Camera minunilor, de Julien Sandrel - Recenzie

Editura: Trei

Colecția: Fiction Connection

Rating: 5 din 5 steluțe

Număr de pagini: 208

Anul apariției: 2019

Traducere: Ela Negreanu

Julien Sandrel s-a născut în 1980 la Hyères, în sudul Franței. În copilărie, visa să se facă scriitor sau regizor. Deși pasionat de film și literatură, și-a luat licența în agronomie la Paris, apoi a făcut un master în marketing. În prezent, locuiește la Paris cu soția și cei doi copii ai lor. Camera minunilor este romanul său de debut, tradus în 25 de limbi. Cea de-a doua carte a lui se numește La vie qui m'attendait.

Louis are 12 ani. În dimineața în care îi mărturisește mamei lui, Thelma, că s-a îndrăgostit pentru prima oară, ea nu este atentă la el, se gândește la altceva. Supărat și dezamăgit, băiatul își ia skateboardul și pleacă în grabă. Când traversează strada fără să se asigure, un camion îl lovește în plin. Prognosticul doctorilor e sumbru. Dacă în patru săptămâni nu-și revine din comă, Louis va trebui deconectat de la aparate. Cuprinsă de disperare, Thelma se întoarce de la spital și găsește un carnet al fi ului ei. În el, sunt notate toate „minunile” lui, adică toate experiențele pe care i-ar plăcea să le trăiască. Thelma hotărăște să experimenteze tot ce-și propusese Louis și să-i povestească toate aceste „minuni", în speranța că așa își va reveni din comă. Dar nu e tocmai ușor să trăiești visurile unui adolescent când ai aproape 40 de ani.

„- Nu-i adevărat. Te înșeli. Ai mai multe decât îți imaginezi. Dar nu le vezi. Trebuie să ieși din spirala negativă în care ai intrat. Și eu sunt aici. Și Louis este, iar doctorii nu mint. Dacă îl țin în viață pe omulețul nostru, înseamnă că ei speră. Ești puternică, Thelma. Nu ți-am spus-o de mult, dar sunt mândră de tine. Sunt mândră de femeia care ai devenit. 

M-am așteptat să fie o carte tipică pentru adolescenți, pe alocuri plictisitoare, redundantă, cu scene pe care le-am tot citit și care mi s-ar fi părut, evident, clișeice, o carte fără prea mult substrat (doar puțin, așa, distilat pe o bucată de sticlă), cu multă acțiune de umplutură, ca să mai dinamizăm situația. Și, gosh, ce-mi place că m-am înșelat așa mult. Deci, la o adică, nu prea am avut așteptări de la roman, știam doar că vreau să-l citesc fiindcă, așa cum am mai spus, eu mă orientez și după copertă când citesc o carte. Pentru că mă aștept ca acea copertă să fie în concordanță cu tema cărții, cu emoțiile transmise de ea (vreau să zic că, pentru mine, coperta este un fel de carte de vizită a cărții - să știu dacă mă antrenez în lectura ei sau nu). Evident, nu tot timpul estetica unei coperți este criteriul în a alege o carte. Nu, bineînțeles. Dar acesta a fost criteriul acum. Și nu m-am înșelat, drept să vă spun, fiindcă mi se pare foarte, foarte sugestivă coperta aleasă în a reitera conținutul (într-un mod subtil) cărții.

„Trebuia să-i stârnesc fiului meu dorința de a reveni, să-l fac să saliveze arătându-i tot ce pierde rămânând în comă. Era un proiect nebunesc, dar realizabil. Nu mă îndoiam.”

N-am să vă povestesc prea mult despre carte, evident, nu acesta este rostul meu aici. Eu am să-mi spun părerea și am să vă spun de ce am dat acestei cărți un maximum de steluțe. Și e simplu: pentru că le-a meritat. Mi-a plăcut mult, impresionist spus, cartea. Mi-au plăcut mult personajele (Thelma & mama ei), mi-a plăcut mult monologul lui Louis (care, fiind în comă, își spunea of-urile și își creiona sentimentele, emoțiile), dar, dincolo de asta, mi-a plăcut mult ideea cărții: cum o anumită situație îți poate da viața peste cap, întorcându-ți-o la 360 de grade, făcându-te să realizezi anumite situații, anumite atitudini pe care poate le-ai abordat până atunci și nu au fost prea sănătoasă (multidirecțional). Cam asta s-a întâmplat cu Thelma în momentul în care al ei fiu a fost lovit de mașină: și-a dat seama cât de important este să fii aproape de cei „apropiați”, cât de important este să vezi viața, fericirea dincolo de locul de muncă, de biroul din lemn, dincolo de a te scufunda în cariera profesională. Cât de important este să știi că fericirea se găsește în lucruri mărunte, ca-n melodia aceea, God is love, but love is all around. Și-atunci își dă seama (ce clișeic, oarecum, cum ne dăm seama de importanța unui anumit lucru doar atunci când îl pierdem) cât de mult s-a distanțat de fiul ei, de mama ei, de persoanele cele mai dragi pe care, de fapt, le avea. 

