Dispariția lui Stephanie Mailer, de Joël Dicker - Recenzie

„Demonii trecutului erau pe cale să reînvie.”

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 688

Anul apariției: 2018

Traducere: Doru Mareș

30 iulie 1994. Orphea, o stațiune balneară liniștită din statul New York, este bulversată de o crimă înfiorătoare: primarul și familia lui sunt asasinați la ei acasă, împreună cu o femeie care trecea întâmplător prin zonă. Ancheta este încredințată unei echipe alcătuite din doi polițiști tineri, Jesse Rosenberg și Derek Scott. Ei strâng probe solide și reușesc să identifice criminalul, obținând din partea superiorilor nu doar laude, ci și o decorație. Dar, douăzeci de ani mai târziu, la începutul verii lui 2014, o jurnalistă pe nume Stephanie Mailer îi spune lui Jesse că au identificat greșit asasinul din Orphea, după care dispare în condiții misterioase. Ce s-a întâmplat cu Stephanie Mailer? Ce a descoperit ea? Și, mai ales, ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea de 30 iulie 1994 la Orphea? 

„Dicker nu te scapă nicio clipă din mână, având grijă ca, în ciuda numeroaselor personaje și a avalanșei de piste false, să nu pierzi niciodată firul poveștii. Cu toate că la fiecare cincizeci de pagini ai impresia că ai ghicit cine e făptașul, finalul te ia complet prin surprindere.” - Le Figaro Littéraire

„Pendulând între prezent și trecut, noul thriller al lui Dicker are o construcție impecabilă. Încă o capodoperă marca Joël Dicker.” - Version Femina 

„Roman după roman, Dicker se impune ca un adevărat maestru al iluzionismului literar.” - Elle Joël 

Dicker s-a născut la Geneva în 1985 și a studiat dreptul la Universitatea din Geneva, absolvind în 2010. A obținut „Prix des Écrivains Genevois” pentru primul său roman, Les Derniers Jours de nos pères. Al doilea roman al său, Adevărul despre cazul Harry Quebert, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze, a fost publicat în peste 45 de țări. De asemenea, a făcut parte din selecția finală pentru Premiul Goncourt și a fost distins cu Premiul Goncourt al Liceenilor pe 2012. Adevărul despre cazul Harry Quebert a fost ecranizat într-o miniserie TV, cu Patrick Dempsey în rolul principal. De același autor, la Editura Trei au apărut Adevărul despre cazul Harry Quebert și Cartea clanului din Baltimore.

„- Când ai omorât o dată, poți să omori și a doua oară. Și când ai omorât de două ori, poți să ucizi întreaga omenire.

Nu mai există limite.”

Publicat la Editura Trei, Joël Dicker, pentru mine, este un autor de referință când vine vorba de thrillere care să mă țină prezent în acțiunea cărții - mai mult decât orice alt autor. Drept să vă spun. Prima carte scrisă de el, pe care am citit-o, a fost Adevărul despre cazul Harry Quebert, una dintre cele mai bune cărți citite la acel moment. Știu că am citit-o acum câțiva ani și am inclus-o în topul cărților citite în acel an, chiar pe podium. Are Joël Dicker un stil deosebit de a scrie, de a antrena cititorul și de-al captiva în lumea fictivă a cărții. Nu știu, totul se derulează în fața ta precum un serial, citești un capitol și abia aștepți să-l citești și pe următorul, să vezi și să afli, să știi ce urmează să se întâmple. De multe ori, dacă-ți faci scenarii, dacă iei în calcul anumite întâmplări, personaje, cuvinte de-ale lor, și-ncerci să cobești ce urmează să se întâmple, sau dacă ai vreo presupunere privitoare la rezolvarea intrigii, ei bine, riști să te îndoiești. Eu am renunțat, de altfel, să mai am vreo așteptare de la spiritul meu de detectiv, fiindcă, în cărțile sale, Dicker s-a jucat cu mintea mea ca într-un meci de ping-pong. Citeam și citeam și-mi spuneam, într-un punct cheie al acțiunii, gata, știu ce s-a întâmplat, știu cine e persoana în dreptul căreia se îndreaptă toată acțiunea și la care se află toate răspunsurile, pentru ca, după câteva capitole, să mi se servească pe tavă cât de mult, de fapt, m-am îndoit. Și-mi plac cărțile acestea neașteptate, felul în care mă iau prin surprindere, ceea ce mă antrenează și mai mult. Îmi plac scriitorii imprevizibili, eu fiind cititor de romane polițiste încă de mic - așa, drept să vă spun, m-am apucat de citit, cu autori precum Traian Tandin și Anthony King, pe care i-am cules din biblioteca școlii și i-am citit în întregime (evident, în disponibilitățile bibliotecii, fiindcă pe-atunci nu-mi cumpăram cărți). Și-apoi am continuat cu Seria Neagră, autori nordici, de la Editura Trei. Dar la niciunul n-am găsit maniera aceasta intempestivă de-a scrie pe care o are Joël Dicker. Și tare, tare mult îmi place ce scrie omul acesta. Și, mai ales, felul în care scrie și în care se joacă cu cititorul său.

„Ted a scos din buzunar o hârtie, mototolită. O scrisoare anonimă. O găsise sub ștergătorul de parbriz când, anunțat că flăcările făcuseră prăpăd, ieșise în grabă din casă.

Data viitoare, o să-ți ardă casa.” 

