Pagină

duminică, 2 august 2020

Splendoare, de Margaret Mazzantini - Recenzie


Editura: Polirom
Colecția: Actual 
Rating: 4 din 5 steluțe
Număr de pagini: 320
Anul apariției: 2015
Traducere (și note): Gabriela Lungu 

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Își petrece copilăria și adolescența în diverse țări europene, mai ales în Spania, până când familia ei se stabilește definitiv în Italia. Urmează cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o frumoasă carieră artistică în teatru, cinema și televiziune, Margaret Mazzantini renunță la scenă în favoarea scrisului. Debutează în 1994 cu Ligheanul de zinc. Pentru Nu te mișca (2001; Polirom 2004, 2013), ecranizat în 2004, primește premiile Strega, Grinzane Cavour și Rapallo Carige. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) primește Premiul Campiello și este la rândul său ecranizat. Margaret Mazzantini a mai publicat romanele Nimeni nu se salvează singur (2011; Polirom, 2013), Marea, dimineața (2012; Polirom, 2014; recompensat cu premiile Pavese și Matteotti) și Splendoare (2013). În prezent trăiește la Roma, alături de familia sa). 

Splendoare este un roman despre adolescența zbuciumată a doi băieți, două caractere în care se împletesc neliniște interioară și capriciu, tenacitate și aplecare spre carnal. După copilăria petrecută alături, Guido și Constantino sunt purtați de viață pe drumuri separate. Totuși, în ciuda despărțirii, legătura tensionată dintre ei crește în intensitate și, odată cu maturizarea tinerilor, se dezvoltă în dragoste homosexuală. Separarea nu le împiedică destinele să semene, traseele celor doi urmând fire comparabile până în clipa reîntâlnirii acestora. Harta iubirii lor ajunge să descrie atât o Romă impregnată de mitologie, cât și o Londră extravagantă, oraș în care cuplul își poate pierde urma, o călătorie prin viața care transpare adevărul ca splendoare înseamnă însuși propriul fel - unic, complicat, întortocheat, autentic - de a fi. 

„Nu e cel pe care l-am visat întotdeauna? Cel pe care toți băieții și l-ar dori, înainte să fie corupți, înainte ca lumea să-i prindă în plasa ei. O să fim niște cosmonauți marini. Murmurul valurilor atât de disciplinat. Va veni o nouă ordine. Mă întorc să sărut plaja. Oh, dacă Leni ar fi aici pe plajă să filmeze scena asta, trupul meu zbârcit în apă ca o maimuță sfrijită.
Suntem mereu obligați să ne naștem din nou într-un loc îndepărtat din univers.”

Mie-mi place Mazzantini, am citit vreo alte trei cărți de la ea - Nu te mișca, fiind unul dintre cele mai profunde romane de dragoste citite vreodată, Nimeni nu se salvează singur, o carte de o sensibilitate deosebită și apăsătoare și Marea, dimineața, un roman care m-a dat peste cap, un roman al cărui lirism, al cărui emoție m-au copleșit. Acum, vorbind despre Splendoare, pot spune că, iarăși, am găsit acel stil care o caracterizează pe Mazzantini - un stil inteligent, acut, cu un simț chirurgical, aproape, al emoțiilor omenește, cu un stil caracteristic de a crea personaje, de a le pune în situații firești sau nefirești, din care, în cele din urmă, reușesc să-și găsească curajul spre a ajunge la desăvârșirea lor ca oameni. Romanul Splendoare, pe care l-am citit acum vreo câteva luni, m-a surprins mult prin tema abordată, dar și prin ideea pe care, în cele din urmă, a vrut autoarea s-o surprindă - romanul este un tribut adus iubirii, un tribut adus sentimentelor adevărate și, îmi asum când spun asta, firești dintre oameni, un odă adusă acelei iubiri care, în cele din urmă, se eliberează de orice constrângere, de orice impedimente sociale, care distruge orice ziduri, acea iubire care găsește curajul de a transforma rușinea, să spun așa, în frumusețe, acea iubire care reușește să înflorească într-un pământ uscat și lipsit de viață. Tare mult mi-a plăcut curajul autoarei, felul în care a țesut povestea și a reușit să spună o poveste de impact, abordând un subiect tabu și rar abordat, să spun așa, în literatura universală. Așa ceva nu se învață la școală, așa ceva, sincer, se evită de obicei, dar Mazzantini, ca autoare consacrată, a dovedit o uluitoare psihologie, o emoție profundă în scrierea romanului Splendoare, și, ca să spun așa, i-a reușit splendid de bine. Am simțit acest roman, dincolo de poveste, ca o adevărată lecție de viață, ca o adevărată scriere plină de profunzime. I-am dat 4 steluțe pentru că, subiectiv vorbind, mi-a plăcut mai mult Nu te mișca, dar, sunt sigur, dacă aș fi citit această carte înainte de romanul căruia i-am dat 5 steluțe, cu siguranță i-aș fi dat acestuia maximul. Așa, am tins să le compar, și am simțit că în Nu te mișca, Mazzantini a pus mai multă inimă, mai multă simțire, mai multă frumusețe. 

