, de a se simți, în cele din urmă, femeie, centrul lumii, pilonul unui bărbat. Doamne, cât de mult mi-a plăcut acest roman, cât de profund m-a atins și cât de multe am simțit alături de personajul principal. Nu că, pentru mine, ar fi un roman de referință, relatable, dar pur și simplu am simțit acel strigăt din paginile cărții - al autoarei, al personajului, nici nu știu cum să le identific. Am simțit o dorință refulată de a se face auzită, că, da, romanul acesta este despre timp și despre ceea ce, odată cu sine, aduce acesta: uitare, bătrânețe, corpuri lăsate și nedorite de vreo cineva, aduci cu sine urâțenie, dezvăț, greață. La o adică, Camille Laurens își inventează o femeie dincolo de carne și oase - ea nu vrea să transmită doar o poveste extrem de bine scrisă, cu efervescențe stilistice întocmai pe placul meu, care nu plictisește și te prinde, chiar te prinde - ci prin personajul său, Claire, ea reiterează și conturează o întreagă lume, relevă atitudini, relevă pasiuni. În Camille este cumulată o întreagă viață, contemporană nouă, și te gândești că ceea ce s-a întâmplat ei, după cum și Laurens afirmă la un moment dat, s-ar putea întâmpla oricui. Mie, ție, surorii tale, prietenei tale, oricui, nimeni n-ar putea scăpa de neașteptatul vieții.

„(...) fiindcă, e inevitabil, nu poți scăpa de realitate: e o nenorocire să fii femeie. Ori să fi fost. Dintotdeauna. Peste tot. Este o luptă, dacă vreți. Dar, cum este vorba despre o luptă pierdută, e o nenorocire.”

Femeia inventată poate fi privit din mai multe perspective: un roman în ramă, roman al romanului, o poveste autentică de dragoste, frumoasă, viscerală, plină de sentimente, or o refulare a propriei identități care se pierde în spatele unui ecran pixelat, o poveste despre regăsire, de fapt, o încercare a regăsirii sinelui, într-o mare de întrebări și secrete, o reflecție asupra relațiilor pe care le stabilim în lumea de astăzi, prin intermediul unui ecran, și de care ne ținem cu dinții ignorând ceea ce, de fapt, înseamnă realitatea noastră. Eu am spicuit puțin din toate, dar, în cele din urmă, Camille Laurens a reușit să scrie un roman psihologic de mare, mare anvergură, atotcuprinzător. N-am mai auzit, ulterior, de această autoare, dar scrie într-un mod absolut fascinant: nu clișeic, nu simplu, ci are o proză sinceră, caldă, liniștitoare, cu dialoguri vii, complexe și nu absurde; ea nu mizează pe poematizări, pe lirism și metafore, chestii dintr-astea, ci pe sinceritate și adevăr, conturând întocmai firescul unor situații - prin aceste lucruri, verosimilul se face și mai puternic simțit în romanul de față. Și totuși, vă pot spune că de multe ori, în Femeia inventată, am simțit cât de jovial și cât de frumos realul se îmbină cu imaginarul, pentru a da naștere unui lucru atât de frumos.

„Numai că nu era un simplu rol, ci ființa mea, care se modela puțin câte puțin, care se recompunea prin iubire - da, cred că acesta este cuvântul, iubire, nu-nseamnă asta să te alienezi prin celălalt, să cazi în celălalt, să nu-ți mai aparții?”

Credeți-mă, nu exagerez. Mi-a plăcut nespus de mult Femeia inventată, citisem un fragment în avanpremieră acum ceva vreme, drept care am știut încă de atunci că o să-mi placă. Dar nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult și să rămân așa surprins. Poate pentru că, în ultimul timp, nu prea am mai citit o carte într-adevăr bună - în paralel cu romanul lui Camille Laurens am citit și Copila de zăpadă, una dintre cele mai frumoase căăăăăărți citite în ultimii ani (vi-l recomand, apropos, cu mare căldură). Revenind la ale noastre, Laurens m-a fascinat prin romanul ei care se vede că este unul informat, documentat. Mi-am dat seama că ea nu datorează hazardului ceea ce scrie, ba dimpotrivă, în spatele unei proze atât de ușoare, sunt sigur că stă o încercare maximală de a scrie. Sau, nu știu, poate talentul ei, într-adevăr incontestabil, își are rădăcinile puternice precum piatra, și cine-aș fi eu să mă întreb aceste lucruri? De fapt, glumesc, sunt doar gelos că Laurens reușește să scrie atât de bine și atât de frumos, fără vreun prea mare efort.