Legat de Dispariția lui Stephanie Mailer, vreau să vă spun că am citit că părerile sunt cam împărțite. Da, am citit unele argumente cum că această carte ar fi destul de slabă, motivele, evident, le-am înțeles, însă tocmai asta e partea frumoasă a literaturii: 1) nu se teoretizează (părerea mea este că literatura se trăiește și atât) și de aici ajungem la 2) este subiectivă, evident, în funcție de domeniul stilistic al fiecăruia (predispunerea sa spre un anumit gen) și poate fi înțeleasă diferit, trăită diferit, simțită diferit. Totuși, sunt de-acord cu argumentul cum că romanul de față are un număr mare de personaje - subscriu, întrucât, chiar la finalul cărții, autorul însuși ne pune la dispoziție o listă cu personajele din această carte, cine sunt ele și cu ce se ocupă, gradurile de înrudire între ele și așa mai departe. Pe mine nu m-a deranjat, eu m-am focusat pe anumite personaje cheie ale acțiunii, întrucât ele primau în importanța cărții. Și nu m-a deranjat să aflu cât mai multe detalii (atât despre ele, cât și despre altele) pentru că, astfel, pentru mine universul cărții s-a conturat și mai mult, a luat forme și mai frumoase. Mi-a plăcut că Joël Dicker m-a purtat în atâtea lumi, m-a făcut să cunosc atât de multe personaje, să le îndrăgesc, să le urăsc, să trăiesc alături de ele aventura descoperirii. Da, Dispariția lui Stephanie Mailer este, în primă instanță, un roman polițist, întrucât se anchetează mai multe crime. Dar, părerea mea este că acest roman este mai mult decât atât: este un thriller fascinant în care se îmbină psihologia, știința adevărului, este un joc de cuvinte care te ține în priză și te face să vrei să afli cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Și te frustrează, te frustrează la maximum că ai impresia că știi ceva și totuși nu știi, de fapt, nimic. Dar asta nu te face decât să citești mai departe și să te lași purtat de acțiunea complexă a cărții. 

„ - Nu ești tu născut pentru glorie, destinul te-așteaptă doar pentru rigolele vieții! Dispari imediat, mă ustură ochii numai când mă uit la tine!”

Dacă ar fi să fac totuși o ierarhie, n-aș putea romanul Adevărul despre cazul Harry Quebert pe celelalte două cărți scrise de Joël Dicker apărute la Editura Trei. Prima mi-a plăcut mai mult, a avut ceva special ce nu am găsit și-n celelalte. A avut o sensibilitate aparte, o istorie, a vorbit despre condiția scriitorului, despre lumea această a literaturii - da, a atins un subiect diferit păstrând aceeași manieră neașteptată, cu nuanțe întunecate și înfricoșătoare. Atmosfera romanului Dispariția lui Stephanie Mailer este una energică, dar rece - se caută dovezi, se caută probe, se caută adevăruri. Este o lume în care un simplu cuvânt, un simplu fapt, poate distruge niște argumente consolidate cu enorm de multă muncă și cercetare. Și chiar asta, de multe ori, se întâmplă în această carte. Pare totuși că Joël Dicker se lungește cam multe, ce-i drept aproape 670 de pagini nu-s puține, chiar mă durea mâna când citeam, pe la primele pagini, fiindcă am obișnuința de a citi stând pe spate și ținând cartea în aer, deasupra ochilor, deoarece pentru mine asta e poziția preferată de citit. A fost destul de obositor pe la primele 100-150 de pagini, până am reușit să restabilesc, oarecum, repartiția „greutății” (fazual spus) paginilor. N-aș putea să recenzez această carte fără să vorbesc despre personaje - știți prea bine că, în recenziile mele, eu nu vorbesc despre acțiune, nu-mi place, pur și simplu, nu văd rostul, nu văd finalitatea acestui lucru, ce rost are să vă dau spoilere și să vă stric, astfel, plăcerea de a fi surprinși de-a lungul lecturii (evident, dacă vă decideți să citiți cartea, dar eu chiar vă recomand s-o faceți). Personajele lui Joël Dicker sunt complexe, fooooarte complexe. Sunt robuste, adevărate, trăiesc și simt, simt și trăiesc. Pe mine m-a surprins mereu acest lucru la Dicker. N-are doar niște personaje frumoase, cu care te împrietenești și cu care parcurgi lectura cărții, ci are niște personaje care au ceva veridic în ele, ceva... nu știu cum să-l numesc, dar dacă ați citit vreo carte de la Dicker, cu siguranță știți despre ce vorbesc. Asta, pentru mine, reprezintă un criteriu pentru o carte bună, și anume să simt că personajele acelea ar putea ieși oricând din carte și să-nceapă să-mi povestească ce s-a întâmplat și ce mai urmează să se întâmple. 

„- Știi, n-ar trebui să te iei după aparențe, a observat Kirk. Crezi uneori că știi totul despre unii, iar apoi descoperi secrete uimitoare despre ei.” 

Mulțumesc tare mult celor de la Editura Trei pentru exemplarul oferit. Puteți comanda Dispariția lui Stephanie Mailer de pe site-ul lor, cu un click AICI. De asemenea, cei de la Editura Trei ne surprind mereu cu noutăți literare mult așteptate, așa că vă recomand să dați o fugă pe site-ul lor! Spor la lecturi frumoase și interesante să aveți!