Papesa Ioana, de Emmanouil Roidis - Recenzie

,,În râs, și doar în el, stă diferența dintre om și bestie, și cu cât râzi mai mult, cu atât ești mai uman.” - Emmanouil Roidis

Editura: Vellant

Rating: 5 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 352

Anul apariției: 2018

Traducere: Claudiu Sfirschi-Lăudat

EMMANOUIL ROIDIS s-a născut la 28 iulie 1836, în orăşelul Ermoupolis din insula Syros, şi s-a stins din viaţă la 7 ianuarie 1904. După ce a petrecut o vreme în Italia şi Germania, Roidis a ajuns şi în România, stabilindu-se temporar la Brăila. Aici a lucrat ca secretar la compania unchiului său, Dimitrios Rodokanakis, şi a tradus în secret Itinerariul lui Chateaubriand, pe care îl va publica, în cele din urmă, în 1860. A petrecut doi ani împreună cu familia în Egipt, iar în 1862, ca urmare a morţii neaşteptate a tatălui său, s-a stabilit definitiv la Atena, hotărât să abandoneze negoţul şi să se dedice literelor. În 1866 a publicat romanul Papesa Ioana, o satiră a clerului Bisericii de Apus și de Răsărit din epocă, cu subtitlul ,,Studiu medieval”. Subiectul romanului nu este altceva decât un pretext care îi slujeşte autorului spre a critica realitatea socială, politică şi religioasă a vremii sale. De aceea, romanul a stârnit reacţiile cele mai diverse, care au mers până la anatemizarea lui de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Grecia. În ciuda (sau datorită) anatemei, cartea a cunoscut un succes imens, făcându-l celebru pe autor. Preocupările literare ale lui Emmanouil Roidis nu se opresc la roman, ci acoperă un spectru foarte larg: nuvele, studii critice, texte politice, traduceri, eseuri şi articole de ziar. Toată această operă, scrisă – şi aici găsim un prim exemplu de ironie tipic roidiană – în limba puristă (katharevousa), deşi autorul ei era un apărător al limbii demotice, îşi propune desfătarea estetică şi educarea cititorului grec în spiritul literaturii antice și al culturii europene.

Dacă ar trăi astăzi, Emmanouil Roidis ar fi – probabil – activist social și influencer cu peste 20 000 de fani. Însă în 1866, când a publicat în Grecia Papesa Ioana, tot ce-a reușit să obțină a fost anatemizarea de către Sfântul Sinod. Satiră spumoasă, roman cu măști, comedie de moravuri și cea mai iconoclastă viață de Papesă scrisă vreodată, textul de față îl pune pe Roidis în compania unor Rabelais, Voltaire sau Swift – și îl face contemporanul nostru.

Am văzut întâi filmul. Evident, nu prea se leagă între ele, dar nu asta contează (de precizat că am văzut filmul din 2009, cu Johanna Wokalek în rolul Papesei, nu pe cel din 1972, cu Liv Ullmann - nu știu astfel care dintre cele două urmărește, mai precis, romanul de față; sau, în cele din urmă, măcar dacă o face vreunul dintre ele - diferențele dintre roman, respectiv ecranizarea cinematografică, sunt considerabile). L-am văzut la o oră de istorie din clasa a IX-a, și știu că m-a intrigat încă de atunci. Dar, în cele din urmă, n-a rămas decât un film care mi-a plăcut și m-a făcut curios, iar preocupările mele n-au mers mai departe în direcția unei cercetări mai amănunțite și profunde. Și, totuși, mi-a rămas în minte acel film, acea întâmplare, acel mister, acea întrebare care a interesat mult timp Biserica Catolică „chiar a existat o Papesă, sub numele ei de Ioan, provenit din Ioana, în rândurile bisericești”? E posibil să da, la fel cum e posibil ca și totul să fie o simplă neînțelegere sau legendă (dar, ce-i drept, o legendă frumoasă), iar de aici nu putem decât bănui sau crede, pe baza unor dovezi și a unor contra-dovezi, să spun așa. Ei, bine, cartea de față a lui Emmanouil Roidis pledează în vederea existenței unei asemenea Papese, dar a cărei imagine a fost pusă sub îndoială, evident, pentru că totul ar fi fost considerat, în acea vreme, ca ceva nefiresc, ceva chiar scârbos, scos din raționalitatea clericii bisericești și din temporalitatea întâmplării. Nu știu dacă o fi cazul și-n ziua de azi, dar, na, bănuiesc că nu s-au schimbat prea multe, iar femeia în rândurile bisericești încă e un subiect tabu și pe care, de-altfel, n-aș vrea să-l dezbat pentru a nu crea polemici și situații neplăcute.