„Când nimănui nu-i dă prin cap să ți-o dăruiască, frumusețea te face să suferi.”

Real și imaginar și dragoste și ură și adevăr și minciună și lacrimi și zâmbete și viață și moarte. La limita dintre toate acestea, Femeia inventată capătă conotații tragice, zbuciumate. Ajungi să citești și să nu știi ce să mai crezi, totul, la un moment dat, depășește gradul adecvării logice, devenind ilogic, absurd, într-un joc permanent al destinelor bătute de taifunul cu nume de femeie. În roman, cititorul devine o păpușă, iar scriitorul, personajele - ei, bine, ei devin maeștrii păpușari. Pașii îți sunt purtați de cum îți cântă (fazual spus) literele. Și e frumos, da, chiar e frumos să te lași prins de jocul acesta nebunesc. În lumea lui Camille Laurens, tiparele nu sunt sparte, ba chiar protejate cu prețul vieții, dar simți că intri într-o lume în care adevărul îți este servit cu tot dragul, oricât de nedrept și urât ar fi. Și înainte să începi s-o citești pe Camille, trebuie să-ți golești mintea, să-ți deparazitezi creierul, să te-arunci în gol, departe de toți și toate, și să fii, înainte de toate, un cititor sincer, un cititor deschis și pregătit să dea piept realității

.„A fi nebună? Ce înseamnă a fi nebună? Dumneavoastră mă întrebați pe mine? Adică fix dumneavoastră mă întrebați pe mine? Înseamnă să vezi lumea așa cum este. Să fumezi viața fără filtru. Să-ți iei otrava chiar de la sursă.”

Tocmai despre asta este cartea lui Elizabeth: despre prețuirea timpului, a aproapelui, despre sacrificii și dorință de iubire, de a simți solidaritate și dăruire din partea aproapelui. Ajunsă într-un moment în care simte că nu se află unde vrea și, mai ales, nu-și regăsește liniștea, Claire încearcă să scape de această realitate pe care însăși ea și-a creat-o, încearcă să evadeze din această suferință pe care însăși ea și-a provocat-o, însă drama izvorăște din faptul că aceasta nu poate accepta acest lucru, cu toată bunăvoința și implicarea ei. Nu puține au fost momentele când am crezut că această Claire, de fapt, există, există în realitate și face ce scrie în care exact în momentele în care citeam. Este de o naturalețe uimitoare, profundă și apăsătoare, uneori acțiunile sale capătă un aer al realității obiective; simte și trăiește precum un om în genere, plânge, se sperie, are bucuria învingătorului, cere, meditează și iubește. Nu o să vi se pară cine știe ce - până la urmă, personaje atât de reale întâlnim și în alte opere - însă Camille Laurens reușește să transpună toată realitatea, concentrând-o în acel personaj, simbol al întregii omeniri efemere, care se teme de moarte și totuși, ca o ironie, își dorește să trăiască, parcă, pentru eternitate.

„Oamenilor nu le pasă de adevăr. Ceea ce contează este ceea ce ei cred. Peste adevăr aștern scrisul. Îl fac să dispară prin forța ficțiunii, a poveștilor. Din asta trăiesc, din ceea ce povestesc. Viața lor e un palimpsest. Nu are niciun rost să încerci să vezi ce e dedesubt. Noi, experții în ale psihicului, pretindem că dorim să ajungem la adevăr. Indiferent cum. Or, spitatul de psihatrie este exact inversul: locul în care te aperi de adevăr.”

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Babel, colecție din care puteți selecta o groază de cărți extrem de frumoase. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!