„- Știi povestea mingii pe care Zeus a vrut să o taie în două, invidios pe perfecțiunea ei? Există o parte din noi care aparține acelei povești. Există oameni care au avut parte de o desprindere mai ușoară sau pur și simplu au o memorie mai scurtă, trăiesc mai bine în prezent și uită cu ușurință. Alții însă, cu cât trec anii, cu atât se simt mai singuri și mutilați și continuă să caute. Poate într-o altă viață vor iubi pe cineva de sex diferit, dar în asta nu pot, nu reușesc... au pur și simplu nevoie să se recompună pe ei înșiși.”

Abilitatea autoarei de a se apleca asupra iubirii, pasiunii, dragostei dintre protagoniști, făcând-o cu atâta naturalețe, încât, sincer, chiar reușește să facă uitată, pusă „în fundal”, tema homosexualității - care, la o adică, impune personajelor imensa „bubă”, imensa „problemă morală și socială”, un păcat de la care trebuie să se înfrâneze înaintea judecății celorlalți, te surprinde și te emoționează. Mazzantini creează niște personaje puternice și, totuși, firave, niște personaje complexe, pline de trăiri, de emoții, de sentimente - niște personaje pe care care doar iubirea mai poate însemna salvare, împlinire și întregire - Nimeni nu se salvează singur, în cele din urmă, nu? Iubirea lor, în esență, nu altceva decât iubire - sublimă, fericită, tristă, carnală, afrodisiacă, primitivă, sentimenală, emoțională, firească - este o dovadă a faptului că omul, în esența lui, pe drumul iubirii, pe drumul lăuntric al propriei sale ființe, își găsește iubirea în cele mai frumoase și desăvârșite moduri. Un roman care transcede granițele unei simple istorisiri de viață, și care cuprinde desfășurarea a două existențe, cu trăsăturile lor caracteristice - adolescența și viața adultă, din copilărie și până la o maturitate întârziată. Redă această poveste cufundându-se, astfel, în curgerea simplă a vieții, printre splendori, prăbușiri, adevăruri, minciuni, printre râsete și lacrimi, lacrimi și râsete, printre loviturile sorții, printre timpuri întârziate sau prea repede apuse, printre alegeri dramatice și întâlniri de-o clipă, când simți că toată ființa îți tremură de pasiune și emoție, personajele abandonându-se unul altuia ca și cum ar fi, în orice moment, o posibilă pradă a timpului nemilos, dominați de voința care îi călăuzește, îi domină și-i aduce împreună, departe de încorsetările clișeice ale moralității, ale societății din care ei fac parte. 

„Memoria ta ajunge pentru amândoi. Nu te temi că-l pierzi. Ai reușit renunțând. El s-a mutat pe tărâmul reprezentării ideatice. Poți să-l adori și să-l mângâi cât vrei. Știi că își traversează viața. Iar faptul că locuiește pe aceeași planetă, în același spațiu temporal, e o alinare.”

Mi-a plăcut enorm, enorm de mult acest roman. Și, totuși, dacă n-ați citit până acum nimic de la Margaret Mazzantini, v-aș recomanda să abordați, întâi, romanele Marea, dimineața sau Nu te mișca, sunt mult mai OK dacă doriți s-o descoperiți, în viitor, pe-această autoare. Apoi, puteți să reveniți, dacă v-a plăcut, și asupra acestui roman. Mi s-a părut totuși un registru puțin diferit față de ce citisem înainte, iar asta nu a făcut decât să mă încânte, de fapt, pentru că mi-a demonstrat, încă o dată, ce autor bun, ce autor fain e Margaret Mazzantini, și cât de versatil reușește să scrie. Dacă stau și mă gândesc, cam toate romanele ei sunt puțin diferite unul de celălalt, atât în privința scriiturii, cât și a temelor abordate. Cea mai profundă temă am găsit-o, totuși, în romanul Marea, dimineața, în care Mazzantini conturează o lume a haosului, o lume a fricii, a sărăciei, a angoasei. Dar, despre asta, am să vorbesc într-o recenzie viitoare! 

Vă mulțumesc că m-ați urmărit până aici; ar mai fi tare mult de spus despre carte, dar n-aș vrea, sincer, să vă stric din eventuala plăcere a lecturii. V-am spus câte puțin din emoțiile mele, din ceea ce-am trăit eu, cognitiv, citind acest roman, această Splendoare de roman. S-aveți parte de lecturi cât mai pe placul vostru și cu spor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu