„cele mai mici proze”, de Doina Ioanid- Recenzie

Editura: Nemira

Rating: 5 din 5 steluțe

Colecția: Vorpal

Număr de pagini: 88

Anul apariției: 2017

Pe Doina Ioanid am cunoscut-o în persoană, la Iași, când a avut lansarea volumului de față la Librăria Humanitas, din Piața Unirii, autoarea fiind venită la Iași în cadrul rezidențelor FILIT. Vă pot spune că este un om cald, surescitat de emoții și de bucuria de a-și întâlni cititorii. Cel puțin, așa am văzut-o eu. Nu-i place să vorbească despre ce a scris (Doina Ioanid având, de fapt, un palmares excepțional în spate), dar îi place să citească, cu sentiment și trăire, propriile sale gânduri așternute pe hârtie.

Eu am citit cele mai mici proze într-o singură oră, pentru că este acel gen de carte pe care-o citești și pe care o trăiești, fără a-ți antrena mea prea mult atenția. cele mai mici proze, de fapt, poezii epice de mărimi aproape infime (unele sunt de câteva cuvinte), sumează o efervescență stilistică aparte: metafore, epitete, comparații, hiperbole chiar, o țară inventată, Papucia, care pare a fi o istorie a femeii, femei de toate felurile, casnice, necăjite, ascunse, femei în rochii și fuste și papuci, mulți papuci. Pentru mine, Doina Ioanid a însemnat o relaxare, o scriere parcă unsă cu cataif însiropat, în care cele mai mici locuri devin un loc al păcii, iar o cabină telefonică, aparent banală, este culcușul a doi îndrăgostiți care își împart visurile & visele.

„Plouă. Stăm amândoi într-o cabină telefonică. E din cea veche, dintre cele puține câte au mai rămas.”

Autoarea metabolizează realitatea, o închide în niște cuvinte - ea face din orice, din scaune, din broderii, din pahare, un loc al emoției și al sentimentelor. N-am putut să nu mă gândesc la Nora Iuga, una dintre poetele mele preferate, și la stilul ei inconfundabil de a scrie. Ei, bine, dacă la Nora Iuga mai găsești și zeflemea & aciditate, cu un stil incisiv, Doina Ioanid aș spune că este la polul opus, ea mizând pe o latură romantică, emoțională, sufletească. Spre exemplu: (...) Sare și piper, drumul pașilor tăi pe podeaua albă. O paletă a culorilor, a formelor și dimensiunilor, iar Doina Ioanid plasează totul în realitatea cititorului care, după cum ea spune, în a opta zi, ar putea interpreta cartea exact așa cum el își dorește. De asemenea, am observat în carte o simetrie aparte, o simetrie care mie, unul, mi-a oferit o stare de confort și de relaxare - exact ce căutam într-o perioadă atât încinsă ca aceasta. 

„Lemn dulce. Odată, un bărbat m-a pus sub limbă ca pe un lemn dulce.”

Se observă în carte și un joc al cuvintelor, al locurilor și al chipurilor care se caută și se caută și spre caută. Emoțiile sunt surprinse cu o evidentă trăire, imaginile frumoase sunt presărate la fiecare pagină (dacă ar fi fost să folosesc stickere dintr-alea colorate, cred că aș fi lipit unul câte unul pe toate cele aproape nouăzeci de pagini ale cărții). Dar emoția, viața, un reflex al amintirilor, asta este ceea ce primează și, de altfel, contează în proza mică a Doinei Ioanid. Așa bine-mi pare că am putut lua parte la lansare, nu aveți idee ce mult mi-a potențat emoțiile pe care le-am avut atunci când am citit cartea.

Vreau să mulțumesc mult Editurii Nemira pentru volumul de față, îl găsiți AICI, în colecția Vorpal, colecție coordonată de Svetlana Cârstean, o altă autoare foarte dragă mie. Pe site-ul celor de la Nemira găsiți o mulțime de cărți, din colecții diferite, pe toate gusturile selecte. Să aveți lecturi frumoase și pe placul vostru!