„Nu mai aveam niciun chef să-mi continui cariera dinainte. Nu mai aveam niciun chef să-mi continui viața dinainte. Îndeplinind visurile fiului meu pe repede-nainte, îmi spulberasem legătura cu ceilalți, însăși ideea viitorului meu. Din viața anterioară nu voiam să mai păstrez decât fundația. Stâlpii care îmi susțineau mereu, la bine și la greu, edificiul plăpând. Mama. Educația pe care ea mi-a dat-o. Cultura mea. Valorile mele. Amintirile mele. Și, mai mult decât orice, fiul meu.”

Și-n acel moment, în Thelma se aprinde o idee - să-și pună viața bucată cu bucată laolaltă și să pornească într-o aventură în care nu doar că-i urmează visurile lui Louis, dar, încetul cu încetul, pornește într-o călătorie a propriei ființe, a propriei identități pierdute. Alături de mama ei, care n-o scapă din ochi o secundă, formează un duo pur și simplu delicios, amuzant, energic, încât unele scene chiar mi-au stârnit așa ceva ciudat, m-au făcut să râd & m-au emoționat. Nu știu, chiar m-a impresionat patosul Thelmei, atitudinea ei, m-a impresionst felul în care ar fi fost capabilă să facă orice lucru pentru a-l trezi pe Louis din comă (pentru că, funcție de o teorie, chiar dacă era în comă, Louis ar fi fost capabil să audă, dar nu putea reacționa fizic) - așa că orice a scris Louis în jurnal, Themla era oricând pregătită să facă și să dreagă, transmițându-i totul live fiului său, la spital. Și nu doar că s-a regăsit pe sine, în cele din urmă, ci a inspirat și pe alții. Și, drept să vă spun, pe mine, la rândul meu, m-a inspirat această carte. M-a inspirat Thelma, așadar, fiind un personaj puternic, un personaj amuzant, serios, un personaj care simte și are emoții, are emoții mare și trăiește prin ele, trăiește cu ele, trăiește întru iubirea fiului său pe care-l știe firav & oricând pregătit să plece în altă lume. Ține cu dinții de speranță, de parcă speranța mai este cea care o poate ține în viață.

„Pentru mine, povestea lor era ca un mesaj de speranță. După fiecare coșmar, răsare o nouă zi. De la accidentul lui Louis, așteptam zorii, însă îmi dădeam seama că trebuia să merg înainte prin noapte, că oricând era posibil să-ți croiești un drum, oricât de adâncă era bezna.”

Din această îmbinare, iese o poveste grozavă, o poveste amuzantă & sinceră & emoționantă & inspirațională, după cum am mai spus: cu personaje bune, rotunde, pline de viață, cu întâmplări care-ți strânesc râsul, curiozitatea și atenția. Cu idei cu care tu însăți ești de acord și dai aprobator din cap atunci când le citești. Chiar mi-a plăcut, mi-a plăcut mult romanul Camera minunilor și-l recomand cu drag oricui și oricărei categorii de vârstă. Vom realiza (chiar dacă o știm deja) cât de important este să fim alături de cei dragi și să nu riscăm să-i pierdem și, oh, să ne pierdem la rândul nostru. Viața este ceva minunat și trebuie s-o prețuim și s-o trăim cât de bine & frumos putem, îngrijându-ne de sufletul nostru și de sufletul celor care ne sunt și ne vor fi aproape. Atât ne rămâne și atât ne trebuie!

Vreau să mulțumesc Editurii Trei pentru posibilitatea de a citi romanul Camera minunilor. Puteți comanda romanul de AICI. De asemenea, vă recomand să stați cu ochii pe site-ul editurii, eu am văzut numeroase apariții pe care abia aștept să pun mâna și să le citesc. Lecturi frumoase să aveți și cât mai cu spor!