N-am să vă spun despre viața Ioanei, despre cum a început totul și cum a ajuns să ocupe scaunul divin al alesului (am să vorbesc în această recenzie nu dintr-o perspectivă a posibilității de a se fi întâmplat toate acestea, ci din perspectiva certitudinii, în care aceste lucruri chiar s-au întâmplat), cum a reușit să ascundă atâția ani faptul că este femeie și circumstanțele care, de altfel, au ajutat-o să facă acest lucru. N-am să vă povestesc despre îndeletnicirile fețelor bisericești, a mai marilor învățați și cronicari și tot ce „spun” analele papale în vederea transformării acestei istorii într-o simplă, după cum chiar ei o numesc „legendă”. Scepticismul totuși n-ar fi ajuns la o concluzie, la o adică, scepticii antici, ci la o simplă îndoială, necredință, ridiculizând și luând totul ca fiind „o cacealma”, dar, în cele din urmă, toate părerile lor și argumentele solide nu sfârșeau decât în „nu știu”. Ei bine, nici eu nu știu, dar sunt sigur că această întâmplare e o parte integrantă a istoriei, încă tabu: cum să urce, domle, o femeie pe tronul Sfântului Petru? Evident, începând cu secolul al XVI-lea, deși istoria în sine a fost consemnată și reiterată chiar de cronicarii cei mai învățați, care au scris că această Ioana chiar a existat și a ocupat tronul papal, se pare că anumiți istorici au trudit cu adevărat pentru a o șterge pe această femeie, „ca pe o murdărie sau o pată”, din șirul tuturor papilor, punând totul sub îndoială și sub ideea unei întâmplări ireale, parcă inventată pentru a distra oamenii. Dar am să vă spun despre ce cred eu, de fapt, că s-a întâmplat, asta în scurte cuvinte, că nu-s istoric și nici cronicar și nici n-am citit prea multe despre Papesa Ioana, deși există numeroase scrieri latinești, articole, netulburate în biblioteci. 

Am citit cartea destul de greu, pentru că am vrut s-o rumeg cât mai bine și corect (să spun așa), să-mi fac o imagine cât mai obiectivă asupra a ceea ce de fapt s-a întâmplat. N-am scăpat din vedere numeroase trimiteri ale autorului (și când spune „numeroase”, mă refer la sute de trimiteri - la rândul lor, cu explicații), numeroase note pe care, de-a lungul lecturii, le aduce făcând referire la alte scrieri, la alți cronicari, la alți autori. Eu unul, după cum am spus și mai sus, voi vorbi în această recenzie știind ceva cert, anume faptul că această Ioana chiar a ocupat, în timpurile vieții ei, tronul papal, și-a condus una dintre cele mai mari puteri ale acestei lumi. De ce? E simplu. Există dovezi ale acestui fapt, vezi statuia care s-a construit în locul în care, dintr-un motiv chiar interesant, a murit Papesa Ioana. Jean de Mailly chiar o spune (1099): „Unul dintre Papi nu este inclus în lista oficială a Suveranilor Pontifi. A fost o femeie care s-a deghizat în bărbat și a reușit să devină, astfel, cardinal, apoi Papă. Într-o zi, în timp ce se afla călare pe un cal, născut un copil. Imediat, potrivit legii romane, a fost legată de coada calului și târâtă și ucisă cu pietre. În locul în care a fost îngropată, scrie Petre, Pater Patrum, Papisse Prodito Partum (O, Petru, condamnă nașterea femeii Papă).” Și-aici, sincer, aș putea spune că nu știu ce să mai cred: Mailly spune că Ioana a fost omorâtă, pe când Emmanouil Roidis spune că ea a leșinat și a născut, iar apoi a murit. E foarte greu, așadar, să ai o părere certă și să spui că „uite, asta s-a întâmplat, așa a murit, așa a ajuns cardinal, Papă”, deoarece, evident, totul s-a întâmplat acum în jur de o mie două sute de ani. Iar istoria e ceva ce nu e la îndemâna noastră, e ceva ce s-a întâmplat, greu de spus, cu certitudine, ce știm despre ea. Dar ne rămâne să cercetăm, să triem și să ajungem, în cele din urmă, să ne formăm o părere (fie ea a noastră sau a altora), pe baza unor argumente viabile și greu de contestat (nu incontestabile, c-ar fi un cuvânt mare). 

