Marea, dimineața, de Margaret Mazzantini - Recenzie

Editura: Polirom 

Rating: 5 din 5 steluțe 

Număr de pagini: 166 

Anul apariției: 2014 

Traducere: Gabriela Lungu

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa.

„Deșertul e ca o femeie frumoasă, nu se arată niciodată, apare și dispare. Are un chip care-și schimbă forma și culoarea, vulcanic și alb de sare. Un orizont invizibil, care dansează și-și schimbă locul ca dunele sale.”

Farid trăiește într-una din ultimele oaze din Sahara. Lumea lui este deșertul fără sfârșit, locul fierbinte al nașterii și al fericirii, locul împlinirii și al păcii. Această pace va fi însă sfâșiată de un zgomot la început insinuant, apoi din ce în ce mai puternic, care se apropie încet, ca un animal de pradă, chiar în inima deșertului: războiul. Jamila, mama văduvă, nu are altă cale decât să-și ia copilul și să fugă. Unde însă? Spre mare, spre celălalt deșert. Dincolo, de cealaltă parte a întinderii de apă, Vito, care-și trăiește copilăria în Sicilia, asistă la sosirea valurilor de refugiață. Refugiat la rândul lui, el este fiul unei arăboaice și ea pribegită încă din copilărie. Dacă privirea lui Vito ar putea străbate marea, el ar vedea cum, cu ochii în lacrimi, Jamila linge buzele chinuite de morbul setei ale micuțului Farid. 

„Angelina i-a spus: păsările știu să-și lase ouăle într-un loc ferit. Ouăle noastre au fost sparte. Torturate. Casele noastre puse într-o valiză. Să ieși din găoace ca să fugi, să scapi.”

Îmi place, de mor, cum scrie Mazzantini. Asta n-o să fie neapărat o recenzie, pe cât o postare, micuță, dedicată acestei autoare de care m-am îndrăgostit, maxim, încă de când am citit Nimeni nu se salvează singur. Au urmat, apoi, Nu te mișca, un roman de o intensitate extraordinară, cu o poveste, aș spune, de dragoste, care pur și simplu te mișcă și te regăsește cu lacrimi în ochi. Apoi, am citit Splendoare, un alt roman emoționant și profund, în care am regăsit curajul autoarei, dorința de a sparge niște tipare, și, în cele din urmă, Marea, dimineața, acest roman ca o poezie, acest roman al simțurilor, acest roman care, deși n-are o întindere extraordinară, ba chiar mică, având în vedere că și scrisul este mărișor și, dată fiind încadrarea în pagină, se citește extrem de rapid, ei bine, acest roman, Marea, dimineața, cred că este unul, pentru mine, dintre cele mai bune scrise de ea.

„Nimic nu-i mai rău decât o mamă atipică. Una care nu seamănă cu nici o mamă, una care nu poartă niciodată pantofi închiși, care are o poșetă cu nimic înăuntru, țigările, cheile, zece euro. Un celular pe care nu-l folosește niciodată. O poșetă fără miracole, ca viața ei.”

Nu știu să vă spun, sigur, despre ce este. Pentru că, în cele din urmă, pentru mine nu a contat asta prea mult, n-a făcut un interes extraordinar - în schimb, vă pot spune că e intensă „acțiunea”, ideea. Pentru mine, în acest roman, importante au fost personajele. Importantă a fost istoria, important a fost adevărul acestei cărți. Durerea, să zic așa, pe care am simțit-o, dincolo de pagini, dincolo de scriitură, de m-au răvășit total. E o poveste minunată, al cărei limbaj are intensitatea aceea a simplității feminine, deschise spre metaforă, spre aforism, spre expresivitate. La o adică, scriitura lui Mazzantini, pentru mine, este plină de sensuri. Este plină de substrat, de profunzime, iar dincolo de anumite fragmente, dincolo de anumite replici, gânduri, se simte viața, se simte speranța, se simte emoția și trăirea, visceralitatea durerii. Ah, Doamne, cât mi-a plăcut acest roman absolut liric, atât de intens și plin de profunzimi - eu, unul, mă dau în vânt, pur și simplu, după astfel de cărți. Dacă mă atinge, dacă mă emoționează, dacă îmi provoacă „stări” de melancolie, stări versatile, cu siguranță este genul meu e carte.

„(...) Râde, zice că totul va muri, că animalele nu mai au copaci și pășune. Din cauza cărbunelui. Nimeni nu se gândește la viitor, toți se gândesc doar la cum să supraviețuiască în ziua de azi. N-are nici o importanță dacă-ți ucizi țara. Săracii nu se pot gândi la viitor.”

Margaret Mazzantini a spus următoarele: „simt că un roman bun trebuie să ajungă la toți cititorii, așa cum scriitori mari precum Dostoievski vorbesc pe limba tuturor. Până la urmă, chiar și poveștile sunt întotdeauna aceleași: lupta de a transcede umanitatea, viețile noastre efemere, toate acestea sunt teme universale care ating sufletul oricui, din orice parte a lumii”. Și, da, chiar așa este. Mi se pare cu neputință ca scriitura, poveștile lui Mazzantini să te lase rece, să nu-ți transmită nimic, să nu te atingă, măcar, într-o mică măsură. Aș zice că, drept cititor, n-ai suflet - dar, evident, nu-mi permit, am inserat o mică glumă; e normal să nu ne placă aceleași cărți, aceiași autori, aceleași genuri, aceleași imagini plastice și metafore și comparații și alte chestii de acest gen. Dar, pentru mine, unul, Margaret Mazzantini este o autoare desăvârșită pe care, cu siguranță, am s-o abordez în viitor (și) mai mult, și care, de altfel, reprezintă un autor de referință în experiența mea literară. 

Voi ați citit ceva de Margaret Mazzantini? Tare mi-ar plăcea să știu părerea voastră legată de această autoare. După cum v-am spus, nu va fi o recenzie lungă, n-are rost, n-aș avea ce să spun, m-aș manifesta doar impresionist, lăudând, cu grație, talentul autoarei. Și nu face, de altfel, interesul meu principal. Dar, vă spun încă o dată, Mazzantini chiar este o autoare desăvârșită (cel puțin, cum tot susțin, pentru mine). Lecturi frumoase și cu spor să aveți!