Istoria ne spune că Ioana ar fi devenit papă la moartea Papei Leon al IV-lea, în 855, când a fost unanim aleasă succesor, datorită faptului că era admirată de studenți, înțelepți și cardinali, ocupând Scaunul Papal sub numele de Ioan al VIII-lea și păstrând secretul față de toți, mai puțin față de valetul ei, cu care și rămâne însărcinată. După nașterea în public a copilului, și, bineînțeles, răzbunarea imediată, este repede proclamat un nou papă, Benedict al III-lea, iar mai târziu, istoria Bisericii a stabilit ca dată a instalării sale anul 855, același an în care Ioana devine Papesă, pentru a elimina, astfel, orice urmă a pontificatului Ioanei, fără a risca să lase o paranteză liberă în succesiunea cronologică a papilor. 15 ani mai târziu, în 872, când un alt Ioan devine papă, ghiciți ce!, nu i se atribuie numele de Ioan al IX-lea, ci de Ioan al VIII-lea (firesc ar fi fost, cuantificând, să fie al IX-lea, deoarece sub numele de „Ioan al IX-lea” fusese, după cum ați citit, Ioana sub statutul de papă). În fine, istoria poate continua destul de mult, la fel și toate motivele care susțin existența Ioanei. Unul mă amuză și mă face să vreau să cred, și mai mult, că totul este adevărat: din câte știu (și sper că nu știu greșit, relatarea existând și în carte), de fiecare dată când este ales un nou Papă, acesta este „verificat”, în sensul că este așezat pe un scaun cu o gaură în el, iar cineva îi controlează organele sexuale, ideea că, într-adevăr, este bărbat; iar dacă este bărbat, cel care controlează spune ”Habet!”, deci este bărbat). Nu știu, pe mine mă amuză, dar, evident, au apărut și justificări ale acestui „ritual”, în vederea proclamării istoriei Ioanei ca fiind una ireală: noul Papă este supus acestui ritual doar pentru a i se aminti că încă este o persoană care are necesități biologice și fiziologice, dar este nevoit să se abțină de la acestea. 

Mult mi-a plăcut la Emmanouil Roidis și felul în care istoricește. Sincer, v-o spun drept, mă așteptam să mă plictisească într-o măsură, deoarece mă așteptam să citesc o luuuungă înșiruire de istorie, de chestii dintr-astea. Dar reușește autorul să creeze o culoare locală genială, să povestească într-o manieră echilibrată și autentică îmbinată, pe deoparte, cu muuuult amuzament (chiar m-au făcut să râd unele asocieri, jocuri de cuvinte) dar și cu un simț filolog foarte bine pus la punct, stăpânind cuvintele precum și toate detaliile pe care, la rândul său, le-a extras din nenumărate scrieri ale cronicarilor și călugărilor care au scris despre Ioana. Cred că asta m-a surprins mult, anume cât de bine documentată este această carte carte, dincolo de un roman, devine un manuscris al istoriei, un document de referință în istoria religiei. Evident, dacă veți fi citit cartea, puteți considera totul ca fiind pur și simplu o poveste, o legendă, „o pată de murdărie”, eu doar mi-am spus părerea și ceea ce, subiectiv, cred eu, pe baza unor argumente aduse unor contra-argumente. Și, dincolo de toate acestea, a fost o lectură care chiar simt că, din punct de vedere cultural, mi-a adus multe. Și-o recomand cu mare drag celor interesați poate de acest subiect, și nu numai, ci celor interesați să afle mai multe despre secole de mult duse, milenii trecute și tot tacâmul. 

Vreau să mulțumesc, bineînțeles, Editurii Vellant pentru acest volum, Papesa Ioana, care poate fi comandat de pe site-ul editurii, cu un click AICI. Vă recomand cărțile din colecția Endorfiction; cum am spus, eu n-am fost dezamăgit vreo carte - dar, evident, eu am o anumită zonă literară pe care o accesez! Să aveți parte de lecturi minunate și pe placul vostru!